Singuri

*
Se lăsa seara și se pregătea să își încheie ziua de lucru. Căruciorul de copii pentru gemeni pe care îl folosea pentru transport nu era plin dar hotărî că era destul pentru azi. Își câștiga existența strângând sticle, plastice și metale pe care le ducea la centrul de reciclare. Boschetar. Vagabond. Homeless. I se zisese în multe feluri. Dacă l-ar fi întrebat cineva s-ar fi descris ca PFA în domeniul reciclării sau mai degrabă PFI: persoană fizică independentă. Își făcea singur programul de lucru. Trăia pe străzi dar era liber să facă ce vrea cu zilele lui. Nimeni nu îi știa numele adevărat. Toată lumea îi zicea Căpitanul. Nu pentru că era veteran. Puțini știau că luptase în Irak și nu îi plăcea să vorbească despre perioada aceea din viața lui. Mai degrabă porecla i se trăgea de la șapca de marinar pe care o purta tot timpul. Sau poate cineva îl poreclise în glumă după personajul de desene animate care salvează planeta de poluare.

Traversa parcul îndreptându-se spre pasajul de autostradă sub care avea instalat cortul. Era periculos noaptea în parc. Mai ales vara când nu era foarte frig afară și se strângeau tot felul de personaje în căutare de distracție. De la cei care căutau întâlniri clandestine de scurtă durată până la cei care căutau următoarea doză sau membrii bandelor de cartier în căutare de victime pentru inițierile lor. Iar cei ca el puteau să devină foarte ușor ținte. Peste tot era periculos, nu existau neapărat locuri unde să se simtă în siguranță dar măcar sub pod nu era singur. Trăia într-o mică comunitate sub autostradă. Comunitate era mult spus. Mai degrabă o adunătură de suflete pierdute ca al lui. Veniți pe traiectorii diferite și deraiați din diverse motive dar cu toții respinși de societate, aruncați la margine, la groapa de gunoi. Nu ar fi sărit nimeni în ajutorul lui dacă chiar ar fi avut nevoie dar măcar se alertau unii pe alții când apăreau poliția sau altfel de amenințări. Era singur împreună cu alți oameni singuri. Și cumva asta îl făcea să se simtă mai puțin singur. Când ajungi pe străzi devii invizibil. Ceilalți oamenii te tratează ca o fantomă. Cei mai mulți te ignoră. Privesc prin tine ca și cum nu mai exiști, ai murit de mult și trăiești într-o lume paralelă cu cea reală. Sunt și cei care te observă dar au imediat o reacție de dezgust sau frică. Ca și cum dacă îți recunosc existența riscă să se molipsească, să fie smulși din lumea celor vii și scufundați în lumea asta a celor care nu mai contează.

Nici ea nu-l văzuse deși nu trecea departe de banca pe care era așezată. Era îmbrăcată precum unii din vecinii lui. Cu haine deșirate, prea largi, combinații ciudate de culori și cu o expresie pe față pe care o mai văzuse doar la unele din fetele fugite de acasă adăpostite sub pasajul lor. Hainele curate, de marcă o dădeau însă de gol. Și iPhone-ul la care butona absorbită sau căștile de pe urechi care costau cât strângea el pe gunoaie într-o lună. Probabil că se îmbrăca așa doar ca să îi enerveze pe părinții ei bogați care își permiteau să îi ofere orice, mai puțin timpul lor, și încercau să scape de vină cumpărându-i cadouri scumpe. Cine știe cu cine se întâlnea în parc la ora asta. Poate venise să caute droguri sau altceva. Mucoasă răsfățată, mormăi pentru el.

**
Nu își dăduse seama că se făcuse târziu. Telefonul avea acest efect asupra ei. De portal în afara timpului și spațiului real. Butona pe diverse platforme sociale unde totul este special construit pentru a oferi instant satisfacție. Și dependență. Doze mici de plăcere pe care le consuma cu nesaț, uneori pentru ore în șir. Căștile de pe urechi nu erau doar pentru muzică. De multe ori le purta pentru a se izola și mai mult de lumea din jur. Majoritatea oamenilor credeau că ascultă ceva și o lăsau în pace. Sub căști avea o căciulă de pluș - imitație a unui animal dintr-un serial anime. Cu urechi pleoștite de culoare verde-neon care deveneau erecte atunci când apăsa butoane ascunse în prelungirile ca niște mâneci ale căciulii care atârnau pe umerii ei. O căciulă de Halloween sau de bal mascat. Restul hainelor erau la fel de ciudate. Pantaloni scurți albaștri din care atârnau fire peste ștrampii roz, rupți în câteva locuri. Ghete negre cu talpă exagerat de înaltă. Un hanorac mai mare cu câteva mărimi îi ascundea restul corpului. Bej sau maro. Greu de zis acum că parcul se întunecase. Ea însă scrola fără să îi pese că se află într-un parc rău-famat, aproape de lăsarea serii.

La picioarele ei, cu spatele la ea, era așezat Ronnie, rottweilerul ei, un mascul de aproape cinci ani. Era așezat în poziția corectă conform dresajului. Relaxat dar atent, cu ochii semi-deschiși. Respira calm cu gura deschisă și limba scoasă. Fusese cald astăzi dar acum se lăsa răcoarea și părea să îi priască. Dintr-o dată observase mișcare pe o alee alăturată și devenise alert. Închisese gura și ochii acum larg deschiși se fixaseră asupra bărbatului care împingea căruțul. Îl urmări cu privirea în timp ce traversa. Mârâi ușor și întoarse capul spre stăpână așteptând o comandă dar ea îl ignoră. Era pierdută în lumea virtuală.

Se simțea în siguranță. Se simțea în siguranță acum. Știa că Ronnie ar muri pentru ea. Uneori își dorea ca el să încerce din nou. Să încerce acum. Să îndrăznească să se apropie de ea. L-ar asmuți pe Ronnie să îl sfâșie în bucăți. Să îi rupă oasele cu forța incredibilă a fălcilor lui. Uneori (ca acum) când retrăiește ce i s-a întâmplat simte cum se umple de furie. Își simte pielea cutremurându-se de scârbă, strângându-se în jurul ei până când nu mai încape înăuntrul ei. Și ar putea jura că mâinile ei își pierd culoarea și devin gri. Sau poate sunt doar ochii ei care văd totul alb-negru în acele momente. Ronnie simte când i se întâmplă și vine și își lipește capul de ea ca să o asigure că e acolo și o să o apere. Se smulse din gândurile negre și închise telefonul. Nu realizase că era răcoare. Era prea îmbrăcată pentru o zi călduroasă de vară dar nu pentru o seară rece. Nu îi plăcea să își expună corpul. Mâneci lungi. Pantaloni evazați sau rochii până la pământ. Haine extra-largi. Uneori însă simțea că se înăbușă sub greutatea lor. Că vrea să le smulgă, să le rupă de pe ea. Și făcea exact asta. De aia ciorapii roz erau rupți, pantalonii scurtați și mânecile hanoracului tăiate. Și uneori ar fi vrut să aibă curajul să alerge goală pe străzi doar ca să arate că nu îi e frică și că nu are nimic de ascuns.

Observă că era singură în parc. De fapt nu singură. Singuri. Pentru că ea nu era niciodată singură. Ronnie era tot timpul cu ea. Și la baie o urmărea îngrijorat și trebuia să lase ușa deschisă. Zâmbi când se gândi la asta, îl mângâie scurt pe cap și se ridică. Era semnul de plecare. Ronnie se ridică și el imediat, se scutură de praf de câteva ori și o însoți spre ieșirea din parc lipit de coapsa ei dreaptă fără să tragă de lesă. Avea un mic apartament la câteva străzi distanță ales special aproape de parc pentru Ronnie. Era aproape și de autostradă și era gălăgios dar îi plăcea oricum mai mult să stea înăuntru. Geamurile rar se deschideau. Străduța de lângă parc nu era prea bine luminată dar făcuse de sute de ori drumul și știa fiecare metru. Era sens unic și trotuarele erau înguste. Dinspre singurul capătul luminat al străzii se apropia o mașină roșie. Sport, decapotabilă, scumpă gândi ea. La volan un bărbat trecut de prima tinerețe. Chelia îi luci pentru o clipă pentru că mașina avea acoperișul lăsat jos. Deși era noapte și deja frig. Voia să fie văzut. Să epateze. Să agațe ceva. Porc libidinos, își zise strângând din dinți și îl trase instinctiv pe Ronnie tensionând lesa.

***
Conducea de câteva ore deja. Nu avea o destinație anume. Știa doar că nu se poate opri. Că trebuie să conducă. În mintea lui rulau în buclă scenele de mai devreme. Repeta conversația lor aproape cuvânt cu cuvânt. Încerca să înțeleagă, să își explice cum se ajunsese aici. Ce ar fi putut face diferit. Orașul în care se învârtea ca într-un labirint era o prelungire a blocajului mental. Și până nu reușea să dea iarăși sens lucrurilor nu putea să se oprească. M-am culcat cu altcineva. Asta i-a zis. În timp ce erau la masă. Așa a ales să rupă lunga tăcere așternută după puținele banalități schimbate despre ziua lor. Nu un trebuie să vorbim sau vreau să îți zic ceva sau măcar un cred că avem nevoie de o pauză. Un direct și brutal m-am culcat cu altcineva care l-a lovit ca un pumn în plex astfel încât a rămas nemișcat pentru câteva minute. Ea nu a adăugat nimic. Aștepta reacția lui privind un punct fix la jumătatea distanței dintre ei. Furculița și cuțitul de o parte a farfuriei din care încă nu mâncase nimic. Se simțea vinovată? Sau îi era atât de silă de el că nici nu putea să îl mai privească? Poate îi era frică de reacția lui deși nu fusese niciodată violent cu ea. Când a vrut să îi răspundă aproape s-a înecat cu mâncarea nemestecată din gură de care uitase. A înghițit greu și a regretat imediat. Mai bine scuipa.

Cu cine? De câte ori? De când? Ea i-a răspuns scurt la toate întrebările. De ce? Vreau să divorțăm. Astea au fost ultimele ei cuvinte. A simțit că se prăbușește totul în jurul lui. În decurs de câteva minute tot ce construiseră timp de 23 de ani se năruise. Nimic nu prevestise asta. Mai aveau neînțelegeri ca orice familie. Dar nu erau genul care să urle unul la celălalt și nu avuseseră niciodată certuri violente. E adevărat că petreceau tot mai puțin timp împreună dar treceau printr-o perioadă dificilă. Câteva decizii financiare greșite le topiseră toate rezervele și aveau nevoie de bani. Pentru facultățile copiilor. Pentru rata la casa care acum era mult prea mare doar pentru ei doi. Rata la mașina sport decapotabilă pe care ea o detesta pentru că nu suporta aerul poluat al orașului. Era nevoit să lucreze mult peste program. Uneori lucra și de acasă. Toate astea i se păreau acum fără sens. Muncise în zadar. Își sacrificase cei mai buni ani din viață pentru nimic. Nu avusese puterea să continue conversația cu ea. Se simțea rău. Mâncarea pe care o înghițise cu greu mai devreme parcă se oprise undeva pe drum și acum venea înapoi. Nu îi stătea în fire să strige. Să urle. Să o ia de ceafă și să o dea cu capul de masă. Să o strângă de gâtul care produsese cuvintele acelea mizerabile. Nu era el genul ăla de bărbat. Dar ar fi putut fi. Nu se gândise conștient la o asemenea reacție dar simțise că dacă mai rămâne acolo ceva rău se va întâmpla. Se ridicase și plecase. Era soare și cald afară. O zi superbă de vară. Nu foarte caldă. Perfectă pentru o plimbare cu mașina decapotabilă. Pentru o clipă avu reflexul să o invite și pe ea. Zâmbi amar. Intră în mașină. Și începu să conducă la întâmplare căutând pe străzile orașului răspunsuri la întrebări pe care încă nu avea curajul să și le pună.

Se făcuse seară dar el nu observase deși mașina era descoperită. Nici farurile nu le aprinsese. Aștepta la un semafor privind în gol când ceva îi atrase atenția. Pe trecerea de pietoni traversa un cuplu tânăr. Fericiți, sorbindu-se din priviri. El cu mâna după gâtul ei. Ea cu mâna încolăcită în jurul mijlocului lui. El îi zicea ceva, nimicuri probabil. Ea râdea în timp ce privea în sus spre el. Era mai înalt decât ea cu un cap cel puțin. Râdea și el privind în jos spre ea. Aveau patru ochi împreună dar nu foloseau niciunul ca să se uite pe unde merg, a gândit el urmărindu-i cu privirea cum înaintau ca doi siamezi lipiți la șold. O tristețe inexplicabilă îl cuprinse și simți un nod cum i se pune în gât. Pentru iubirea lor tânără. Pentru iubirea lui pierdută. Se gândi că îi invidiază și compătimește în același timp. Într-un mod bizar se simțea atras de ei, îi erau chiar dragi. Păreau copii faini, naivi, gata să cucerească lumea cu dragostea lor și nimic altceva. Ar fi vrut să le zică ceva, să îi avertizeze. Să îi învețe din greșelile lui. Dar nu știa ce ar fi putut să le zică.

După ce au traversat, cei doi tineri au intrat pe o alee laterală. Câteva minute mai târziu semaforul s-a făcut verde. Îi urmă fără să știe de ce. Poate știau ei ceva ce el nu știa. Poate pe unde au luat-o ei era direcția cea bună. Poate, deși irațional, retrăia prin proximitatea cu ei un moment fericit din trecutul lui și asta era ceea ce avea nevoie acum. Să fie cu ei. Să fie ca ei. Să fie iar tânăr. Îndrăgostit. Chiar dacă numai pentru câteva clipe.

****
Era foarte tare muzica în club. Spoturi de lumină fulgerau din toate direcțiile ca într-o furtună de culori. Ea avea un cocktail în mână. Sugea din pai în timp ce se legăna ușor deși toată lumea în jurul lor sărea agitată în ritmul muzicii. Se ridică pe vârfuri spre urechea lui. Sunt apă chioară băuturile aici. Ai un X? N-avea. Dar știa unde să găsească. Hai să ieșim, zise ea. E moartă treaba aici oricum. El aprobă. Își făcură loc cu greu prin mulțimea în extaz care nu părea să fie de acord cu ea. Știa el pe cineva în parcul de la câteva străzi distanță. La ora asta de obicei era acolo. La ieșire bodyguard-ul îl salută respectuos. Îi zise că se întorc în juma de oră. Trecură pe lângă coada lungă ce se formase în fața clubului și se porniră pe jos spre parc. Nu avea chef să piardă locul de parcare și oricum nu era departe.

Avea 14 ani când intrase oficial în banda de cartier. Era ziua lui de naștere. Îi dăduseră să bea tequila. Mai băuse bere cu tovarășii lui din cartier. Dar niciodată tărie. Și niciodată atât de mult. De abia se mai ținea pe picioare. Prima dată l-au tatuat. De acum ești cu noi. Nimeni nu se poate atinge de tine. Apoi se urcaseră în câteva mașini și se opriseră lângă un parc. Pe o bancă se vedea silueta unui bărbat care dormea cu spatele la ei. Unul din băieți îi dăduse un pistol. Știi să îl folosești? Știa, îi arătase fratele lui. E simplu, ca și cum ai trage în conserve. Zâmbetul lui diabolic însă părea să sugereze altceva. Apucase pistolul greu și rece cu amândouă mâinile și se apropiase de bancă. Întorsese privirea spre ei. Îl priveau serios. Haide, fă-o, fi bărbat, citise pe buzele lor. Apropiase pistolul de capul lui, închisese ochii și trăsese. Îl nimerise în gât. Bărbatul începuse imediat să agonizeze. Încerca să urle de durere dar se îneca cu sângele care îi gâlgâia în gât. Vrusese să facă câțiva pași dar se prăbușise și se târa horcăind oribil în timp ce se ținea cu o mână de gât. El scăpase pistolul de frică și privea îngrozit. Trupa de băieți izbucnise în hohote de râs. Unul din ei recuperase pistolul și îl trăsese spre mașină. Era așezat pe bancheta din spate. Își privise mâinile. Pe mânecile hanoracului erau picături roșii ca de ketchup. Cel care îi dăduse pistolul mai devreme conducea. Îl privise în oglindă și rânjise. Hei, ești bărbat acum. Bărbații nu plâng. Dar nu voia să plângă. Îi era rău. Opriseră mașina și vărsase. De atunci nu mai atinsese niciodată tequila.

Pe ea o agățase cu câteva săptămâni în urmă la cafeneaua unde lucra. O invitase la petrecerea unui prieten. Apoi ieșiseră de câteva ori în club. Se distrau bine împreună. Alcool, droguri. Sex. Mult sex. Nu era ceva serios între ei. Nu vorbeau despre viitor. Nu făceau planuri. Se agățau unul de altul și se striveau reciproc ca două valuri furioase venind din direcții opuse. Nu știa prea multe despre ea. Tatăl ei era la închisoare pentru mulți ani. Mama ei lucra la un salon de coafat. Crescuse mai mult singură. Îi plăcea să se distreze. Cam atât. Nici nu voia să știe mai mult. Nu durau mult relațiile lui cu femeile. Nici nu cunoscuse pe cineva care să merite. Majoritatea doreau doar câteva băuturi, câteva X-uri, câteva ieșiri în oraș, cadouri, uneori direct bani cash. Cel puțin așa erau femeile pe care le întâlnea în anturajul lui. Nu avusese niciodată o relație serioasă și nici nu își dorise. Oricum nu avea rost să își facă planuri de viitor. Mulți din tovarășii lui din copilărie nu mai erau cu el. Ori la închisoare ori în pământ. Asta era viața de soldat și altceva nu cunoștea.

Nu îi plăcea deloc străduța asta spre parc dar era cel mai scurt drum și îi promisese că face rost de X. Cineva spărsese dinadins becurile felinarelor. Era locul perfect pentru o ambuscadă. Și știa asta din experiență. Una din mâinile lui se odihnea acum pe tocul pistolului pe care îl avea la brâu pe măsură ce intrau în zona întunecată a străzii. După ce ochii i se obișnuiră cu întunericul observă o siluetă care înainta pe celălalt trotuar înspre ei. Cineva împingea un căruț care scârțâia. Un homeless. Erau destul de imprevizibili. Nu știi niciodată dacă vor să cerșească câțiva bănuți sau să îți dea în cap ca să îți fure încălțările. Strânse tocul și plasă degetul lângă siguranță. Când ajunseră aproape de el observă încă două siluete care se apropiau pe celălalt trotuar. O ciudată cu câinele ei. Rottweiler. Știa de la luptele ilegale cu câini ce forță și determinare au. Nu își dădea seama dacă are lesă sau nu. Scoase pistolul și dezactivă siguranța, pregătindu-se. Când fata ajunse aproape de homeless, câinele începu să latre agitat și sări spre el. Acesta se sperie și scoase o rangă din cărucior și începu să o agite urlând disperat spre câinele care se apropiase periculos de mult. Fata trăgea puternic de lesă câinele înspre mijlocul străzii încercând să îl ocolească, dar câinele acuma îi observase și pe cei doi care tocmai ajunseseră și devenise și mai agitat pentru că se simțea atacat din două părți și lătra când înspre ei când înspre homeless-ul care agita amenințător ranga. Îndreptă pistolul spre câine și îi zise să îl calmeze sau îl calmează el.

*****
Îi pierduse. Nu îi mai vedea. Acceleră ca să îi prindă din urmă. Când ajunse aproape de zona întunecată a străduței auzi urletele dar nu văzu nimic. Realiză în sfârșit că nu are farurile aprinse. Când le aprinse se afla deja prea aproape ca să mai frâneze. Timpul încetini și apoi se opri chiar înainte de reacția lui. Uită de tot ce se întâmplase mai devreme pentru că se trezise dintr-o dată în fața unei scene incredibile. Cuplul tânăr pe care îi urmase pe stradă era pe trotuarul din dreapta. Băiatul o împinsese cu o mână pe iubita lui în spate și în cealaltă ținea un pistol îndreptat spre fata îmbrăcată bizar care trăgea cu amândouă mâinile de lesa unui câine mare negru, furios. De cealaltă parte un homeless agita o rangă înspre ea. Nu era destul timp pentru a se opri. Și avea doar o fracțiune de secundă pentru a decide dacă virează dreapta, stânga sau merge tot înainte. Și chiar dacă nu avea cum să realizeze atunci, în acel moment, avea să înțeleagă mai târziu. Ajunsese la destinație.