Când Ame vorbește (din seria Cartea Pădurii fără nume)

În sfârșit a ieșit soarele, se bucură Arana, cu fața ridicată spre cer, simțind rafale de vânt încă usturător de reci, dar printre ele valuri de căldură aurie ce îi înmuiau obrajii și îi întindeau buzele într-un zâmbet aproape inconștient. Uneori, timp de câteva secunde, în bătaia razelor de soare, simt cum mă vindec, îi trecu prin minte. Se încruntă apoi singură, scuturându-și capul. Aiureli, se enervă singură.

O auzi pe fetiță exclamând de mirare undeva pe lângă ea. Dar nu o vedea, îi auzea doar vocea mititică. Nu se oprește din comentat, noroc că pot să o găsesc după cotcodăceala permanentă, se gândi. Unde se duse copila asta?

Fetița rămăsese ca o statuie încremenită în mijlocul poienii. Firele de iarbă printre care își făcuse drum se ridicau în urma ei, îi îmbrățișau gleznele și îi gâdilau palmele, dar răcoroasa lor atingere nu tulbură concentrarea fetiței. În continuare bombănea ceva indescifrabil, aproape în șoaptă. Nu știe încă toate cuvintele, se amuză mama, ca să explice ce vede.

La ce se uită oare, privi femeia în zare, încercând să identifice spre ce își ațintise privirea gologoțul de copil. O Pasăre, bineînțeles, o văzu, își întinsese aripile într-un cerc majestuos în jurul capului și se stropea cu apă din pârău.
- Ame, vezi Pasărea aceea care s-a oprit să bea apă? O întrebă mama.

Copila inspiră și își deschise gura a uimire.
- Bea, șopti ea. Își întinse apoi mâna spre pasăre. Bea.

Mama chicoti, amuzată. Cred că i se pare foarte ciudat să învețe că lumea din jurul ei nu e făcută doar din jucării.
- Păsării îi este sete, îi explică. A zburat mult, a obosit. Acum se odihnește și bea apă, ca să se răcorească.
- Bea, bea, repetă copila, cu arătătorul întins.
E o pasăre mare, față de noi, cred că i se pare impresionantă, zâmbi mama.

În lumea fetiței erau multe jucării cioplite de tata din scoarță de copac, erau trăsuri cu roți de alune, erau ceșcuțe potir de ghindă, erau păpuși împletite de mama din ierburi uscate. Erau jucăriile celor mari, Mana și Zoru, cele care rezistaseră iubirii năbădăioase a copiilor precum și luptelor de teritoriu și posesiune.

Ame se amuza nespus de mult când copiii cei mari se certau. Îi urmărea prin casă hohotind, tăvălindu-se de râs la replicile lor ca și cum ar fi asistat la un spectacol. ÎI arăta cu degetul, când pe unul, când pe altul și se învârtea după ei admirativă și țopăind de entuziasm.
Probabil crede că ea le dă comanda să se certe, realizase o dată mama, observând cum Ame dirija cu brațele prin aer, de la unul spre celălalt, valuri invizibile de cuvinte.

Dar Pasărea aceasta era mai mare decât toată casa lor. Când își scutura aripile, vârteje de aer ajungeau până la pletele copilei. Femeia simți, ca mereu în preajma unei Păsări, imboldul acela de a fugi spre ea, știind atât de bine cum Pasărea își va pleca de îndată capul și o va ridica pe spatele ei. Zbor, se gândi ea, mi-e dor de zbor. Își strânse pumnii. Ame nu știe ce înseamnă zborul, dar dorul acesta îl simte și ea. O examină cu coada ochiului. E doar un bebe, se înduioșă, toată lumea ei suntem noi.

După o vreme de incantații către Pasăre, fetița se plictisi și o luă din loc dintr-o dată continuând să bombăne singură. Ca la un semn, Pasărea se întoarse spre ea. Ochii ei strălucitori până atunci își pierdeau încet luciul. Cum, tresări mama, a ascultat-o pe Ame? E prea devreme, i se strânse inima, încă nu.
- Vino, Susu, îi comandă fetița cosașului care o aștepta scârțâind pe un fir de iarbă lângă casa lor.

Singurul animal permis în casă era Susu, un cosaș care se adăpostise de furtună intrând pe fereastră în camera Amei, și pe care mama îl găsise în timp ce, cu fetița, învăța să sară.
- Susu, josu, exclama Ame, sărind alături de cosaș de pe pat.

Ce nu știa Ame, este că acum era stăpâna celui de-al doilea Susu. Primul dintre ei se stinsese în toamnă, îl găsise mama uscat sub o rădăcină de copac. Arana prinsese atunci în capcană un alt cosaș de aceeași mărime și îl prezentase fetiței gândindu-se că la vârsta ei nu o sa înțeleagă diferența. Ame într-adevăr nu realizase că era un altul, de cum îl văzu îi comandă să sară sus și jos, iar noul Susu o ascultă din prima clipă și rămase în familia lor, liber să exploreze singur prin poiană și venind seara să scârțâie la ușa casei până când Ame îl auzea și îi deschidea. Pe noul Susu mama îl ținuse la căldură în bucătărie toată iarna și uite că în primăvară era vioi și scârțâitor ca și anul trecut.

În bucătărie, în mijlocul haosului obișnuit, negociind jucării, schimbând zâmbete cu al ei drag Zeni peste capetele de copii zvăpăiați, ziua trecu repede.

Văzuse prin fereastră cum luna se ridica deja, rotundă, deasupra trunchiurilor de arbori. Văzuse Păsări adunându-se în stol, urmând o direcție pe care o recunoștea. Acolo e și Mama, se gândi, pe spatele unei Păsări. Văzu, ca în fiecare seară, cum o Pasăre se apropia de căsuță și guruia neliniștită, căutând-o cu ochiul aproape lipit de geam. Nu, dădu ea din cap, nu, nu.

Urcă la etaj, îmbiind copiii la povestea de seară. Se adunau cu toții, claie peste grămadă, răcnind de entuziasm, în patul părinților. Vocea tatălui era însă magică. Niciodată nu ajungeau la sfârșitul unei povești. Copiii adormeau căpșor lângă căpșor și Zeni continua pentru Arana până la și au trăit fericiți, până la adânci bătrânețe.

Mana și Zoru năvăliseră deja în pat și se înghionteau ca să își facă loc. Din camera ei, răsuna vocea Amei.
- Sari aici, comanda ea, sari acolo. Se auzeau țopăiturile cosașului.
- Ame, Susu trebuie să plece la culcare în bucătărie, îi aminti. Prin ușă, o auzi atunci aproape strigând:
- Am zis sari aici. Sari AICI. Repede!

Mama se îngrijoră și deschise ușa camerei copilei. Își reținu un țipăt. În mijlocul peretelui o Poartă se închidea încet. Dinspre marginile ovalului, zona translucidă se opacifia, ondulându-se, către centru. Susu a trecut Dincolo, înțelese femeia. Îi vedea cu greu silueta prin ceața gri. Ame țipa către Poartă.
- Acum, sari AICI!
- Nu te aude, șopti femeia. Vru să îi prindă măna fetiței, dar aceasta se zbătu și se repezi către Poartă.
- Am zis, sari aici, sari aici. Acum! Bătu din palme cu furie.

Prin cadrul tot mai îngust apărură mai întâi antenele cosașului. Apoi două picioare. Și apoi, spre uimirea mamei, Susu țopăi întreg în mijlocul camerei.
- Așaaa, aplaudă fetița. Acum mergem la somn, îl împinse pe ușă. Pe scări în jos continuă să-l certe. Susu, tu o asculți pe Ame. Acum vorbește Ame.

Mama rămăsese cu gura căscată. Nimeni nu se întoarce de Dincolo, bâigui ea. Doar Noi putem trece dintr-o parte în alta fără să ne pierdem.
Se ținu tremurând după ei până în bucătărie. Cosașul părea amețit, scârțâia epuizat, ghemuindu-se pe podea. Are ochii strălucitori ca Păsările, suspină surprinsă mama. Fetița boscorodea încă, acoperindu-l cu o frunză.
- Ame, îi șopti, mângâind-o pe cap, l-ai adus înapoi. Cum ai făcut asta?

Fetița se uită încrezătoare în ochii ei.
- Susu e cuminte. Ascultă pe Ame, îl atenționă încă o dată pe cosaș, apoi suflă în lumânare și urcă hotărâtă scările.

Femeia rămase în întuneric, ascultând scârțâitul adormit al cosașului. Pe fereastră, argintate, intrau largi, raze de lună.