Ar fi vrut să scrie despre Maryna

Ar fi vrut să scrie câteva rânduri despre Maryna, dar în schimb se tot gândea la taică-su. I se părea relevant că se născuse într-un sat unde trenul nu ajungea niciodată. Un sat oarecare pitit printre dealuri acoperite cu viță de vie, cu case din lut cu balegă. Mama sa udase cu lacrimi de fiere pereții unei astfel de case în ziua în care a fost alungată de femeia ce avea să-i crească cei șapte copii. Tatăl său era cel mai mare dintre ei. Îi repeta mereu cu mândrie că fugise de acasă pentru a nu-i spune "mamă" altcuiva. Din păcate, nu a reușit niciodată să afle mai mult despre acea femeie care l-a născut pe taică-su, dar a înțeles un lucru important din poveștile repetitive și succinte ale acestuia, întotdeauna spuse la beție, ca un refren sâcâitor: din clipa în care a plecat din acel sat, a devenit ca și ea, un mort viu. Unii oameni așa trec prin viață.

Maryna murise acum o lună și el nu fusese la înmormântare. De fapt, nici nu a fost vreo înmormântare, în acel oraș morții dispăreau pur și simplu, cel mai adesea. Numai familia apropiată știa unde și cum se duceau. Pentru prietenii mai îndepărtați, colegi și cunoștințe, cum fusese el cu Maryna, se făcea o ceremonie, se depănau amintiri civilizat, se arătau poze, unele persoane țineau un speech scurt, fără bocitoare, fără lacrimi de vreun fel - fiindcă nu se cade, it's not appropriate.

Ar fi vrut să scrie câteva rânduri despre Maryna, dar în schimb se tot gândea cum tatăl său fusese primul care a luat asupra lui blestemul bunicii de a nu se simți nicăieri acasă, de a fi alungat mereu de ai săi, de a tânji în permanență după un acasă, umblând teleleu prin lume, trădat, cu rădăcinile tăiate, sângerânde.

Ar fi vrut să scrie câteva rânduri despre Maryna, dar îl obseda filmul pe care îl văzuse în acea zi la Festivalul Latino-American. Mai fusese și la alte filme în festival, dar nu avusese dispoziție să scrie nimic. De îndată ce a aflat vestea morții Marynei, a ținut neapărat să noteze în jurnal titlurile filmelor văzute: Historias minimas, Un oso rojo, Tan repente. Primul l-a purtat cu gândul la neputința bătrânilor, la maică-sa și taică-su. Pe maică-sa și-a adus-o din nou aminte bătrână, cu privirea pierdută, ca în acea vară când i-a făcut baie și a văzut-o goală pentru prima dată, cu carnea uscată și pântecul infertil, sexul acoperit de păr cărunt, rar. Lipsa de jenă că o spăla el, fiul venit în vizită de departe, îi semnala că undeva, în acel corp imposibil de imaginat înfloritor, făcând dragoste, dând naștere sau alăptând, se cufundase cu totul, într-o amnezie fără leac, femeia care îi dăduse viață. Și totuși, nu putea uita gestul ei de tandrețe când stăteau la televizor pe pat, unul lângă altul, ea mângâindu-l pe cap, ca în copilărie. Era tot încordat, ar fi vrut să se îndepărteze, însă simțea că refuzul lui ar fi întristat-o. A acceptat să se lase atins, surprinzându-se umil și recunoscător că îl recunoștea.

În Historias minimas, un bătrân pleacă în lume să-și caute câinele dispărut cu trei ani în urmă. Atașamentul protagonistului față de o creatură necuvântătoare nu era departe de iubirea dintre maică-sa și cei doi motani cu care adormea în fiecare zi în poală, picotind la televizor. Era invidios pe dragostea ei pentru animale. Și-ar fi dorit să fie o mâță vagabondă pe care maică-sa să o primească în casă fără reținere, după câteva minute de mieunat la ușă, cerșind adăpost.

Ar fi vrut totuși să scrie ceva despre Maryna, nu despre maică-sa, la a cărei înmormântări fusese deja. Făcuse toate ritualurile, toate mătăniile la icoane. Bocise din toți rărunchii, fără să se sinchisească că se arăta răpus de durere, aruncase cu țărână peste sicriu în hăul cavoului, atras de intimitatea întunecoasă care avea să-l învăluie și pe el, când îi va veni ceasul.

Ar fi vrut să scrie despre Maryna, dar mintea îi rătăcea aiurea, la expoziția pe care a văzut-o după proiecția filmului Oso rojo. Se simțea mic și insignifiant, singur, abia dacă a reușit să se ridice de pe scaun după ce a încetat coloana sonoră. A făcut câțiva pași pe strada cu magazinele cele mai luxoase din Geneva, durerea sărăciei din film acutizându-se și mai intens, visceral, în stomac, copleșit de opulența vitrinelor. A intrat fără să știe de ce, la FNAC. Exact lângă intrare era o expoziție despre Europa de Est, cu titlu deconcertant: Des Européens? Nu, latino-americani, mai degrabă.

În ziua în care a scris despre Maryna, a văzut Suite Habana, de Fernando Perez. Când a ieșit din sală era convins că primul lucru pe care-l va face ajungând acasă va fi să scrie despre film. Îl intriga mai ales faptul că în film se făcea de gardă în fața unei statui a lui John Lennon. Un Lennon căruia i se furau sistematic ochelarii, dacă nu era păzit de tot felul de cetățeni cu simț civic. În drum spre casă a fredonat Imagine, încercând să ignore ploaia. A trecut pe lângă un local unde o orchestră cânta același lucru. Și-a spus că trebuie să fie un semn, că trebuia să scrie neapărat câteva rânduri despre film. Unul din personaje, persecutat de colegi într-un internat, a dedicat Imagine tuturor celor oprimați care nu reușesc să-și înfrângă teama și să vorbească, să spună lucrurilor pe nume. Filmul era despre o Havană mută, fără cuvinte, numai imagine și prim-planuri, priviri. O zi din viața câtorva cubanezi de toate vârstele, aceeași sărăcie, aceleași fasole alese de pământ. La sfârșit, realizatorul a răspuns delicat și precaut întrebărilor din sală. Filmul său nu era în primul rând politic, nu, era mai mult de atât. Și avea dreptate.

Dispariția Marynei îi amintea de ziua în care taică-su a ieșit pe poartă fără să se mai întoarcă, de parcă dincolo de gardul de fier al curții l-ar fi înghițit o altă dimensiune în care viața era dulce, familia nu îi mai era greu încercată de demența mamei, sau de lipsa de bunuri vitale din magazine, de foamea generalizată care-i transforma pe oameni în lighioane.

"Lighioane", și "gheonoaie", iată două cuvinte pe care nu le mai putea folosi în exil, și pe care copiii lui, dacă ar avea, sigur nu le-ar învăța.

Voia să scrie despre acea zi în care Maryna l-a invitat la o plimbare în Kubota Garden. Au făcut cu pași mărunți turul grădinii, el încercând să pară voios, plin de speranță, chinuit de gândul că vocea îi suna fals și că nu reușea să spună decât banalități. Au vorbit despre atmosfera de la Hugo House, despre cum se concediau pe capete scriitorii de vârsta ei și despre cât de greu era să scrii într-o țară monolingvă, as a newcomer. Când au ajuns în dreptul unui arțar japonez, copacul ei preferat, Maryna i-a cerut să o lase să îl fotografieze sub bolta generoasă. Lumina curgea printre frunzele fine, roșii, ca o ploaie de miere. A acceptat cu inima strânsă, neîndrăznind să îi ceară la rândul lui o fotografie cu ea, în același loc. Ar fi sunat a rămas bun și nu voia să-și închipuie că ființa aceasta dragă nu ar fi putut fi vindecată nici de prafurile și ceaiurile primite din Siberia, nici de chimioterapie. Îl chinuia gândul că poate Maryna își făcea un album cu toți oamenii care însemnaseră ceva în viața ei, pentru marea trecere.

După câteva zile, Maryna a postat pe FB o fotografie cu ea, sub bolta copacului său preferat din Kubota Garden.

Vestea morții a urmat la scurt timp după această postare.