Rarele publicații în care mai apăream aminteau vag despre munca pe care am făcut-o de-a lungul anilor. Au existat multe semne de întrebare despre inactivitatea mea din ultimul an. Dispariția mea de pe primele pagini ale internetului, ziarelor sau micilor ecrane a tulburat, dar am făcut multe persoane fericite, care au răsuflat ușurate. Unii au crezut că am murit sau că am abandonat când am văzut că nu sunt de găsit. Vă asigur că faptele mele nu au încetat. Dovada? Cadavrele astea în putrefacție.
Ana Maria Dobre-Nir
Nu mi-aș dori să-mi amintesc anul ăsta așa, ca sfârșitul nostru, al omenirii. Ca să fiu sinceră, vreau să-mi pese doar de noi. Nu mai vreau știri, vreau să facem dragoste zilnic. Vreau chiar să mă bucur de mine, să mă retrag o vreme într-un templul Shaolin. Nu mă interesează să renovăm casa sau să luăm o altă mașină. E absolut inutil. Îți jur, chiar nu-mi pasă. Efectiv vreau să nu mă lege nimic de locul ăsta. Mă rog, în afara ta și-a celorlalți la care țin. Înțelegi ce spun? M-am săturat. Gata. Spune și tu ceva.
Dan Banu
Ieșiră ținându-se de mână din gura flămândă a junglei ce aproape-i înghițise. Trecuseră împreună prin multe, zile, luni, ani, nu știuse a le ține șirul. Poteca coti brusc și ajunseră într-un loc în care Pământul se curba, adâncindu-se într-un abis. Ce e aici? Capătul lumii. Și acum ce facem? Eu am să plec o vreme. Cât? Voi lipsi un an, poate mai mult. Te întorci? Cu siguranță. Și cum o să te recunosc, ai să arăți ca acum? Nu, voi fi pasăre. Te voi găsi eu, șopti el și se lăsă să lunece-n neguri.
