Cerul, deocamdată

Fălci ale unor coșmaruri portabile mușcau adesea din mica-i realitate. Contururile dorințelor deveneau vagi. Matematica din spatele realizărilor sale personale era contradictorie, ducând la paradoxuri, cum ar fi că nu ar fi trebuit să câștige sau să piardă în anumite situații, care se dovedeau a fi fiicele hazardului. Iubirea avea ceva din boxul amator, nu fiindcă ar fi fost cine știe ce luptă, ci fiindcă ajunseseră fiecare într-un colț, bine definit, trăind o perpetuă și din ce în ce mai plictisitoare pauză de ring. Și nici măcar nu veneau, la răstimpuri, domnișoarele acelea apetisante din boxul adevărat care anunță numărul rundei. Aiurea. Nu erau runde, poate doar un soi de încălziri pe margine pentru ceea ce ar fi trebuit să urmeze. Dar spectacolul nu mai venea, spectatorii plecaseră în bloc, iar puținii care mai erau semănau atât de bine cu protagoniștii, încât nimeni nu putea ști dacă în jur este o arenă sau un joc de oglinzi.

Realitatea, câteodată, seamănă cu duduitul la ralanti al unui motor. Știi, cumva, că toată puterea e acolo, că urmează un demaraj, poate că va fi ca la Fast and Furious, ca la curse, sau poate va fi limitat la cei 50 de kilometri la oră legali, Și totuși, uneori, nu vine nimic. E doar duduitul ăla. Uneori te înalți, poate prin credință, poate prin speranță, poate prin artă. Alteori cazi, printr-o fantastică ergonomie a ratării în care ajungi să te simți ca acasă.

Ca într-un soi de film cu zombie lipsit de ștaiful supranaturalului, se întâmpla să vadă mergând pe stradă batalioane de morți perfect capabili să respire, să se îmbrace, să se hrănească și să aibă vieți mărunte, a căror natură moartă nu putea fi lesne explicată, dar o simțeai. Poate că având mai mult, ajungeau să fie mai puțin, mă tem însă de vreun adstrat politic al acestei idei. Jocul, de fapt, e simplu. Ai nevoie de bani, te pregătești, îți faci sau nu o familie, ai sau nu o viață spirituală, iubești, muncești, te frămânți, te bucuri, cumperi chestii, mergi în locuri, capeți experiență, ieși la pensie, mori. Și totuși, asta-i tot. Orice alte forme de hop-și-așa, de nu-i chiar așa, de, stai, că nu te-ai gândit la nu sunt decât mici variațiuni pe aceeași temă. Probabil că așa ajungi la concluzia budistă că omul e definit de suferință.

Dintr-o viață ternă, ale cărei coșmaruri sunt previzibile și ale cărei visuri par a se mărunți în timp până la a deveni legate strict de material, nu poți ieși decât prin paradox. În definitiv, ce-i un paradox, din perspectiva asta, decât o piruetă artistică prin care schimbi direcția unei vieți, într-un mod și la un moment în care nimeni nu se aștepta să faci asta? Iar, dintre toți, cel mai puțin, tu. Pentru că dacă nu te surprinzi pe tine însuți făcând ceva, nu e paradox, ci plan. Or, un plan presupune un raționament de tipul dacă A, atunci B, iar asta elimină aproape în întregime capacitatea de a surprinde. Paradoxul se hrănește cu surprinderea pe care n-o caută vreodată.

Acasă presupune o anumită aromă și un anumit joc de lumini. Știa foarte bine mirosul luminii din sufragerie, cânt îl inhala. Răsucea o bucată de metal din baie și din perete țâșnea apă caldă. Apa are întotdeauna aromă, textură și, mai ales, lumină. Din acest motiv se scufunda în cadă ca și cum s-ar fi băgat în cer, pentru că acolo fălcile coșmarurilor ajungeau mai greu. De spălat, se spăla în câteva minute, restul de până la o oră încerca să se lichefieze. Să nu mai simtă. Fiindcă simțurile câteodată poartă ghimpi, alteori cruci, alteori chestii care ți se târăsc prin sânge ca într-un film științifico-fantastic de duzină. Însă cel mai rău e când nu poartă nimic. Nu trece niciun vis prin ele. Imaginația se oprește într-un mâl de senzații mărunte, iar ființa are respirație mică. Apa dă uneori senzația că poate curăța praful mintal. Ăsta e un fel de mătreață, care împănează orice vis sau idee cu aroma putrefactă a lui "da, dar...". Și litania care urmează după dar este, întotdeauna, motivul pentru care tu nu... Completați linia punctată.

Avea coșmaruri pentru că nu era suficient de responsabil ca să-și pună ordine în viață. De la cheltuitul pe tot felul de prostii pentru satisfacțiile de moment ale copilului din el care-i bântuia mintea și așteptările, până la refuzul de a spune răspicat ce vrea și ce nu vrea într-o relație, toate trădau o lipsă de maturitate și de pragmatism, care-l făceau să se refugieze în arta lui măruntă și fără vreo anvergură notabilă. Între timp, inerția făcea suficient zgomot pentru a nu se auzi șuieratul picajului.

Trandafirii înghețați din parc au un mod ciudat de a trăi prin ignorarea faptului că sunt morți. Și totuși, în pământul jilav de sub ei, motorul atomic al vieții fabrică deja bobocii unui alt an. Probabil că fiecare frunză moartă e mânjită de nemurire, intuiesc asta fără a putea să spun de ce.

La capătul de jos al realității mărunte zac niște blocuri, în care se află niște paturi, unde oameni mărunți visează infinitul și-și amintesc, câteodată, paradisul. La capătul de sus, deocamdată, este cerul. Poate că, de fapt, din asta suntem făcuți și noi, dintr-un cer devenit, cumva, mai strâmt.

Realitatea este chestia aia care se întinde între diferit și la fel.