Ochiul Domnului

- Bună, Marina! Ia loc! Cum ești azi?
- Sunt așa și așa. M-am trezit transpirată și tremurând. Am visat din nou, dar cum ți-am mai spus, visele mele sunt un fel de amintiri.
- Așa. Te ascult.
- Mi-am reamintit când a început războiul, iar Domnul nostru a plecat la luptă. În ziua aceea, când și-a scos un ochi și mi l-a pus în palmă. Curios este că acum când l-am privit, am văzut lumea de aici. Pe mama. Știu că nu mă înțelegi.
- Te ascult. Când vorbești despre luptă, te referi la război, nu?
- Da. Dar nu la cel de aici, ci la cel de dincolo. Nu știu cum să explic mai bine decât am făcut-o în ședințele trecute, dar el nu era stăpân peste locurile acestea, în timpurile de acum ci, cum spuneam zilele trecute, într-un timp și spațiu cu a cărui amintire m-am născut, dar pe care-l pot vizita doar în vis, iar fizic, când vă veni momentul. Războaie, ca cele de aici, sunt și acolo și, ca și azi, Tribului de la Răsărit nu-i este pe plac cel de la Apus, de unde vin eu. Dacă mă întrebi pe mine, ambele triburi sunt mai mult decât asemănătoare, doar că războaiele sunt pe placul demonilor.
- Marina, ce-mi spui sau, mai bine spus, ceea ce-mi repeți, este greu de priceput. Eu, după cum ai înțeles deja, cred în realitatea palpabilă. Ca mine, cei mai mulți. După cum probabil știi deja medicul dinaintea mea considera că suferi de schizofrenie. Că ești bolnavă. Aș vrea totuși să-mi dai voie să te ascult, să încerc să te înțeleg. Dar pentru asta am nevoie de ajutorul tău. Acum, cu permisiunea ta, aș vrea să-mi răspunzi și azi la câteva întrebări.
Observ că porți o cruciuliță la gât. Crezi în Isus? Când vorbești de acest "Domn al nostru", la El te referi? Iar acest ochi... este încă în palma ta? Poate să ne vadă și să ne audă în acest moment?
- Cruciulița o am de la o călugăriță, de la orfelinat. În ceea ce-l privește pe Domnul meu, el nu este Isus, dar, în același timp, ar putea fi. Ceea ce se întâmplă pe lumea noastră nu este izolat de ceea ce se întâmplă aici. Din contră.
Iar ochiul îl am, dar tu nu-l poți vedea. Uită-te în palma mea! E aici! Poate dacă mă ții de mână, ai putea să-l simți. El mă vă lua acasă când vă veni timpul.
- Din păcate, eu nu văd nimic.
- Da, știu. Tu preferi realul.
- Nu știu ce să-ți spun. Așa sunt construit, anume să mă încred în ceea ce pot percepe cu ochiul liber.
- Iar eu sunt construită diferit, adică să văd și dincolo de concretul tău și-al celor de aici.
- Cine sunt demonii cărora le plac războaiele?
-Știi și tu, dar te prefaci că nu înțelegi. Oricum, nu le pot pronunța numele, pentru c-am să fiu aruncată din nou în izolare. La povestea mea, să știi, nu vreau să renunț! Este a mea. E cu mine. Fără ea pot uita cine sunt cu adevărat. Voi toți, aproape sigur, sunteți înrudiți, dincolo de dimensiuni, cu cei din Tribul de la Răsărit și mă vreți prizonieră. Poate și tu ești unul de-al lor. Doctorul dinaintea ta sigur era. Din cauza asta l-am și lovit...
- Spune-mi, te rog, ce anume te-a făcut să-l consideri pe colegul meu ca fiind un membru al Tribului de la Răsărit? Și mai ales, de ce l-ai lovit? Te-ai simțit în pericol? De fapt, pentru asta ai și fost dusă la izolare și nu din alte motive. Te rog, nu te mai trage de șuvița aia de păr! Spune-mi ce simți! Te stresează discuția noastră? Te rog, nu te mai trage de păr!
- Nu sunt stresată, îmi este doar foarte cald. Revenind la întrebarea ta. Da, sunt sigură că sunteți cumva înrudiți cu cei de la Răsărit, pentru că și voi condamnați, chiar persecutați, orice individ care nu vede lumea prin ochii voștri.
- Marina, și Gabriel era parte din Tribul ăsta? Știu că refuzi să vorbești despre cele întâmplate pe insulă, despre el. Ieri însă ai părut deschisă să-mi povestești.
- Nu evit subiectul. Însă este greu de explicat pentru capacitatea voastră de înțelegere. Acolo am trăit între lumi. Pe insulă aceea, când e lună plină, lumile se ciocnesc. Și cum am mai spus, acolo am făcut dragoste cu un mort-viu. Da, văd pe fața ta nedumerirea și nu mă mir. Pentru că m-am obișnuit să nu mă creadă nimeni. Și, ca și predecesorul tău, tu doar îmi întinzi o cursă. Vrei doar să mai adaugi încă o pagină în dosarul ăla nenorocit. Poate chiar să-l închizi, iar eu să rămân între pereții ăștia până la sfârșitul vieții. Doar pentru că voi nu puteți înțelege. Pentru că nu poate fi demonstrat.
- Cum adică ai făcut dragoste cu un mort-viu? Vorbești metaforic?
- Mă faci să râd. După atâtea ședințe, tu mă întrebi dacă vorbesc metaforic. Îmi răcesc gura fără folos, pentru că tu ești la fel că toți ceilalți. Îmi vine să urlu de nervi! Uite, îmi tremură mâna din nou.
- Marina, te rog frumos să te calmezi. Te rog nu mai țipa! Și nu te trage de păr! Hai, spune-mi despre insula aceea.
- Ce sens are să-ți povestesc? Tu nu crezi în nimic. Văd asta în ochii tăi. Îți e teamă și să te apropii de mine.
- Marina, nu sunt aici în calitate de procuror. Povestește-mi despre ce s-a întâmplat pe insulă. Vreau doar să înțeleg.
- Bine. Poate știi deja de la medicul dinaintea ta. Pe insula aia, am întâlnit un băiat. El nu știa, dar era un martir. I-am spus și lui asta, dar nu m-a luat în serios.
Iar când am făcut dragoste, am văzut că pe lumea noastră era deja mort. Avea buzele reci și eu eram într-o capelă cu el. Nu pe insulă, pe insulă eram la plajă, chiar lângă cortul unde avusese loc petrecerea. Pe lumea noastră, însă, îl sărutam de adio, în capela în care fusese depus.
- Marina, ai luat ceva la petrecere?
- Adică ce? Începi și tu cu aceeași idee, c-am luat droguri. Nu?
- Vreau doar să știu. Am promis că voi asculta povestea și voi încerca să înțeleg. Este o întrebare pertinentă, nu crezi asta? Mai mult, în calitate de psihiatru cunosc foarte bine efectele pe care le pot avea anumite substanțe, mai ales atunci când sunt abuzate. Așa că haide să mai încercăm o dată! Ce s-a întâmplat cu Gabriel? Unde este?
- A fost înghițit. Știu ce crezi tu. Însă, nu l-am ucis pe insulă. El era mort pe lumea mea. Am văzut asta de cum am închis ochii și l-am sărutat. Apoi, când trupurile noastre s-au contopit, el a dispărut, absorbit de lumea noastră. Din păcate, nu-mi mai amintesc mare lucru, pentru c-am fost inconștientă pentru câteva zile. Așa m-au și găsit.
- Nu te surprinde dispariția lui?
- Nu. Pentru că nu este singurul.
- Adică sunt mai mulți dispăruți? Mai spune-mi încă o dată cum este posibil. Cum ți-a fost posibil ție să faci asta? Marina, nu țipa! Te rog, gărzile vor crede că te rănesc. Te rog!
Uite, vrei apă? Îți torn un pahar de apă.? Putem să luăm o scurtă pauză. A ieșit soarele. Pot să deschid geamul? Hai, vino cu mine la geam! Aerul rece îți vă face bine. De săptămână trecută a înflorit cireșul și ador să petrec minute în șir în care doar să mă uit la el. Spune-mi ceva, care este anotimpul tău preferat?
Marina?
- Îmi place și mie primăvara. Aici. Dincolo ador iarna. Pentru că atunci se fac văzute spiritele pădurii.
- Ce-ți place la primăvară?
- Îmi amintește ceva din copilărie. Mi-o amintesc pe mama ducându-mă orfelinat. A fost ultima dată când am văzut-o, dar drumul spre orfelinat cu trenul a fost minunat, pentru că ne-am uitat la peisaj. În tăcere, doar ținându-ne de mână. Abia începuse războiul, care nu se mai termină. Pe lumea mea, s-a terminat. Acum nu mai este nevoie de martiri.
- Războiul e într-adevăr crud. Sunt sigur că nu ți-a fost ușor să-ți pierzi părinții.
- Nu vreau să vorbesc despre asta. Te rog! Nu azi! Uite, ia-mă de mână! Poți simți acum cum îmi zvâcnește, poți să simți ochiul Domnului!
- Îmi pare rău, dar nu simt nimic.
- Te rog! Strânge cu putere! Uite, ai un creion aici. Înfige-l în palma mea! Ai să vezi. Atunci ai să crezi!
- Marina, nu vreau să te rănesc. Trebuie să accepți că nu-l văd. Nu-l simt. Marina, de ce plângi?
- Ai să mă crezi când mă voi scufunda în el. E atât de cald, iar dacă te uiți cu atenție, poți observa că mă dizolv. O fac lent, dar eu simt asta. Curând mă voi transforma în particule subatomice. În camera aia, în care voi mă țineți închisă, vei găsi, la un moment dat, doar un vârtej de energie strălucitoare. Te vei simți la fel de neputincios și vei alege să nu înțelegi nimic.