Problemele apăreau la începutul pubertății. Din senin, unii copii începeau să aibă coșmaruri foarte violente. Visele lor erau similare. În ele se jucau, mâncau sau făceau o activitate de grup. La un moment dat un alt copil le devenea inamic într-un fel sau altul. Le fura mâncarea sau cartea pe care o citeau. În acel moment, în vis, știau exact ce au de făcut. Deși nu văzuseră niciodată până atunci așa ceva. Violența de orice fel nu era permisă în viața lor reală nici măcar în joacă. Dar, cumva, în visul lor, violența era naturală, abruptă și finală. Se trezeau urlând înfricoșați. Nu înțelegeau conceptul de moarte și cu atât mai puțin pe cel de crimă. Inima le bătea cu putere și credeau că o să le explodeze. De îndată ce un copil avea primul coșmar era luat în vizor de către monitori și primea o atenție specială. Sachat știa că după ce au visuri rele, copiii dispar. Nu știa unde sunt duși. Îi auzea țipând, monitorii veneau și îi calmau, apoi îi duceau altundeva. Și nu se mai întorceau.
Și el voia să devină monitor într-o zi. Îi plăceau uniformele lor și faptul că ei erau cei care coordonau totul pe platforma B37. Mai erau și bucătarii și personalul de întreținere, dar nu avea așa multe interacțiuni cu ei. Altfel de adulți nu cunoscuse. Niciunul din copiii de pe platforma lor nu își cunoscuse părinții. Guidat, monitorul lor, le explicase că părinții lor sunt plecați într-o misiune importantă (Sachat bănuia că probabil nu e adevărat) și ei trebuie să se pregătească pentru rolul care le va fi atribuit în ziua Absolvirii. Când împlineau 16 ani, copiii deveneau adulți și primeau un rol în cadrul flotilei. Dacă nu fuseseră între timp mutați din cauza coșmarurilor. Tot de la Guidat învățaseră despre noua lume către care se îndreptau în una din platformele tractate din flotila ultimilor supraviețuitori. Pe stația lor erau câteva sute de copii și câteva zeci de monitori. Era o stație dedicată creșterii copiilor. Nu li se explicase foarte mult despre vechea lume și ce se întâmplase. Istoria nu exista ca subiect de studiu. Știau că fosta planetă pe care trăiseră devenise ostilă vieții umane și că ultimii supraviețuitori reușiseră să fugă. Ei erau acolo să învețe, să se pregătească pentru rolul ce îi aștepta după Absolvire. Erau descurajați să pună întrebări care nu aveau legătură cu pregătirea lor.
Platforma era împărțită în mai multe zone și în fiecare din ele erau în jur de 20 de copii de vârste apropiate. Guidat era monitorul zonei lor. Era și profesor și bonă și, pentru mulți dintre copii, cel mai apropiat lucru de un părinte. Sachat avea 12 ani când Jular fusese mutată în grupul lor și de atunci deveniseră foarte apropiați. Deși acest lucru nu era acceptat de monitori. Relațiile puternice între copii erau interzise și programul lor zilnic era construit special pentru a nu lăsa timp pentru interacțiuni de socializare. Guidat le explicase că una din problemele principale ale lumii vechi fusese tribalismul societăților umane. Atașamentul prea puternic al individului la un anumit grup care dusese inevitabil la competiție pentru resurse, la coliziune, război și în cele din urmă la distrugerea aproape în totalitate a umanității. Din acest motiv copiii nu erau crescuți de părinții lor, în familii. Și din același motiv copiii primeau mustrări dacă dezvoltau preferințe pentru un anumit partener de joacă. Erau direcționați imediat către o altă activitate sau alt partener.
Din momentul în care Jular a ajuns în zona lui, Sachat a început să graviteze în jurul ei. Poate pentru că era nouă. Poate pentru că era curios să afle dacă fusese mutată din cauza visului. Curiozitatea nu era văzută cu ochi buni de monitori. Așa că nu a abordat-o direct. A așteptat până le-a venit rândul la tabla de șah și atunci a profitat pentru a afla mai multe despre ea. Sachat era cel mai bun jucător de șah din zonă și partidele de șah deveniseră plictisitoare pentru el pentru că nici unul dintre ceilalți copii nu se apropia de nivelul lui deși după standardele lumii vechi majoritatea aveau cel puțin rang de maestru internațional și câțiva chiar de mare maestru. Cu toate acestea pentru el majoritatea partidelor erau câștigate fără efort deși oponenții lui se străduiau să îi fure măcar o remiză. Memoria și puterea lui de calcul îi arătau desfășurarea jocului cu cel puțin 15-20 de mutări înainte. Cu Jular însă era diferit. De îndată ce s-a așezat la masa lui și au dat mâna a simțit cum inima începe să îi bată foarte tare. Dintr-o dată îi era foarte greu să se concentreze. Ca și cum o ceață se așternuse peste mintea lui. Ca și cum motorul lui se gripase și rotițele de-abia se mai învârteau. Foarte rar i se întâmpla să fie copleșit de emoții. Și în nici un caz nu așa de puternice.
Monitorii nu își arătau niciodată emoțiile și îi încurajau și pe copii să facă la fel. Guidat le explicase că o altă problemă a vechii lumi fusese scăparea de sub control a emoțiilor umane. Societățile au devenit saturate cu indivizi slabi, incapabili să raționeze logic, să gândească critic și care se lăsau conduși de emoții primare. Oamenii au devenit foarte ușor influențabili de cele mai toxice ideologii și foarte reactivi la cele mai mici probleme. În loc să încerce să obțină soluții practice prin dialog și colaborare s-au lăsat pradă propriilor credințe construite pe idealuri naive sau uneori intenționat toxice. Sachat a gândit «poate din cauza asta cei care aveau coșmarul sunt îndepărtați». Pentru a nu îi contamina pe ceilalți. Dar dacă asta era adevărat, unde erau duși? Ce se întâmpla cu ei? Și-a făcut o dată curaj și l-a întrebat pe Guidat. A primit un răspuns vag și o mică mustrare să se concentreze mai bine la sarcina curentă.
Pentru prima lor partidă de șah alesese o deschidere care ținea jocul închis și îl prelungea până la peste 70 de mutări. Se întrebase mai târziu dacă nu alesese dinadins acea deschidere pentru a petrece mai mult timp cu ea. Jular nu era precum fetele din zona lui. Majoritatea copiilor (și fetele nu erau o excepție) erau destul de rezervați și economi în exprimare verbală sau fizică. Atunci când zâmbeau o făceau discret, calculat pentru a exprima politețe. Râsul zgomotos ar fi fost imediat urmat de o mustrare a monitorului. După ce își revenise din stupoarea inițială făcuse aproape automat primele 10 mutări fără să o privească. Ea era foarte calmă, chiar relaxată și părea să își miște ușor lateral capul ca și cum ar fi fost pe cale să înceapă să danseze. Doar că Sachat nu știa ce este dansul. Aveau activități de gimnastică de grup care erau o combinație de yoga, tai-chi și pilates dar nu fuseseră expuși la muzică ce ar fi putut încuraja dansul. Așa că rămase cu gura ușor deschisă privind-o cum se leagănă ușor ca o trestie în timp ce privea tabla de șah. La un moment dat, se opri, își ridică privirea spre el și zâmbi amuzată. Mutarea ta. Sachat nu reacționă deși ceasul lui de șah consuma nemilos secundele de ceva vreme. Nu mai văzuse niciodată un asemenea zâmbet. Nu doar buzele ci întreaga ei față zâmbea magnetic. Iar ochii ei negri ca piesele pe care le controla îl fixau ca două portaluri în care se simțea invitat să se piardă.
Jular nu avusese încă visul. Fusese mutată în zona lor împreună cu alți copii pentru că zona lor se rarefiase prea mult. Câțiva copii absolviseră, alții fuseseră mutați. Aveau aceeași vârstă. Și aceeași zi de naștere. Dar asta nu era ieșit din comun. Multe din obiceiurile lumii vechi fuseseră abandonate. Asta includea și aniversările zilelor de naștere individuale. Monitorii țineau desigur evidența exactă a vârstei lor pentru a le supraveghea dezvoltarea. Toată tehnologia flotilei se baza pe unități ale lumii vechi. Timpul era măsurat în continuare în secunde, minute, ore. Anii aveau tot 365 de zile, deși părăsiseră de mult vechiul sistem solar. Dar în loc să sărbătorească separat, exista o singură aniversare pentru toată lumea. Se numea ziua Amiralului. Acesta era liderul flotilei și toți copiii aveau un respect profund pentru el. Respect întreținut și încurajat de toți monitorii. În aceeași zi era și momentul absolvirii pentru copiii care împlineau 16 ani. Restul zilelor erau foarte asemănătoare, monotone. Nu existau anotimpuri. Copiii nici nu știau de ele. Geografia fostei lumi nu era relevantă pentru noua destinație. După ziua Amiralului monitorul zonei lor adăuga noi noțiuni pentru sesiunile de educație relevante pentru noua vârstă a copiilor. Uneori (cum se întâmplase cu Jular) mai apăreau câteva fețe noi, dar în general nu se schimba mare lucru. Monitorii preferau ca programul să fie cât mai previzibil și cea mai mică ieșire din rutină era imediat corijată.
Cu toate că exista acest control absolut sau poate tocmai din cauza asta copiii nu simțeau restricțiile pentru că nu cunoșteau altceva. Existau reguli care erau urmate. Toată lumea le urma. Rareori cineva ieșea din tipar. Sachat realiza că nu tot ce gândește el poate fi exprimat verbal. Ca și cum ar fi trăit două vieți. Cea din lumea fizică care nu era în controlul lui. Și cea adevărată din mintea lui. Era aproape sigur că și ceilalți copiii simțeau la fel. La urma urmei monitorii nu știau ce este în mintea copiilor. Puteau să se comporte normal, să fie politicoși, să respecte regulile. Dar puteau să gândească absolut orice vor. Și în momentele când controlul slăbea, cel individual sau cel de grup, copiii aveau ocazia să interacționeze mai liber. Deși nu avuseseră niciodată ocazia să aibă interacțiuni foarte lungi știa că și Jular gândește ca el. Între ei se formase o complicitate dincolo de limbajul uman. Aveau același sens al umorului. Care deși nu era o caracteristică lăudată de monitori nu putuse fi total înlăturată. Își plantau unul altuia mici cadouri nesemnificative pe care le descopereau încântați. Aveau locuri unde se întâlneau «întâmplător» și schimbau câteva cuvinte și atingeri. Aveau un limbaj al lor aparte format de-a lungul anilor. Uneori ziceau ceva banal dar exprimau cu totul altceva. Ca un fel de mesaj codat. Astfel își exprimau sentimentele fără să dezvăluie exact intențiile. Nici unul față de celălalt dar nici față de alții. Flirtau fără să știe ce înseamnă flirtul. Sau relațiile amoroase. Nu știau ce este iubirea pentru că puțina literatura care li se predase era numai în folosul misiunii, noțiuni generale de matematică, fizică și bio-chimie. Dar, deși nu putea să definească exact, Sachat știa că el nu măsura timpul în rotații ale planetei vechii lumi în jurul propriei axe ci în funcție de momentele când era cu Jular. O iubea, o iubea cu toată ființa lui. Nu știa ce e iubirea dar știa că o iubește. Nu știa ce este atracția fizică. Dar simțea cum i se încălzește tot sângele pentru fracțiunile de secundă când îi strângea mâna înainte să înceapă partidele de șah sau în puținele momente când se atingeau în trecere accidental.
Era o noapte ca toate celelalte. De multe ori Sachat adormea greu. Monitorii veneau regulat să îi verifice dar el închidea ochii și respira normal ca și cum ar fi adormit. Prea multe gânduri îl țineau treaz. Încerca să calculeze ca la șah următoarele mutări. Și nu îi plăcea că nu avea destul informații pentru a înțelege etapa următoare a jocului. În câteva luni de zile era ziua Amiralului și amândoi împlineau 16 ani, adică era și ziua Absolvirii pentru ei. Urma să fie repartizați în același loc sau despărțiți? Încerca să își imagineze care sunt criteriile după care sunt aleși și încerca să cultive acele calități pe care le aveau în comun. Își imagina că și el și Jular ar putea lucra în departamentul de inginerie (renunțase la dorința de a fi monitor pentru că monitorii erau toți bărbați) dar oare ar fi primit post pe aceeași platformă? Cum ar fi putut să influențeze ce va urma în câteva luni de zile? La un moment dat o voce familiară a început să bodogănească într-unul din paturile din dormitorul comun. Era Jular. Vorbea în somn. Nu, lasă-mă în pace. Apoi urmă ceva de neînțeles. Apoi o vreme liniște. Și dintr-o dată începu să strige foarte tare. Dă-mi drumul. Lasă-mă!
Dar era prea târziu. Guidat apăruse deja în dormitor. Sachat se desprinse cu greu de ea. Guidat îl trimise înapoi în patul lui și apoi îi dădu lui Jular să miroasă dintr-o fiolă. Ea adormi în câteva clipe, el o luă în brațe ca și cum nu ar fi cântărit nimic și se îndreptă cu ea spre ieșire. Sachat se întorsese în pat unde avu un scurt moment de reflecție. Nici unul dintre ei nu avusese visul până acum. De ce acum, gândi el mâhnit? Mai era atât de puțin până la absolvire. Majoritatea copiilor aveau visul la vârste mai mici. Nu se mai gândise de multă vreme la această variantă pentru că nu credea că o să li se mai întâmple lor. Dar iată că se întâmplase și acum risca să nu o mai vadă niciodată pe Jular. De aceea, deși nu avea un plan exact, hotărâse să riște o mustrare din parte lui Guidat și să îi urmărească. Trebuia să știe ce o să se întâmple cu ea.
Toate zonele erau închise și toate culoarele și sălile de lucru erau goale. Toți monitorii supravegheau probabil zonele lor, iar personalul de lucru se retrăsese. Inima îi bătea foarte tare. Nu mai văzuse niciodată platforma în timpul nopții. I se strânse stomacul ghem dar nu se opri. Ajunseră în zona dispensarului și aici Guidat folosi o cartelă specială ca să acceseze o zonă în care copiii nu aveau acces în mod normal. Zona maternității. Sachat așteptă câteva clipe și apoi își făcu curaj și se apropie de ușa securizată chiar înainte să se închidă de tot. Știa că dacă o să intre nu o să mai poată ieși dar își făcu curaj și se strecură după ei.
Nu mai văzuse niciodată o maternitate și astfel nu realiză că zona unde ajunsese nu arăta deloc precum una. Era cea mai mare încăpere pe care o văzuse vreodată. Mult mai mare decât sala comună de mese de pe platforma lor. Era o hală industrială întinsă pe câteva hectare cu tavan înalt din care coborau brațe robotice până la diverse mese medicale. Unele din mese era acoperite de cupole de plexiglas și înăuntru se vedeau siluete umane. Altele erau neacoperite. Știa că flotila folosește multe sisteme mecanice programabile așa că nu i se păru ieșit din comun că folosesc și pentru dispensar dar se îngrijoră. Cât de gravă era situația lui Jular dacă avea nevoie de o asemenea intervenție? Se oprise câteva clipe, paralizat de inabilitatea de a înțelege exact ceea ce vedea, și realiză că îi pierduse. Îi regăsi cu privirea la câteva zeci de metri distanță. Guidat o așezase pe una din mesele descoperite și îi conecta mai mult sonde la mână, în zona toracelui, la tâmple apoi îi puse o cască din care porneau multe fire spre un panou de control care semăna cu cele folosite în alte zone ale platformei.
Nu ar trebui să fii aici la ora asta, auzi vocea unui monitor în spatele lui și îi simți mâna grea pe umăr. În exact același moment Guidat, care se afla la o distanță considerabilă de ei, întoarse brusc capul și începu să alerge spre ei. Încercă să se elibereze dar era strâns ca într-o menghină. Nu realizase niciodată că monitorii au o asemenea forță până atunci. Și nu îi văzuse niciodată alergând. Nu știa că adulții pot să alerge atât de repede. Copiii nu aveau voie să alerge decât în timpul orelor de sport dar nu văzuse vreodată un copil alergând aproape o sută de metri în câteva secunde. Încercă să se justifice. Nu putea să îi explice că e îngrijorat pentru Jular și mai ales de ce. Nu putea să zică nici că fusese curios. Dar dintre toate explicațiile plauzibile curiozitatea era cea mai puțin gravă așa că alese să îi zică cum nu putuse să adoarmă și fusese curios să vadă unde sunt duși copiii care visează urât. Surprinzător, Guidat nu avu o reacție severă, îl mustră doar și îl conduse înapoi în dormitor. Pe drum îi explică că Jular are nevoie de supraveghere pentru o vreme dar că totul o să fie bine și să nu se îngrijoreze. O să rateze absolvirea?, întrebă el. Guidat nu îi răspunse.
În lunile până la absolvire Sachat a tot așteptat-o, dar Jular nu s-a mai întors. Emoțiile negative care îl copleșeau erau tot mai greu de stăpânit. Mânca tot mai puțin și începuse să slăbească. Încercase să vorbească cu Guidat de câteva ori dar fără folos și nu insistase pentru a nu atrage și mai mult atenția asupra lui. Încerca să calculeze ca la șah ce mutări mai avea la dispoziție pentru a salva situația. Niciodată nu renunța chiar dacă era în urmă la puncte. Lupta întotdeauna până la capăt și de cele mai multe ori reușea să întoarcă situațiile cele mai grele în favoarea lui. De data asta nu vedea nicicum înșiruirea de mutări care să îl ducă la victorie. Care să îl ducă la ea. Se gândise să încerce să îi fure cartela lui Guidat să meargă singur să o vadă pe Jular dar își aduse aminte de mâna grea de pe umărul lui de îndată ce intrase în zona maternității. Ceilalți copii nu aveau cum să îl ajute. Nici dacă ar fi încercat o rebeliune de orice fel (ceva ce era oricum de neconceput) nu l-ar fi ascultat și urmat nimeni. Nu exista nici un fel de coeziune între ei. Singura lui soluție și aceea una disperată era să încerce să își pledeze cauza de ziua Absolvirii. Știa că pentru fiecare din ei urma un interviu cu Amiralul și poate ar fi reușit să îl convingă cumva că are nevoie să fie cu Jular pentru motive practice pentru care încă nu reușea să găsească o justificare logică. Tot ce fuseseră învățați era să gândească logic și să își reprime emoțiile. Cum să îi explice tocmai lui că o iubește și mai bine moare decât să trăiască fără ea. Dar asta părea să fie singura mutare pe care o mai avea la dispoziție.
De ziua Amiralului nu erau cursuri obișnuite. Toți copii își petreceau ziua în sala de mese pentru sărbătoarea de aniversare. Nu se cânta și nu se aplauda. Se ținea un moment de liniște pentru clipa când ecranul uriaș arăta schimbarea anului. 2278 devenea 2279. Apoi toată lumea putea să își mănânce budinca de vanilie primită bonus. Majoritatea copiilor mâncau în liniște, doar absolvenții erau cuprinși de efuziune și ca niciodată zumzăiau și șopteau între ei entuziasmați pentru noul capitol care începea pentru ei. Simțeau că e ziua lor, că e o zi specială, ultima zi în care vor mânca acolo, în aceea sală, și își controlau cu greu bucuria. După ora prânzului toți absolvenții au fost invitați către zona de pregătire unde au fost decontaminați și îmbrăcați în costume speciale și apoi îndrumați către capsulele spațiale individuale care trebuiau să îi transfere către noile lor platforme. Acestea erau aliniate de podeaua unui hangar marcat B37-SH. Pe unul din pereții hangarului se vedeau contururile unor uși culisante. Probabil ieșirea către spațiu, își zise Sachat. Cum nu mai fuseseră niciodată în afara platformei lor, monitorii i-au avertizat că uneori călătoria poate fi destul de dură și i-au fixat bine în centuri care le imobilizau bazinul, membrele și chiar și capul astfel încât nu se rănească în timpul transferului. Sachat s-a așezat și s-a lăsat imobilizat și apoi a început să privească ecranul din fața lui. După câteva clipe lumina în interiorul hangarului s-a stins și pe ecranul din fața lui a apărut Amiralul. Era așezat la un birou dintr-un material cum nu mai văzuse niciodată. Maro închis, lucios. Tot decorul camerei era foarte bizar, și nu putea identifica toate obiectele și materialele din care erau făcute. Era un birou de studiu din lumea veche. Pe unul dintre pereți era o bibliotecă. Amiralul îl privi direct în ochi și îi vorbi.
"Bună ziua"
Sachat îi răspunse, dar Amiralul continuă să vorbească ignorându-l. Era o înregistrare.
"Iată-ne ajunși aici în ziua Absolvirii. Știu că aveți multe întrebări și la unele dintre ele o să primiți și răspunsuri. Vă datorăm măcar asta. Viața voastră nu a fost foarte ușoară. Ați fost obligați să faceți, ca noi toți, multe compromisuri. Ați fost privați de experiențele de care oamenii au nevoie. De dragostea părinților. De dragoste în general. Dar toate acestea au fost necesare pentru atingerea obiectivului primordial. Supraviețuirea umanității. Cunoașteți cu toții istoria noastră. Cum aproape am distrus planeta noastră. Cum ne-am auto-distrus. Ceea ce nu știați (până în acest moment) este că nu am reușit niciodată să o părăsim. Au existat planuri pentru a explora sistemul nostru solar. Ele nu au fost niciodată duse până la capăt. Resursele au fost consumate în războaie nesfârșite care au culminat cu ultimul război cel în urma căruia planeta noastră a devenit de nelocuit pentru câteva mii de ani. Nu la suprafață cel puțin. Noi, cei care am intuit direcția către care se îndrepta omenirea am adunat ultimele minți luminate, am acumulat ultimele resurse și am construit o serie de buncăre subterane destinate prelungirii vieții până când va fi din nou sigur să revenim la suprafață. Până când acel moment va veni, tot ce a dus în lumea veche la distrugere trebuie eliminat. Pentru totdeauna. Ideologiile extremiste: religioase, rasiale și alte feluri de discriminare. Capitularea în fața capriciilor individuale sau al anumitor grupuri în detrimentul altora (și până la urmă al tuturor).
Împreună am hotărât să facem o selecție cât mai variată și benefică pentru viitor. Majoritatea celor selectați au fost oameni de știință și alți gânditori importanți. Voi sunteți urmașii noștri și suntem foarte mândri de voi. Ne pare rău că nu puteți experimenta părțile bune a ceea ce a fost umanitatea cândva. Un picnic cu familia la plajă, o excursie cu iubitul la ski și multe altele. Mediul în care ați crescut a fost necesar pentru că altfel ar fi fost foarte greu de controlat situația câteva mii de ani cu resurse limitate într-un spațiu restrâns. De aceea elementul de bază al societăților umane, grupul, a fost eliminat. De la formele lui monstruoase statale dinaintea ultimului război până la cele tribale sau chiar celula de bază a societății, familia și precursorul ei, relația de cuplu. Nici măcar legătura dintre mamă și copiii ei nu a fost păstrată. Ar fi fost prea crud într-o asemenea situație. Viața voastră v-a fost dăruită doar parțial. Făcută, nu născută. Planificată și proiectată cu mult timp în urmă într-un laborator al ultimelor crâmpeie funcționale din lumea veche. Fabricată pe platforma pe care vă aflați.
Răspunsul pe care îl aveți la visul pe care îl inducem chimic periodic decide în mare măsură compatibilitatea voastră cu planul prestabilit pentru perpetuarea speciei. Cei care au un răspuns de respingere sunt purtători al unor gene pe care încercăm să le propagăm. Ei vor fi mutați pe o platformă special destinată procreării. Voi sunteți cei la care visul nu a avut același efect. Majoritatea dintre voi probabil nici nu și-l amintește.
Povestea noastră, a tuturor, este una tristă, dar nu lipsită de speranță. Rolul fiecăruia dintre noi este la fel de important. Rolul meu a fost să creez această flotilă virtuală care nu este însă una care călătorește în spațiu ci în timp. Rolul vostru însă nu se încheie aici. Vă mulțumesc."
Video-ul se opri și, brusc, de undeva din interiorul fotoliilor pe care erau așezați ieșiră lame precise care secționară instantaneu nervii și arterele din zona gâtului. Capsulele se deschiseră în partea de jos și trupurile alunecară pe tobogane până în zona de reciclare a resurselor.