În ziua respectivă îl încerca o migrenă groaznică, astfel că plănuia să-și ceară iertare și să se retragă mai devreme. Își strânsese lucrurile și se îndrepta spre ieșire, când o tânără la vreo 27 de ani l-a acostat.
"Părinte, îmi cer scuze că vă întorc din drum, dar trebuie neapărat să-mi confesez păcatele", a spus ea în timp ce intra grăbită în biserică.
Voia să o refuze politicos și s-o roage să revină în altă zi sau să meargă la unul dintre colegii lui. Până la urmă, Tatăl ceresc lucrează prin fiecare dintre ei. Nu contează cui îi mărturisești, atâta timp cât o faci din inimă și te căiești cu adevărat pentru păcatele tale. Dar ochii ei de un verde ca de smarald l-au încremenit. S-a simțit ca și cum ar fi privit în cele mai strălucitoare cristale din întregul Univers.
"Nicio problema, fiica mea", a spus el ca și cum migrena îi trecuse în mod miraculos.
"Părinte, vă deranjează dacă facem o plimbare? Îmi este mai ușor să-mi deschid sufletul în felul acesta".
Astfel de cerințe nu-l deranjau pe părintele Eugen, până la urmă Dumnezeu este peste tot, era conștient că regulile sunt mai mult un ghid de îndrumare. Așa că poți să te abați de la ele ca să ajuți un suflet. Cum ar putea Dumnezeu să se supere, când abaterea de la reguli se face în scop nobil?
Plimbarea a fost lungă, până să-și dea seama, ieșiseră din curtea bisericii și deja străbăteau străzile Parisului. Ce-i drept, conversația era plăcută. Ar fi catalogat-o mai mult drept o discuție dintre doi prieteni vechi, ce nu se mai văzuseră de mult, decât ca pe o confesiune. Asta poate și pentru că Linda Poincaré era o femeie dichisită care discuta deschis despre orice. Se deosebea de țoapele care veneau de obicei la spovedit. Majoritatea nu făceau decât să-i se plângă despre cât de bune neveste sau mame sunt ele, și ce incapabili sunt soții lor. De-asta uneori zilele de confesiune păreau tare lungi. Dar Linda nu era așa, fiecare cuvânt pe care-l scotea pe buzele alea roz și crăpate de frig, i se părea absolut fascinant.
Începu să-i povestească despre copilărie, și că părinții ei nu s-au înțeles niciodată. Era prea mică să-și amintească, dar avea doar doi ani, când tatăl ei i-a abandonat. O perioadă din copilărie fusese furioasă pe el pentru lucrul acesta. Mai ales pentru că mama ei avusese grijă să-i povestească încă de pe la vârsta de trei ani despre cât de groaznic era el. Dar mai apoi, în adolescență, începuse să-și dea seama că mama ei era cea nebună. O agresa încontinuu, cu vorbe grele care o făceau să se simtă că este o povară. "Îmi spunea deseori că ea nu m-a vrut niciodată și că n-am făcut decât să-i stric viața", îi șopti ea, ca și cum nu ar fi vrut ca cineva de pe stradă să audă și să o judece. Toată viața ei s-a temut că o să fie judecată pentru orice cuvânt pe care-l spunea. La vârsta de patru ani descoperise că poate uneori să intre în mintea oamenilor și să vadă cu exactitate ce gândesc. De multe ori își dorea să nu poată, pentru că ceea ce vedea în mințile lor nu era deloc plăcut.
"Odată am scotocit prin mintea mamei și am găsit o imagine, cu tatăl meu. O țin aici, pe un raft.", spuse Linda cu o voce duioasă, în timp ce își lovi tâmpla cu arătătorul.
"Dar nu ai poze cu el?", întrebă părintele un pic uimit. Linda își încordă ușor maxilarul. "Nu, mama le-a ars pe toate.". Se calmă, apoi continuă: "Cu toate că nu l-am cunoscut, mi-a lipsit, Părinte, mi-a lipsit enorm. Și am ajuns să-l caut peste tot, am ajuns să fiu atrasă de orice bărbat care seamănă câtuși de puțin cu imaginea lui din mintea mea.". Râse de ironia situației. "Cred că de-aia m-am și căsătorit cu Martin, pentru că în rest nu văd nimic plăcut la el... ca persoană, mă refer. Și nici nu simt că împărtășim interese comune".
"Înțeleg", spuse părintele fără să-și ridice privirea din pământ. "Iar când mi-am dat seama că nu l-am găsit în Martin", continuă ea, "am început iar să-l caut. Și îmi dau seama că e greșit, îmi dau seama că nu e corect față de Martin... știu că-l rănesc, dar n-am ce face."
Pentru un timp se plimbară în liniște. Soarele de Septembrie se ascunsese după cortina de nori cenușii.
"Cred că se apropie o furtună", spuse părintele încercând să reducă presiunea atmosferică produsă de tăcerea bruscă a amândurora.
"Tu semeni foarte tare cu tatăl meu", spuse Linda, ignorând total remarca lui despre vreme.
Eugen vru să spună ceva, chiar vru, din tot sufletul. Deschise gura, însă vorbele se izbiră de mărul lui Adam și se întoarseră în stomac. Se uită la verigheta de pe mâna ei stângă, apoi mută privirea la crucea pe care el o purta la gât. Încercă să spună în gând o rugăciune, însă ochii aceia de smarald străpunseseră deja bariera minții lui, așa că nu-și aminti niciuna. Își mută privirea la buzele ei rozalii, care păreau că au gust de suc de trandafiri, și i se făcu sete de ele.
Doamne, pentru ce m-ai părăsit?
***
Ploua torențial atunci când Martin Poincaré intră în bloc. Apa i se scurgea șiroaie de pe haine. Amețita de nevastă-sa uitase din nou să-i dea umbrela la el. Pe sub șuvițele de păr negru se zăreau niște ochi căprui, care erau susținuți de niște pungi aproape imense. Dinții îi erau îngălbeniți, pesemne de la tutun. Încercase să se lase de multe ori, dar fără rezultat. Jobul de paznic de la fabrica de încălțăminte nu-l ajuta deloc în sensul ăsta. Nopțile erau tare lungi și friguroase, țigara îi ținea și de frig, și de urât.
Deschise cutia poștală din scara blocului și ridică plicurile fără ca măcar să se uite la ele. Urcă scările, în timp ce ghetele îi plescăiau din cauza apei care se afla în ele. Băgă cheia în yală și... nenorocirea asta se blocase din nou. Nu știa când o să aibă timp s-o repare. Linda îi reproșa mereu că nu repară nimic prin casă, dar când să aibă atâta timp? Ea nu înțelegea că nu bați din palme și gata s-au rezolvat. Chiar și o chichiță din asta de zici că o repari în zece minute, îți poate mânca și o zi, până îi dai de cap.
O zgâlțâi de câteva ori, până ce se auzi "țac". Sunetul ăsta sună ca o harpă în urechile lui. Îl asocie automat cu berea rece din frigider, ce-l aștepta în fiecare dimineață să-i aline sufletul.
"Linda, am ajuns. Unde ești, iubita?". Își lăsă ghetele la intrare și pusă Geaca în cuier. "Linda!?". Străbătu culoarul și intră în bucătărie. "Ce faci dragă, de ce nu răspunzi?"
"Nu te-am auzit din cauza robinetului," spuse ea în timp ce aranja niște tacâmuri, apoi continuă: "Ce faci, cum ți-a fost tura?" "Parcă nu știi, ca de obicei... întuneric, frig, singurătate... ce pot să spun, o bucurie," spuse el cu un ton sarcastic. "Ralph cum e, s-a mai liniștit?", continuă cu un ton mai serios.
"Toată noaptea a fost agitat și m-a ținut doar în febră 40. S-a liniștit spre dimineață și a adormit, așa că încearcă să nu faci zgomot."
Martin se duse la frigider și își luă o bere, Linda îl urmări cu privirea. "Ce ai acolo în mână?" "Corespondența, deschid o bere și merg în living să verific."
Străbătu din nou culoarul întunecat și intră în sufragerie. Trase draperiile, întrucât îi plăcea să privească orașul prin geamurile imense, în timp ce-și savura berea. Se așeză pe fotoliu și începu să răsfoiască plicurile. Primul era un cupon de reducere de la un magazin de electrocasnice, "5% reducere la orice produs, dacă achiziționați până pe dată de 12 septembrie". Îl puse dezinteresat înapoi pe măsuța de sticlă de lângă el.
În cel de-al doilea plic se afla o scrisoare de înștiințare cu privire la întârzierea achitării facturii de curent electric. "Stimate client, vă informăm... bla, bla, bla." Nici nu se obosi să o citească, pierdere de vreme pentru el și risipă de hârtie pentru planetă. Cum întârzia o zi, cum îi trimiteau înștiințări, de parcă se întâmplase vreodată să nu-și achite datoria. Se uită cu dezgust la ea, și o puse pe măsuță lângă cuponul de reducere.
Luă o gură mare de bere, apoi se lăsă pe spate în fotoliu. Închise ochii și începu să asculte ploaia. Tunetele de afară îl făcură să-și imagineze că Zeus dă mare petrecere în ceruri. Mai luă o gură de bere și deschise încă un plic.
"Dragă Linda, îți scriu această scrisoare deoarece te-am visat într-o noapte, iar apoi ai început să-mi tot apari în vise. Știu că îmi tot scotocești prin minte, însă nu înțeleg de ce tocmai acum, dar am de gând să-ți ofer aici toate răspunsurile. Să știi că îmi faci probleme Linda... am ajuns să îți strig numele în somn, iar soția mea nu e deloc încântată de treaba asta. Da, în final m-am căsătorit. După aventura cu tine am renunțat la preoție. M-am refugiat o perioadă la o mânăstire din România (țara natală a părinților mei), ca să îmi pun mintea în ordine. După un an m-am întors în Paris și m-am angajat ca profesor de religie, unde am cunoscut-o pe Catherine. Ea e profesoară de franceză și din vorbă în vorbă, am ajuns să dezvoltăm sentimente unul pentru celălalt. Acum ne iubim foarte tare, mi-aș da viața pentru ea și pentru fetița noastră Anne. Sunt fericit Linda, sper că și tu ești. De-asta vreau să mă lași în pace. N-am cum să te ajut, trebuie să înțelegi asta. Aș fi vrut să vin personal să putem discuta față în față toate aceste lucruri, dar din păcate nu se poate. De când m-am alăturat Organizației sunt monitorizat peste tot pe raza Parisului. Și mă tem că o să te descopere, iar atunci o să vină să te ucidă, și pe tine, și pe copil. Pentru că asta e misiunea noastră, să ucidem toți oamenii care prezintă abilități speciale, noi îi numim Divergenți. Știu că pare o nebunie totală, dar cauza noastră e de fapt nobilă. Persoanele ca tine sunt foarte periculoase pentru societate. De-a lungul istoriei Organizația a încercat să-i ajute pe divergenți să se integreze în societate și să-i îndrume să-și folosească abilitățile în folosul omenirii. Dar divergenții sunt de necontrolat, așa că s-a ajuns la concluzia că exterminarea lor e cea mai bună decizie. Pentru că masacrele produse de aceștia de-a lungul istoriei ne-a fost o lecție pe care omenirea nu-și permite s-o ignore. Nu te teme, nimeni nu știe despre tine și despre copilul nostru, nici măcar Catherine. Fii atentă, dacă vezi că manifestă simptome, ia-l și fugiți undeva departe de civilizație. Majoritatea asasinatelor Organizației îi implică pe copii, deoarece aceștia nu-și pot controla puterile și sunt descoperiți foarte repede. Mai ales că acum, după ce s-a întâmplat în 15/04, suntem susținuți de guvernul francez și suntem în gardă totală. Nu prea ne scapă nimic. Dar dacă ești atentă și mergeți pe burtă, o să fiți bine. Cine știe, poate Dumnezeu a făcut o minune și moștenește genele mele și nu pe ale tale.
Ai grijă de voi! Cu dragoste, Eugen.
P.S.: Să arzi scrisoarea."
Tunetele de afară păreau acum a fi produse de niște fulgere aruncate de un Zeus extrem de furios, care ar vrea să distrugă întregul Paris. Simțea cum inima îi pompează doar adrenalină prin vene, așa că lovi cu dosul palmei măsuța din sticlă, care se transformă în cioburi. Linda auzi zgomotul și se repezi în sufragerie. "Martin, ce se întâmplă aici?" "Nenorocito, te omor!", strigă Martin, în timp ce șiroaie de sânge de pe brațul lui se scurgeau pe parchet. Linda îngheță. Martin nu-i mai vorbise niciodată în felul ăsta. "Cine-i Eugen?", întrebă Martin, ridicând scrisoarea, care se îmbibase de sânge. "Nu știu..." "Nu știi? Îți spun eu dacă tu nu știi, E TATĂL COPILULUI NOSTRU!" "Martin, calmează-te. Nu știu despre ce vorbești." "Curvă mincinoasă," spuse Martin în șoaptă, apoi își înfipse mâna dreaptă în gâtul ei.
***
Era pe marginea unui pârâu jucându-se cu corabia lui de pirați. Pusese câteva pietre într-o parte a pârâului, astfel încât curentul să n-o ia și să o ducă departe. Mergea câțiva metri în deal, apoi punea corabia pe apă și îi dădea drumul la vale. Curentul o purta ușor până ajungea la barajul din pietre și acolo se oprea. Îl fascina felul cum barca aluneca liniștită pe apă, îi calma mintea agitată.
Nu-și amintea de cât timp era acolo, cert era că începuse să se întunece. Vru să se întoarcă acasă, dar încotro era casa? Nici măcar nu-și aducea aminte cum ajunsese acolo. Se uită în jur și începu să strige "Mami!?", nu-i răspunse nimeni "MAMI!?". Nimic. Pârâul ce până cu un moment în urmă îl bucurase, începu să îl înspăimânte din moment ce începu să prindă o culoare roșie, ca și cum ar fi fost din sânge.
Auzi niște țipete de femeie, iar când se uită în spate zări o siluetă neagră. Vru să țipe, dar gura nu scoase niciun sunet. Începu să fugă de-a lungul pârâului, însă piciorușele lui de copil erau prea mici ca să poată scăpa de silueta care-l tot urma. Se chinui să alerge mai repede, însă picioarele îl dureau foarte tare și în scurt timp se prăbuși pe burtă. Închise ochii și se ghemui, acceptându-și moartea. Așteptă o clipă, dar nimic nu se întâmplă. Se întoarse cu fața în sus și atunci văzu silueta stând deasupra lui. Avea forma unui om, dar nu era chiar un om, deoarece nu avea nicio trăsătură facială. Arăta mai degrabă precum umbra unui adult, ce ținea în mână un topor. Încercă să se târască pe spate departe de ea, dar silueta ridică toporul deasupra capului și îl lovi. Pentru un moment se făcu negru total.
Când deschise ochii văzu tavanul cel albastru cu steluțe fosforescente. Inima îi bătea atât de tare, încât avu impresia că o să-i spargă pieptul. Încercă să se liniștească pentru o secundă, dar apoi auzi din nou țipetele de femeie. Se dădu jos din pătuțul lui și porni în direcția sunetelor. "Mami," murmură, ca și cum nu voia să-l audă cineva. Străbătu coridorul întunecat, iar în dreptul cuierului făcu stânga și ajunse în sufragerie, unde imaginea îl șocă total.
Silueta cea întunecată din visul lui stătea acum peste mami, strangulând-o cu ambele mâini. Inima începu să-i bată încă și mai tare. Granița dintre vis și realitate se sparse, iar imagini din visul precedent începură să-i lovească mintea cu un milion de km pe oră. Se prinse cu ambele mâini de cap, încercând să-și oprească gândurile. Lucrurile din jurul lui începură să se miște necontrolat. Două șiroaie de sânge i se scurseră din ochi și se prelingeau pe obraji. Începu să urle de durere, iar o forță transparentă se descărcă din el, spărgând geamurile și expulzând tot ce se afla în cameră.
***
La ora șapte dimineața Eugen Vianu își bea cafeaua liniștit pe balcon. Catherine era la școală, Anne la grădiniță, iar el era liber până la 12, când începea să predea. Își întinse picioarele pe un scaun și admiră fulgerele ce se jucau zglobii deasupra Parisului. Avea o afinitate pentru zilele furtunoase, îi provocau o liniște pe care nu și-o putea explica, mai ales pentru că atunci când era copil îl înspăimântau îngrozitor. E uimitor cât de mult ne schimbăm de-a lungul anilor. Același preot care cu câțiva ani în urmă nu ar fi fost în stare să omoare nici măcar o muscă, devenise un asasin feroce care nu se dădea în spate de la uciderea unui Divergent, nici măcar dacă acesta ar fi fost un bebeluș inocent.
Pentru oamenii de rând doar gândul de a face așa ceva părea de neconceput, dar pentru cei ca el era ca un job ca oricare altul. Organizația îi antrenase să-și inhibe sentimentele și să facă întotdeauna doar ceea ce e corect. Același copil de care astăzi îți este milă, peste ani ar putea să distrugă un întreg oraș și să ia mii de vieți nevinovate. Cum ar putea să fie greșit să iei o viață, pentru a salva mii, zeci de mii, poate chiar milioane? Organizația nu e o adunătură de psihopați degenerați, care omoară de plăcere. În niciun caz, chiar dimpotrivă, acolo își crease legături cu oameni foarte bine plasați pe scara socială. Așa primise și jobul de profesor, care servea foarte bine ca paravan pentru slujba lui cea adevărată.
Să fii membru al Organizației nu presupune să te afișezi public cu asta. Fiecare dintre ei duce o viață normală în societate, și de multe ori nici familiile lor nu știu de viața lor dublă. Cel puțin Catherine nu știa și nici nu avea de gând să-i dezvălui asemenea lucruri. Se mulțumea să fie un erou din umbră.
Gândul îi fu întrerupt de soneria telefonului. "Da," răspunse hotărât. "S-a semnalat o crimă, probabil un Divergent." "Și, vor să merg eu?" "Hugo i-a dat cazul lui Théodore. Ti-am trimis detaliile, privește la adresă." Eugen își dezlipi telefonul de ureche și când văzu adresa afișată pe ecran fugi în grabă spre ușa de la intrare.
***
Când ajunse la fața locului, polițiștii deja împrejmuiseră locul. O femeie și un bărbat zăceau fără viață pe asfalt. Se apropie de femeie, încercând să o identifice. "Ușor, prietene. Treci în spatele liniei", îl întrerupse un polițist. Eugen își desfăcu paltonul, cât să dezvăluie o insignă. "Oh, scuze, n-am știut", făcu polițistul. "Ce s-a întâmplat aici?" "Doi adulți, soț și soție, au fost aruncați pe fereastră de la etajul nouă. Probabil e vorba de un copil divergent, așteptăm să vină cineva specializat." "Mă ocup eu, dă-mi voie să trec." Polițistul făcu un pas în spate.
Când ajunse în fața ușii, scoase din buzunar un dispozitiv pe care-l înfipse în yală, iar aceasta făcu "țac". Apartamentul arăta ca și cum o bombă cu hidrogen explodase acolo. Cercetă încăperile și într-una dintre ele găsi un copil întins pe jos. Stătea ghemuit pe podea cu genunchii strânși la piept, și plângea. Nu părea să aibă mai mult de 4 ani. "E-n regulă," spuse el cu o voce joasă. Copilul nici nu-l auzi. "Ascultă-mă, sunt aici să te ajut." Ralph tresări și se ridică brusc în picioare. Era tare speriat, dar în ochii lui înlăcrimați puteai să observi foarte multă furie. Privirea lui semăna mai mult cu cea a unui lup încolțit, decât a unui copil de patru ani. "Nu vreau să te rănesc, sunt aici să te ajut. Sunt un prieten de-al mamei tale." Copilul nu-i răspunse nimic doar îl urmărea cu privire. Eugen ridică mâinile la nivelul umerilor. "Nu sunt înarmat. Lasă-mă să te ajut, acum cât mai pot. Trebuie să te scot de aici, pentru că în curând o să vină niște oameni care o să vrea să-ți facă rău." Eugen se aplecă la nivelul lui. "Mă lași să te ajut?" Copilul aprobă din cap.
Deja multă lume se adunase în jurul cadavrelor. Un bărbat în parpalac și cu o umbrelă neagră se apropie hotărât. "Unde te grăbești prietene? Treci în spatele liniei!". Îl îndemnă polițistul. Bărbatul își desfăcu parpalacul și dezvălui o insignă. "Înseamnă că e treabă serioasă, dacă au chemat încă unul", se miră polițistul. "Cum adică?" "Păi tocmai ce a urcat încă un tip cu o insignă identică." Bărbatul o luă la goană pe scări în sus, dar când ajunse nu mai găsi pe nimeni în apartament.
***
Nopțile de Înviere erau oarecum speciale pentru Ralph Poincaré. Atmosfera de la mânăstire era de obicei specială în aceea noapte, și era singura dată din an când se simțea mai aproape de Dumnezeu. Cu toate că locuia la mânăstire de la patru ani, de când Părintele Eugen îl adusese, nu se considera chiar o persoană religioasă. La început fusese, pentru că Părintele îl vizita mai des și discuta cu el despre Dumnezeu și despre viață, în general. Uneori îl lua la plimbare prin pădurea din jurul mânăstiri, iar acolo îl lăsa să experimenteze cu puterile lui speciale.
"Știu că ești foarte curios în legătură cu aceste abilități ale tale, dar sub nicio formă să nu le folosești în lume. Absolut nimeni nu trebuie să știe de existența lor", îi spuse Eugen pe un ton serios, în timp ce băiatul se distra făcând să plutească niște conuri de brad.
Știa foarte bine acest lucru, pentru că el îi repetase de foarte multe ori și îi povestise despre oamenii cei răi care ar veni după el, dacă și-ar folosi abilitățile. Uneori își dorea să nu le fi avut, pentru că viața lui se schimbase complet de când apăruseră ele. În primul rând, fusese adus într-o țară străină, unde nu vorbea limba, și nu cunoștea pe nimeni.
Mult timp i-a luat să se adapteze la viața de acolo. A avut noroc cu măicuța Lia, care mai rupea un pic de franceză. Ea-l învățase limba română și să cânte la strană. Când a mai crescut l-a învățat să scrie și să citească, iar mai apoi îi aducea să citească cărți scrise de Jules Verne. Era singura care-i acorda atenție, în rest se simțea singur. Exceptând, desigur, dățile speciale când Părintele Eugen o aducea pe Anne, fiica lui. Iar seara asta era una dintre acelea.
Își aranjă părul în oglindă și se asigură încă o dată că totul arată bine, apoi ieși pe ușă.
Curtea mânăstirii era deja plină de oameni care tot șușoteau între ei. Ralph își făcu loc, împingându-i gentil la o parte și intră în mânăstire, unde cântările măicuțelor se ridicau până la turla mânăstirii, apoi coborau gentil peste urechile credincioșilor. Se strecură în grabă printre enoriași, încercând să ajungă cât mai repede în față, acolo unde se afla corul. Anne trebuia să fie și ea acolo, în fiecare an venea. Ajuns în față, o zări. Cu părul ei castaniu, ochii verzi și buzele acelea subțiri și rozalii, cu care cânta precum un înger. Când îl observă, se întoarse spre el și îi zâmbi, fără să piardă totuși firul cântecului. Îi zâmbi și el, în timp ce-și făcu loc între ea și o măicuță. Începu să cânte și el, în timp ce întinse mâna dreaptă și o prinse pe ea gentil de mână. Anne și-o retrase, ca și cum s-ar fi atins de ceva foarte fierbinte.
Luminile se stinseră și trei preoți ieșiră cu lumânări gigantice aprinse, cântând "Veniți de luați Lumină!". Fu surprins de această scenă, ca și cum ar fi fost pentru prima oară la Slujba de Înviere. Dar nu era. De când fusese adus la mânăstire, participase în fiecare an. Doisprezece ani trecuseră de atunci.
Își întoarse capul spre dreapta, dar Anne dispăruse. Se uită nedumerit împrejur, dar nu reuși să o localizeze nicăieri. Geaca ei neagră de piele nu-l ajuta deloc în sensul ăsta. "Du-te și ia Lumină", îl îndemnă măicuța Lia. El nici n-o băgă în seamă, dar totuși își croi drum spre preoții care împărțeau Lumină. Probabil că se dusese să-și aprindă candela. Dar de ce ar fi plecat fără el? De fiecare dată mergeau împreună.
În goana lui disperată de a o găsi pe Anne, nici nu-și dădu seama că îi împingea agresiv pe oamenii care oricum se îmbulzeau să ia Lumină direct de la sursă. De parcă ar fi contat de unde îți aprindeai lumânarea sau candela. El considera că poți să o aprinzi și cu bricheta din buzunar, același efect ar fi avut. Flacăra era doar un simbol, nu în ea stă puterea, ci în credința ta din interior. Poate dacă oamenii ăștia ar fi ascultat vorbele lui Isus, ar fi știut lucrul ăsta.
Ajuns în față, unul dintre preoți îi aprinse candela fără ca el măcar să-și dea seama de asta. Gestul lui îl dezmetici, și își continuă căutarea cu privirea, fără să aibă vreun rezultat. Își protejă candela cu mâna, ca să nu se stingă, și începu să meargă în sens invers al gloatei, îndreptându-se spre ieșire.
Ajuns afară, scană rapid curtea cu privirea. Niciuna dintre siluete nu semăna cu a ei. Se așeză pentru un moment pe treptele mânăstirii și atunci îi trecu prin minte că poate o găsește la Stejarul spintecat. Îl numiseră așa, deoarece chiar fusese spintecat de un fulger la un moment dat, și a rămas cu o cicatrice pe tulpină, de sus până jos. Locul ăla era special pentru ei, fiindcă acolo se sărutaseră pentru prima oară în urmă cu trei ani. Iar de atunci, de fiecare dată când ea venea, ei mergeau și stăteau acolo. Dar de ce s-ar fi dus singură?
Străbătu curtea, ținând candela foarte strâns. Dintr-un motiv pe care nu-l putea numi, sau nu voia să-l numească, inima începuse să-i bată foarte tare.
Mări pasul, astfel că ceara topită sări din candelă fix pe mâna lui. Era atât de concentrat, că nici n-o simți. Cu cât se apropia, inima îi bătea tot mai tare. Se opri. Vru să se întoarcă. Sigur Anne se afla înăuntru, nu avea ce căuta la stejar. Făcu un pas în spate, dar nu-l putu face și pe următorul. Trebuia să verifice, până la urmă era atât de aproape. Doar se uita rapid, apoi se întorcea în cor, unde probabil Anne cânta, în timp ce se tot uita după el.
Făcu un pas în față, apoi încă unul, și încă unul, și încă unul, până ce ajunse în dreptul zidului care împrejmuia mânăstirea. Cum ieșeai pe poarta din spate, imediat în stânga se afla stejarul. Stătu câteva secunde în dreptul porții, apoi numără până la trei și ieși brusc.
Când își întoarse capul simți că inima i se făcu cioburi. Ar fi vrut ca cineva să-i scoată ochii, ca să nu mai poată vedea niciodată.
Sub lumina palidă de neon, rezemați de stejar, văzu cum trupul fragil al Annei era cuprins de niște brațe musculoase. Buzele ei inocente, erau acum sărutate cu atâta pasiune, cum și el le sărutase cândva. Simți o putere incredibilă care-i curgea acum prin vene. Își aduse aminte că simțise ceva asemănător și în dimineața când părinții lui au zburat pe geam.
O ură pură îi cuprinse mintea, și se simți de parcă ar fi vrut să distrugă întregul Univers, dacă i-ar fi stat în puteri. Ceara lichidă din candelă începu să clocotească, iar flacăra se făcu din ce în ce mai mare. El o strânse atât de tare, încât sticla se sparse, dar flacăra rămase lipită de mâna lui. La auzul sticlei sparte, Anne scoase un țipăt înfricoșat, și se sustrase din brațele iubitului ei.
Ralph stătea nemișcat în fața celor doi, în timp ce flacăra ardea cu putere în mâna lui. Chipul lui era atât de schimbat încât pentru câteva momente Anne nici nu-și dădu seama că e el. Tipul din fața lui se uita uimit fără să înțeleagă ce se petrece.
Ralph se uită la flacăra care-i arsese mâneca de la cămașă, iar cu un gest scurt o trimise cu toată puterea spre fața tipului. Acesta începu să urle ca din gură de șarpe și să se tăvălească pe jos. Raphael întinse mâna stângă și cu o forță telekinezică îl ridică în aer. Anne se repezi la el: "Ralph, nu!". O dădu la o parte cu brațul drept, iar aceasta se prăbuși la pământ. Ralph se uită la fața tipului slutită de flăcările Luminei lui Christos, iar apoi cu toată puterea lui îl izbi de stejar, chiar în locul unde copacul era lovit de fulger. Bătrânul stejar trosni de câteva ori, apoi se prăbuși peste mânăstire.
Din spre curtea mânăstirii se auzeau țipete de groază. Probabil o parte dintre oameni erau prinși sub dărâmături. Auzind țipetele Ralph își veni în fire. Se uită la Anne, care era împietrită de teamă. "Uite ce ai făcut", șopti el. Fata nu răspunse nimic. El o privi pentru ultima oară și dispăru în întunericul pădurii.
La scurt timp lumina roș-albastră a echipelor SMURD își făcu apariția în curtea mânăstirii. Anne se ridică și începu să meargă agale spre una dintre salvări. Un paramedic se apropie de ea. "Ești bine?" Anne îl împinse la o parte și își continuă drumul, în timp ce lacrimile îi curgeau șiroaie pe chip. Jos pe iarbă, un alt paramedic încetă manevra de resuscitare a unui bărbat, dând deznădăjduit din cap. Anne recunoscu pardesiul cel crem și căzu în genunchi lângă el, lipindu-și buzele de fruntea tatălui ei.