La drum

Aș putea umbla și cu ochii închiși pe străzile orașului. Aici am crescut, în urmă cu tot mai mult timp. Mă bucur că am putut veni într-o fugă, cât să-mi astâmpăr dorul. Fiică-mea, în adolescența ei cu accese de drama queen, încă vine cu mine și se bucură, minunându-se de cât de pline de viață îi sunt rudele de aici și ce repede se reconectează cu ele, ca și când n-au stat departe atâta vreme. "Eu și neamul meu suntem precum ciupercile", rostesc cu voce tare gândul, când ajungem pe strada noastră. Aștept să-i văd privirea nedumerită, apoi continui: "Și ele sunt uneori la te miri ce distanțe, dar cică ar comunica prin rețeaua de hife, prin semnale electrice. Ca o mare rețea de neuroni.". "Poate și noi suntem un fel de ciuperci. Sau neuroni. Nu ți-a trecut niciodată prin cap că unele vise sunt gândurile sau amintirile celor cu care suntem conectați?", zice Eva, chiar când intrăm în bloc.

Ca de obicei, în scară miroase a mâncare și a subsol inundat. La lift așteaptă câteva persoane, cu care ne salutăm. Recunosc și vecini vechi. "Ce faci, Speranțo, ai mai venit pe la casa lu' mama?" mă întreabă o vecină, și deja știu după vocea plângăreață ce urmează: "Biata mama, cum s-a dus! Parcă nici n-a fost!". Răspund pe tonul înțelept de om cu rude neșcolite pe care le vede atât de rar cât să n-aibă ce vorbi cu ele, dar care-i nevoit să zică ceva: "Da, asta-i viața. De-aia trebuie să ne bucurăm de ce avem, nu știm când se termină". Îmi văd figura reflectată în metalul lucios al ușii liftului - exprimă, conform uzanțelor, dezamăgirea și întristarea pe care ei le așteaptă, le sorb și în care se vor scălda, mai târziu. Urcăm înghesuiți până la etajul șase. Le simt privirile în ceafă și pe fund. Mă sprijin de ușile de metal rece și oftez. Mi-aș lipi și fața, așa-i de bine. Liftul se oprește cu o zdruncinătură la etajul nostru, se deschide și abia apuc să pun piciorul pe palier, când văd dezastrul, mi se strânge inima și încep să transpir: în fața ușii de la apartamentul mamei, lată cât vreo doi pași de-ai mei și lungă dintr-un perete în altul, s-a căscat o groapă. Mai e podea chiar în fața ușii mamei, o fâșie mai îngustă decât o lungime de talpă, de pe care preșul în dungi multicolore de la intrare atârnă înspre hău.

În spatele nostru, liftul este încă deschis. Mă întorc îngrozită către vecinii cu care am urcat: "Și eu ce fac acum? Trebuie să ajungem în casă, avem bagaje de făcut și mâine dimineață avem tren de prins. Cum ies, cu bagaje cu tot, din casă?"

Ei ridică din umeri, liftul se închide și pleacă în sus, cu un scârțâit. Eu și fiică-mea rămânem una lângă alta, în tăcere. Nu zice nimic, numai își roade buza de jos. Părul castaniu i-a ieșit din coada la care dimineață muncise mult, de obicei s-ar fi enervat, dar de data asta nu-l bagă în seamă. Niciuna dintre noi n-a îndrăznit să facă vreun pas înspre hăul acela. Stau în stânga ei, abia îi ajung mai sus de umăr. Transpir deja și n-am făcut încă nimic. Mintea mea rulează tot felul de scenarii de rezolvare a situației.

Să zicem, mă gândesc, să zicem că una dintre noi ar putea sări peste groapă, să nimerească cu piciorul pe fâșia de podea rămasă în fața ușii, să se prindă de clanță și să deschidă larg ușa, astfel încât cealaltă să poată sări direct în casă. Pe Eva n-o las să sară prima, mi-e prea frică. Atunci ar trebui s-o fac eu, dar nu-s sigură că pot sări atât, scundă și rotundă cum sunt. Plus că preșul ăla mă poate face să alunec în hău. Și, chiar dacă am reuși să intrăm în apartament așa, cum am ieși mâine dimineață la 5 jumate, cu două trolere mari după noi?

Am putea merge la vecinii de deasupra și să coborâm pe o sfoară zdravănă în balconul mamei.

Putem merge la vecinii de alături, să încercăm să trecem de pe balconul lor în balconul mamei, așa cum a făcut mama când eram eu bolnavă, am adormit și am încuiat-o pe dinafară.

De intrat, intrăm, dar cum ieșim, cu bagaje cu tot, dis-de-dimineață? Probabil cam tot cum am intrat - va fi splendid la răsăritul soarelui, coborându-mi trolerul auriu-arămiu pe o sfoară, prin fața geamurilor de la bucătărie ale tuturor etajelor de sub noi, până în grădină la vecina de la parter. Am ateriza probabil pe acoperișul balconului ei, construit ilegal.

Cum stau acolo, privesc spre ușă și spre hău, îmi amintesc: eu am mai fost în situații de-astea! Gropi ca aceasta, apărută din senin, cu marginile neregulate și coborând până nu se știe unde, că nici nu-nțeleg cum este loc de ea, am mai văzut și m-au mai speriat. Mă întorc spre Eva și îi zic, aproape strig: "E e ca în coșmarurile mele cu gropi care se deschid în calea mea. Ăsta e un coșmar!"

Doamne, ce ușurare! Cred că pot să mă întorc din drum și să reiau tot, în vis. Îi spun Evei planul. Chemăm din nou liftul, în care sunt aceiași oameni, dar întorși cu spatele la noi, așteptând să coboare pe partea cealaltă, unde a apărut alt set de uși. "Mergeți în jos?", întreabă Eva. "În jos, unde?", spune cineva și întinde o mână cu arătătorul pregătit să apese pe buton pentru noi, dar nu se întoarce. "La parter", zice fiică-mea. Degetul apasă butonul cu P, toate celelalte erau deja apăsate. Cu o smucitură care îmi lasă un gol în piept, liftul începe să urce și toți suntem surprinși de direcție și de viteză, merge și merge, accelerează tot mai tare, nu oprește nicăieri, îi deschidem ușile din mers, în încercarea de a-l opri, și vedem doar cum etajele rămân în urmă. Mi s-au uscat buzele și, de la acidul care-mi urcă din stomac, mă ustură gâtul și simt acru în gură. Așa vom ajunge tot într-un hău, viteza e suficientă cât să străpungă acoperișul blocului, la care - ce se-ntâmplă? - ar fi trebuit să ajungem de mult, la cât de repede mergem. Apuc să mă întreb ce urmează, când mă izbește iar senzația de déjà vu. Dar dacă...
"Stop!", strig. "Nimic nu e real! E tot coșmar!"

Se aude un sunet ca de cearșaf care se rupe. Ce clișeu! mă gândesc. Dacă e vis, de ce a trebuit să folosesc sunetul ăsta pe care l-am auzit în atâtea filme? Eva mă ține încă strâns de un antebraț, îi simt unghiile intrându-mi în piele. Se uită înspre mine - ochii ei mari și căprui par și mai mari, și mai întunecați decât îi știu - și întreabă: "Era coșmarul tău sau al meu?". Liftul se oprește, își deschide ușile nou-apărute și ne îmbrâncim toți să coborâm din el. Suntem iar la parter. Pe toți ceilalți i-a așteptat cineva și par să vrea să se întoarcă în lift, dar ne fac loc să plecăm.

Abia așteptăm să ieșim. Pornim împreună pe strada tivită pe stânga de țevile galbene de termoficare. Din cartierul de dincolo de țevi, ca niciodată, nu se aude niciun câine care latră, nicio muzică de la cârciumi. Mi se pare normal să ne ducem acum la gară, să fim sigure că măcar trenul îl prindem. Trebuie, vrem să ne întoarcem acasă. "Și bagajele le lăsăm acolo pentru totdeauna?" întreabă Eva. "Voiam să iau platoul cu pietre din dormitor. Pietrele cu care mă jucam de câte ori veneam la buni". Îi tremură bărbia a început de plâns, ca atunci când era mică. "Lasă, puiu, adunăm noi alte pietre", îi zic. Cu un braț, o trag mai aproape de mine, chiar când ajungem în fața gării.
"Nici măcar omul cu covrigi nu mai e aici!", spune și începe să plângă. "Covrigii din gară îmi plăceau mie, nu ție." apuc să zic, când mă întrerupe: "Nimic nu e cum știam. Hai la liftul nostru de acasă!". O ia înaintea mea spre peronul la care tocmai vine trenul. Târăște după ea un troler arămiu care seamănă cu al meu, cel pe care am crezut că l-am lăsat în apartamentul mamei. Poate l-am avut cu noi tot timpul și trebuia doar să mă uit mai bine. O s-o întreb imediat de unde îl are. Urc în trenul care deja pornește și-mi dau seama că n-am verificat dacă e trenul nostru.