Și acum suntem liberi

Sunt un rebut. Am fost proiectat greșit pe undeva, prin Rai sau, mă rog, acolo unde se proiectează oamenii. Mi-au pus două inimi. Cuplate - cum altfel? - la un singur creier.

Bănuiala mea este că va fi fost careva neatent și mi-a montat o inimă fără să cerceteze atent dacă mai am una ori ba. Nici în funcționarii de la proiectarea umană nu poți avea încredere, și ăia dorm în timpul serviciului.

Însă de aici au început problemele. Prima dintre ele ar fi putut fi cu ușurință evitată. Bine, am două inimi, fă-le măcar la fel. Pentru că faza aia cu minciuna cea mai mare e statistica este adevărată. Nu te simți deloc bine cu un picior in frigider și celălalt în cuptor, evident. Încercați însă supraviețuirea cu o inimă care o ia la trap și cauzează hipertensiune și alta oblomoviană, leneșă, căreia trebuie să-i mai dai o cafea, indiferent câte i-ai dat deja. Așadar, coșmar cardiologic. Probabil că, dacă s-ar fi ales specialiștii după rezultatele obținute pe mine, această ramură a medicinei ar fi fost abandonată complet. Însă, în mod miraculos, am supraviețuit.

A doua problemă este mai ciudată. Vezi, eu nu cred că în inimă se ascunde un mic Cupidon, cred că inima nu-i ceva misterios și mistic, ci un mușchi senzațional, care pompează sânge, menține viața, e fabulos, dar nu te îndrăgostești datorită sau din cauza inimii.

Și totuși, îmi e greu să explic asta și, la drept vorbind, mi-e și puțin rușine. Dar, dacă tot fac confesiuni, hai să o spun pe șleau: era ca și cum mă îndrăgosteam cu frâna de mână trasă. Și vorbesc despre perioada aia post adolescență, aia din vecinătatea pubertății, când nu că plouă cu hormoni, mitraliază. Atunci, conform oricărui studiu psihologic, nu ai noțiunea de frână, nici măcar fizic, dacă mergi cu bicicleta, de exemplu, nu mai vorbesc în sensul metaforic, de moderație. Ei bine, eu o aveam și o aveam total în ciuda mea. Adică era ca și cum una dintre inimi voia să sară fără parașută, să exploreze tot, să declame sonete, să facă sex neprotejat cu toată jumătatea feminină a planetei (ok, luați asta ca pe o hiperbolă, totuși nu eram lipsit nici atunci de criterii de selecție), iar cealaltă inimă acționa ca un soi de baraj. E foarte greu să vi-l explic, fiindcă poate fi lesne confundat cu timiditatea sau, pur și simplu, cu teama. Le aveam din plin și pe astea, și prostie și lipsă de experiență și ce mai vreți, doar că barajul inimii era altceva.

O să încerc să explic, avertizându-vă că n-are cum să-mi iasă prea bine. Uite o situație ipotetică. Ai 17 ani. Atât tu, cât și ea (sau el, dar eu nu pot vorbi cinstit decât despre o ea), sunteți nebuni, timizi, fără experiență etc etc etc. Și vine primul sărut, care vă urcă pe amândoi pe pereți. În cele din urmă, cumulul de factori duce la sex, e minunat, poate după a doua oară sau când ziceți voi. Îndrăgosteală maximă. Încă nu v-ați văzut reciproc vreun defect. Sunteți perfecți. Eu, însă, nu ajung la această firească formă de paroxism. Ea este perfectă, nu există nicio conjuncție după cum este ea. O iubesc total, numai că totalul meu seamănă cu iubirea dintr-un cuplu matur și sudat de trecerea multor ani.

Dacă mă suspectează cineva de maturitate, o sau, mai puțin probabil, îl rog să nu o facă. Fără a fi patologic imatur, îmi cunosc limitele și știu că nu am standarde prea mari în domeniul ăsta.

Una din problemele cu care mă confruntam era timpul greșit. Dacă iubești ca și cum ai avea 40 de ani, tu având 17, o vreme ar putea fi foarte bine, deoarece poți părea acest macho matur și, dacă te apuci să glossezi despre complexul Electra și Freud, poți înțelege această mică perioadă de succes sentimental. Din nefericire însă, n-are cum să dureze.

Bineînțeles că, prost fiind la vremea aia, am crezut și eu, pentru un timp, tot felul de aberații, dintre care două, cele mai scârboase, păreau să aibă și sens (nu aveau, dar vârsta, uneori, chiar e o scuză). Prima era aia cu "toate femeile sunt curve!", aberație prin care mulți am trecut, este echivalentul celei cu "toți bărbații sunt porci!". Partea bună la cea dintâi aberație este că, slavă Domnului și tuturor celor implicați în chestia asta!- nu a ținut mult. Însă, odată ce ai stabilit că prima afirmație este falsă, a doua este, în mod necesar, adevărată. Iar a doua aberație suna cam așa: dacă femeile nu sunt curve, însă, totuși, pleacă destul de repede din relația cu mine, fără a privi înapoi, atunci ceva e greșit la mine.

Păi, n-am plecat eu de la ideea că sunt un rebut și că este ceva în neregulă cu mine? V-am spus și ce: am două nenorocite de inimi, una hăis! Și alta cea! Mirobolant, nu?!

Anii au trecut și această a doua aberație la adresa mea s-a mai estompat, fără să fi dispărut vreodată cu totul. Sunt ca mașina celebrei bătrânici din Germania, cu care își plimba nepoții: calitate nemțească, dar unuia dintre nepoței nu i-a rezistat pampersul, altădată a zgâriat un pic tabla, a mai fost schimbată o bujie germană la service-ul german La Mustafa, unde mecanicul german Ibrahim nu a fost chiar așa de atent, ai dracului nemți incapabili! Dar astea sunt, la drept vorbind, detalii, nici măcar domniile voastre nu sunteți perfecți.

Dacă însă credeți că problemele mele, cel născut cu două inimi, constau în cele de natură medicală, cardiacă și cele legate de modul ciudat, aproape cifrat, în care știu eu să iubesc, vă înșelați.

O parte din firea mea vrea să sară cu capul înainte. Nu în adolescență, când e în fișa postului, acum. Altă parte, ușor de intuit, este a naibii de conservatoare.

Măcar dacă aș fi crezut ceva mai zdravăn în horoscop. Dar ar fi trebuit să fiu o zodie duală, poate Balanță, poate Gemeni, poate Pești. Numai că eu sunt Scorpion, regele căpoșilor, în teorie, dar destul de maleabil în realitate. Mna, și aici pare să fie lucrarea obscură a celor două inimi.

Cred că aș fi fost mult mai câștigat dacă aveam și două creiere. Așa, puteam fi și eu un schizofrenic banal. Puteam să îmi depozitez toate ideile sărite de pe fix în creierul stâng și tot sclipiciul, cât o fi, in creierul drept. Tot era mai bine. Dar așa, un singur creier obligat să bage în seamă două inimi care, frecvent, au un comportament de țață, funcționează cu intermitențe.

Epilog

Am întâlnit-o la spital. Nu am știut în prima clipă că și ea avea tot două inimi, dar ceva din intuiția mea feminină (nu există alt tip, aia e, băieți!) îmi spunea că eram făcuți pentru altceva, nu doar pentru a fi pacienții aceluiași doctor. Uitându-mă la tavan am recitat versuri din Rumi, pe care le-a continuat. Ne-am surâs și a fost suficient ca mâinile, alea pe care nu purtam branulă, să plece una spre alta.

E cel mai frumos sfârșit de capitol. Pentru că oamenii cu două inimi nu sunt sortiți să trăiască prea mult. Corpul, cu blestemata lui de logică, folosește alt nume pentru a doua. Îi spune tumoră și atunci când izbucnește dintr-odată toată iubirea din ea, în plan fizic, încetezi să mai fii.

Știam, deci, amândoi, ce urmează. But not yet.

Not yet.