"Ne-au murit florile de plastic, fiindcă am uitat să ne prefacem că le udăm" (Autor necunoscut)
La umbra palmierilor de cauciuc uscat, îmi savurez tortul de hârtie. Un soare blând, din catifeaua cea mai fină, îmi zâmbește de deasupra florilor de plastic, udate timid, șovăitor, de stropitoarea care imită curgerea apei.
E ziua mea, dar sunt trist. Nu sunt decât șase luni de când iubita mea a luat pistolul meu de plastic și și-a tras două capse în piept. Suflu în lumânarea electrică și-mi pun o dorință. Lumânarea nu se stinge, dar suflu din nou, apăsând, discret și comutatorul lumânării. Am reușit să o sting. În întuneric, pe cerul din tavan, stele de fosfor dau lucirea lor galben-verzuie, enigmatică, scânteind deasupra lunii de carton. Ce rece suflă vântul acesta de toamnă târzie, dinspre ventilator! Stropi de apă din rezervorul lui îmi amintesc că e noiembrie. Îmi vine să-mi trag una în cap cu ciocanul pneumatic! Cine m-a pus să las nenorocitul ăla de pistol cu capse la vedere?! Bine, la drept vorbind, și ea avea pistolul de playstation mereu în geantă, ar fi putut... Dar a făcut asta cu mesaj.
Sting tavanul deprimant, aprinzând lumina. Ridic puțin soarele surâzător. Închid ochii și mă scald în scânteierile catifelei. Am oprit ventilatorul, acum e cald. Mă uit în zare unde vapoarele plutesc pe undele adesea trădătoare din cada cu hidromasaj. Pe peretele care marchează intrarea la baie, mai jos de întrerupător, tronează sabia de lemn a fiului meu. Un erou. Sunt mândru de el. A căzut, răpus de jeturile pistoalelor cu apă ale celor care ar fi trebuit să-l apere, dar a păstrat intactă onoarea unei domnișoare, acuzată că a încercat să fure struguri de plastic din via grădiniței.
La ce îmi folosesc acum banii de la Monopoly, mașinuțele, vapoarele din cadă, pajiștea de gazon artificial pe care o tund cu macheta de motocoasă, elicopterele și avioanele de pe șifonier?! La ce bun faptul că, în biblioteca mea, regăsești rezumate ale atâtor cărți? Privesc în depărtare cerul albastru, cu nori pufoși din fototapet. Mângâi coama credinciosului meu cal din lemn de stejar antichizat. Câinele latră și el, sfâșietor, dar ușor dezacordat: am uitat să-i iau baterie. Mâțele dorm în fața șemineului stins, aprind ansamblul doar iarna. Vin, în curând, sărbătorile, se simte deja din reclame. Îmi torn o vodkă imaginară în paharul din cristal de polietilenă. Dau paharul peste cap, scoțând acel "aa-aaah!" eliberator. Tăria îmi face bine, mă simt ceva mai relaxat acum. Îmi mai pun una, dar torn, cu grijă, numai jumătate: ce e prea mult, strică.
Oare mai are sens o asemenea viață? Nu prea, îmi zic. Băusem să-mi fac curaj. Nu am mai pus mâna pe pistolul cu capse de când ea a făcut acel gest necugetat. Nici acum nu pun mâna pe el. Mă duc la rastelul unde sunt armele de samurai. Scot sabia scurtă, din cauciuc moale. Mă așez în genunchi. Rog crocodilul-colac să-mi fie secundant și îi bag în toartă katana de cauciuc. Respir sacadat. Îmi scot tricoul. Apuc mânerul de plastic ieftin cu ambele mâini. Cu un răcnet de moarte, îmi vâr în vintre lama de cauciuc și, discret, dau cu piciorul peste colacul-crocodil, astfel încât lama flexibilă să cadă fix pe mine. Abia dacă am timp să scot dopul de la sticla de bulion fals, ca să pot muri într-o băltoacă de sânge artificial.