Dispariție

Într-un colț al camerei umbrele se încâlciseră și apoi prinseseră contur într-un cocon de aer greu, încărcat de presentimente. În pat, corpul său înfășurat în plapuma groasă de lână semăna cu un nou-născut uriaș. Căldura se oprise peste noapte și frigul pusese stăpânire pe încăpere treptat, încet și irevocabil, ca un strop de cerneală într-un pahar de apă limpede. Se trezise brusc, cu fața înghețată și cu o durere de cap pulsând în tâmple. Avea senzația că visase ceva important. Cu privirea ațintită în locul strâmt dintre raftul de cărți și dulapul de haine, încerca să deslușească chipul întunericului luminat de razele răsăritului de soare, din ce în ce mai puternice în spatele jaluzelelor. La picioare, îl simți pe Rex, mușinând cu botul ridicat particulele invizibile de praf.

În primele secunde după trezire, când mintea e încă desprinsă de trup, înainte de a se pune complet în mișcare turbina creierului, avea sentimentul confuz că se află într-un timp-spațiu familiar al copilăriei, al primelor revelații în fața jocurilor de umbre de pe tavanul înalt, întotdeauna prea înalt, ca o boltă de cer, din casa interbelică a bunicilor. Focul se stinsese demult în sobă, vântul se auzea suflând zăpada în geamuri, zgâlțâind pereții casei. El dormea în același pat cu bunica, fiindcă făceau economie la lemne și oricum i-ar fi fost teamă să rămână singur peste noapte. Prin ușile cu geamuri, creaturi cu mii de ochi îl studiau, așteptând un moment de neatenție pentru a-i mușca cu dinți otrăviți din inimă, infectându-l iremediabil, pe viață, cu o teamă primordială pe care avea să o poarte cu el oriunde în lume, în toate țările sale adoptive.

În acea zi de primăvara târzie când căldura se oprise mai mult ca sigur din cauza unei pene de curent, dezorientat pe de o parte de căldura înăbușitoare din plapumă, pe de altă parte de aerul glacial inspirat pe nas, primul gând deslușit a fost că trebuie să blocheze amintirea unui episod din trecut pe care voia cu tot dinadinsul să-l uite, dar care revenea în prezent cu încăpățânare, luând forma aceluiași vis, anihilând omul împlinit care devenise după ani de studii, premii și distincții. Era iarnă, zăpada se adunase în troiene blocând străzile. În lanț, câinele bunicii, Ringo, urla de foame, și el lua mereu aceeași decizie, deși bătrâna țintuită de boală la pat îl întreba la fiecare jumătate de oră dacă a dat de mâncare la animale, neștiind că de fapt găinile fuseseră tăiate una câte una și că rămăsese numai o gură de hrănit. Da, le-am dat de mâncare, răspundea el, enervat de minciuna pe care o spunea repetat și de urletul disperat după viață al câinelui pe care i-l făcuse chiar el cadou în urmă cu vreo zece ani, când era pui, alb și pufos ca neaua. Bunică-sa nu voise să-l ia, nu-i mai trebuia încă o javră la curte, avea destule orătănii. Și "javră" i-a rămas numele pentru ea, deși nu i-au trebuit mai mult de câteva zile să se atașase de el, mai mult decât de animalele folositoare care dădeau ouă și lapte într-o vreme în care magazinele erau pustii și alimentele necesare se dădeau cu tichet de rație. În ziua în care nu s-a mai auzit Ringo, și-a imaginat că a murit de foame în cele din urmă. În vis retrăia episodul când, înfrângându-și în cele din urmă sentimentul de vinovăție și dezgust, s-a decis să meargă să îngroape câinele. Spre marea lui uimire, găsea de fiecare dată lanțul gol, nici urmă de Ringo. Se trezea mereu ușurat că animalul reușise să scape din lanț și să fugă în căutare de mâncare.

Se îmbrăcă în grabă, cu intenția de a-l scoate pe Rex la plimbare. Pentru prima dată își dădu seama că toți câinii pe care îi adoptase de-a lungul anilor purtau nume care începeau cu "R": Rex, Roman, Rudy, Ruby, Ron. Niciunul nu avea blana albă și pufoasă a lui Ringo, și nici numele său, pe care-l alesese chiar el după Ringo Star. Toți aveau blana scurtă, lucioasă și neagră, botul turtit ca de boxer și urechile lăsate. Nu ar fi rezistat niciunul afară, sau în lanț. Ar fi murit de frig și de urât. Oricum, în țara asta nimeni nu-și ținea câinele în lanț, era interzis de lege să-ți maltratezi animalele. Se întrebă dacă avea vreun sens să compare condițiile, la urma urmei asta era legea nescrisă în țara în care se născuse. Oamenii simpli își țineau rareori animalele în casă, în afară de pisici și de câinii de rasă. Maidanezii își trăgeau numele de la stradă, hălăduiau liberi în haite sau, cei mai puțin norocoși, trăiau captivi, formând subrasa maidaneză a "câinilor de curte". Menirea lor era nobilă, apărau casa de hoți și lătrau la cea mai mică mișcare de țineau și morții treji în morminte. În mod normal treceau toți printr-un training de "înrăire" pentru a-i împinge până la ultima treaptă a isteriei și a le ascuți lătratul într-atât încât să sune la fel cu cel al lighioanelor turbate cu spume la gură.

Rex știa să-și caute singur lesa, îl aștepta la ușa dând din coadă, după ce i-o aducea țanțos și tacticos. Aerul proaspăt îl umplu de o senzație de fericire surprinzătoare. Era stăpân pe situație, independent financiar și împlinit într-o țară civilizată unde mâncarea nu lipsea nimănui și unde și oamenii și animalele aveau drepturi. Toată lumea avea grijă să nu-și deranjeze semenii. În autobuz, în spații publice sau pe stradă nu te agresa niciun parfum scump înecăcios, niciun fum de țigară. Seara, în amurg, nu te irita nicio muzică din vecini, nicio ceartă sau vreo încăierare. Sirena poliției se auzea deseori, e drept, însă nu provoca panică și teroare, ci sentimentul de a fi protejat. Nu avea nimeni câini de curte care să-i apare de hoți, poliția își făcea datoria cu eficiență. Desigur, nu-și făcea iluzii, era conștient că se fura mult și bine la altă scară, cu clasă.

Când Rex se opri să-și facă nevoile, zări un anunț pe stâlpul de electricitate. Se anunța dispariția de câteva zile a unei femei de optzeci și șapte de ani, Freya Sarkin. O știa pe Freya, schimbau mereu câteva vorbe când se intersectau pe stradă, el plimbându-l pe Rex, ea făcându-și traseul zilnic către grădina botanică din apropiere. Fu mirat să afle din anunț că suferea de demență. Nu remarcase nimic în conversațiile pe care le avuseseră, părea mereu lucidă. Își continuă plimbarea preocupat de dispariția bătrânei. Se surprinse cercetând cu atenție toate casele unde ar fi putut locui aceasta, neputându-și explica de ce își dorea să afle cât mai multe informații despre o persoană pe care nu o cunoscuse decât tangențial.

Timp de câteva zile a mers de-a lungul străzii Boyer unde o văzuse deseori pe Freya. O singură casă din cărămidă, stil arhitectural britanic "Tudor", cum li se spunea, părea pustie, cu geamurile deschise și fără lumină. Pe trotuar era o cabină de toaletă portabilă Honey Bucket, semn că se făceau lucrări. Într-o dimineață văzu un tânăr punk cu multe piercing-uri, așteptând în fața casei pe o bicicletă. Se gândi că ar putea fi un squatter și grăbi pasul, cochetând cu gândul de a chema poliția.

Constată cu iritare că dispariția bătrânei devenise o obsesie. Într-una din serile în care nu reușea să adoarmă, îi căută pe internet numele și află că, înainte de dispariție, Freya și-a vândut casa unei companii de construcții pentru o sumă foarte mică. Semnătura din acte, spunea sursa, părea greu de descifrat. Un alt detaliu straniu era că muncitorii îi goliseră casa complet. Unde i-a fost trimisă mobila? Își premeditase aceasta dispariția? O persoană cu demență nu ar fi capabilă de atâta organizare. Adormi în cele din urmă cu laptopul în brațe, pe canapea.

În noua versiune a visului, Ringo nu dispărea, scăpând în mod miraculos din lanț. Îl găsea mort în afara cuștii, înghețat, acoperit de un strat subțire de zăpadă. Pământul era prea tare ca să îl poată îngropa. Îi băga trupul ca o scândură în cușcă și îl acoperea cu paie, în așteptarea primăverii.

(Seattle, 20 aprilie 2024)