Dincolo de noi

- Cu ce să vă servesc, doamnă, mă întreabă chelnerul.
- Cu o apă și o cafea, dar aduceți-mi și un meniu, aș comanda și cina, înainte să înceapă concertul. Și un coniac.
- Bineînțeles, doamnă. Mai așteptați pe cineva?
- Nu, îi răspund, scoțându-mi un portțigaret din poșetă.

Auzi, domnule, dacă mai aștept pe cineva. De parcă asta e treaba lui să se bage în viața oamenilor.
Mai ții minte locul acesta? Aici ne-am întâlnit pentru prima dată. Îți plăcuse fusta mea scurtă. Ne-am sărutat chiar în ziua aceea, pe podul acela din lemn și acoperit de iasomie. Am tot râs. Făcuseși tu o glumă. Sunt sigură. Despre ce era oare gluma?

- Poftiți apa și cafeaua, coniacul.
- Coniacul puneți-l acolo, nu este pentru mine.
- Am crezut că nu mai așteptați pe nimeni.
- Nu mai aștept, domnule, nu mă mai bate la cap.
- Am înțeles, mi-a răspuns chelnerul, vădit derutat. Doriți să comandați ceva de mâncare?
- Da, da, cum să nu? O supă de roșii, apoi un ecler cu fistic.
- Notat.
- Să-mi aduceți două lingurițe pentru desert, vă rog!
- Cum spuneți dumneavoastră...

N-am înțeles niciodată de ce urăști supele. Până la urmă, aici plouă mereu, așa că o supă îți poate face bine. În fine, tu știi deja părerea mea.

Eclerul ăsta e bun, dar nu la fel că cel din... Cum, Doamne iartă-mă, se numea orășelul acela pe care l-am vizitat în ultima iarnă, dinaintea pandemiei? Trebuie să-mi amintesc. Erau niște ruine pe acolo și aveau o piață de Crăciun superbă.

Fir-ar să fie de muscă, s-a înecat în coniacul tău! Uite, ce rău îmi pare! Acum s-a spart. Țăndări s-a făcut paharul. Nu-mi mai pasă de niciun concert. Chiar dacă e Satie, preferatul nostru. Nu mă mai duc, mă întorc acasă! Ce rost are să merg așa de una singură? Ce-a fost în capul meu?

- Îmi faceți nota, vă rog?
- Bineînțeles. Stați liniștită, strâng eu. A fost totul bine?
- Ce să fie bine?
- Mă refeream la supă și la...

Nu îi răspund. Mă ridic și plec.
Parcul, în special spre ieșirea aceasta ce dă spre ateneu și lac, este atât de aglomerat. Tineri, biciclete, trotinete.
- Fii, domnule, atent pe unde intri cu bicicleta! Și nu cu viteza asta, că e parc, nu ești pe autostradă!

O lume în agitație, fără un loc în care să-ți tragi sufletul. Parcă și casele din cartier îmi sunt azi străine. Nu mai recunosc fețele oamenilor. Nici nu-mi mai amintesc când totul a început să se schimbe în jurul meu sau când am început să mă simt înstrăinată de timpurile acestea.

Grăbesc pasul spre singurul loc în care mă simt în siguranță, garsoniera noastră. Mă rog, acum a mea. Acolo totul îmi amintește de noi și nu pentru că ai fi petrecut mult timp în ea, ci pentru că, de când m-am întors în ea, mă gândesc doar la noi, la timpul petrecut împreună. Ultimele tale manuscrise sunt tot acolo, chiar dacă în cutii, pe care încă n-am curajul să le deschid.
- Bună ziua, doamnă! Ce mai faceți? Nu v-am văzut de ceva vreme.

Dau fix de vecina de la doi, singura, de altfel, cu care am o legătură în bloc și pe care încerc s-o ocolesc de când s-a întâmplat ce s-a întâmplat.
- Sunt bine, mulțumesc, îi răspund mecanic și dau să plec. Ea insistă cu întrebările și simt chiar o urmă de compătimire în glasul, care nu face decât să mă irite.
- Îmi pare rău, dar mă grăbesc, îi spun închizându-i în față ușa liftului.

De cum ajung în casă merg direct la baie, pentru a mă spăla pe față cu apă rece. Tata, dragul de el, a sădit în mine obiceiul ăsta de copilă. Pentru el spălatul pe față cu apă rece era medicament.

Să-mi mai fac o cafea? Da, știu, e deja seară și n-am să pot dormi la noapte. Mai bine îmi fac un ceai, din ăla de-mi cumpărai tu, cu ghimbir. Mereu mă calma și chiar am nevoie după povestea de mai devreme. Să mă supăr atât de rău, încât să renunț la concertul nostru aniversar! Cincizeci de ani de când ne-am cunoscut. O viață de om, iubitule!

Ți-ar plăcea un ceai și ție? Normal că ți-ar plăcea! Ce întrebări nelalocul lor mai pun și eu! Mi-aș fi dorit atât de mult să vezi cum s-a schimbat orașul nostru. Clădirile înalte au înlocuit casele pe care noi le admiram. Străzile sunt atât aglomerate și totul pare să se miște cu o viteză pe care n-o pot suporta.

Parcă este un alt oraș acum. Cred că ți-ar fi plăcut totuși noul cinematograf. Nici n-am apucat să văd ce filme au, dar tu erai atât de pasionat de filme. M-am gândit să merg singură, însă îmi e teamă că locul acela îmi va părea gol și fără rost, fără tine. Mă rog, abia de mă pot concentra să citesc o carte sau să urmăresc știrile, ce să mai vorbesc de filme sau de concerte? Ai văzut ce-am pățit azi? De parcă între mine și viață s-a strecurat un zid ce mă sufocă. Noroc cu visele noastre. Din păcate, nici acolo nu te cuprind, dar cel puțin te pot vedea. Tu, însă, nu mă recunoști. Te văd mereu trecând nepăsător prin fața mea. Uneori te oprești să mă saluți dar nu înțelegi cine sunt.

Ieri seară spre exemplu, am adormit gândindu-mă la amărâtul ăla de concert, eram deja de atunci anxioasă. Am adormit târziu, pentru că m-am tot învârtit de pe o parte pe alta. Apoi te-am visat. Te vedeam în depărtare. Am tot alergat spre tine, dar degeaba. N-am reușit să mă apropii. M-am trezit transpirată și confuză.

Cine o fi la ușă, la ora asta? Vin acum! Așteptați puțin! Ce ciudat! Nu e nimeni. Dar cine să facă o astfel de glumă? Uite, bate din nou, mă duc să deschid. Nu e nimeni. O să rămân lângă ușa și am să-l prind pe cel căruia îi arde de glume la ora asta. Ce simț straniu al umorului? Nu-i așa? Nu văd pe nimeni pe vizor. E lumină în hol și ceva umbre pe zidul de lângă lift, dar nu-i urmă de om. Mi s-a zbârlit și pielea pe mine. Nu știu de ce. Poate așa, ca un fior. Dar nu-mi este teamă. N-are de ce să-mi fie. N-are cine să fie. N-am pe nimeni care să mă viziteze la ora asta. Poate mi s-a părut. Vorba ta, pe lumea asta doar ceea ce vedem există cu adevărat.

Aproape s-a întunecat afară, iar orașul s-a mai liniștit. Deschid fereastra pentru a lua o gură de aer curat. O lună mare, aproape galbenă, mă privește de pe cerul plin de stele. Gata, a mai trecut o zi. Așa trece și viața.

O să iau o pastilă ca să adorm. Dar de ce doar una? Cu una nu dorm niciodată suficient. O să iau câteva, pentru că-mi doresc să dorm mai mult. Oricum n-am ce face mâine. Și, cine știe, cu ceva noroc, am să te întâlnesc. Pastilele n-au niciun gust. O să-mi pun pijamaua cu dantelă. Să mă rujez? Nu, n-are niciun sens. Ar fi ridicol. Nu-i ca și cum...

Ce nu-mi place la pastilele astea este că mă moleșesc și-mi dau palpitații. Mă întind pe pat. În sfârșit sunt relaxată. Abia acum pot spune că mă întorc acasă. Și simt cum mă ia somnul. Mi s-a uscat gura și-mi vine să plâng. Așa mă prinde noaptea, cu ochii umezi, așteptând să alunec spre vis. Să-mi amorțească corpul și să mă desprind de lumea asta. Să te simt prin apropiere. O să încerc să-mi amintesc ceva din viață noastră și-am să adorm. Firimituri din noi. E atât de întuneric și nu mai aud nimic. Nici orașul, atât de zgomotos adesea. La ce mă gândeam? Ce-ți spuneam? Îmi aud bătăile inimii. Lacrimile îmi curg necontrolat acum. Nici nu-mi amintesc de ce, sunt atât de obosită.