Munteanca

A fost odată un orășel mic, în inima munților. Părea că timpul se înfășoară atemporal pe după pălăriile bărbaților, pe după rochiile femeilor și pe după zumzetul copiilor din Poiana Verde. Casele erau mici, colorate, iar la geamuri aveau perdele brodate, aduse de peste deal, unde urbea cea mare, cu furnale, fremăta. Cât cuprindeai cu privirea, vedeai dealuri moțate care îmbrățișau locurile acelea, cu căldura cu care un părinte își ocrotește pruncii. În curți pulsa viața. Înaripate și animale de toate felurile își plimbau zilele sau și le cântau în curțile gospodarilor, pătate de trandafiri, mușcate și feluriți copăcei care colorau și înveseleau aerul proaspăt.Ca orice orășel care se respectă, el purta în inima lui parcuri și grădini înflorate, ba chiar și câteva statui ale eroilor plecați mult prea devreme de pe acele meleaguri. Biserica era și ea în Centru, la loc de cinste, iar duminica adăpostea deopotrivă inimi găunoase or' preapline de viață. Străzile pietruite erau ca un puzzle gri-șobolan pe care își pierdeau pașii furnicile, pisicile, păianjenii grăbiți, gândăceii viu colorați, printre rosturile de pământ, păpădiile palide, scoțând capul curioase să afle ultimele noutăți.

Și, cu toate astea, nimic nu era nou într-o casă albă, cu pridvor de lemn, într-o cameră cu flori în glastră, așternuturi scrobite, cu levănțică printre perne, cu o pisică ce torcea mai mult decât mieuna. Un bumb de fată trăia verde, respira verde, scria verde, dar îi bătea inima a pustiu. 'geaba soarele răsare dacă-n loc de inimă îți bate dorul. Așa-și cânta doina, când își împletea două cozi, cu care se încorona regină peste dealuri și peste crucea 'naltă a bisericii.

Și dacă pereții au urechi, iară tu ești un bun ascultător, dacă-ți lipești urechea de păretele dinspre răsărit ai s-o auzi spunând:
Lacrimile dau foc gurii cu care sărut mâna Maicii Domnului din icoana cu ștergar. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-mi-l mie astăzi! Fă-mă, Maică, o adiere peste lume și oprește-mă la pieptul mândrului. Acolo mi-oi potoli focul din vatra sufletului cu apa vie a gurii lui. Dor, dor și iară dor... sufletul mi-e călător obosit și însetat de doi ochi negri ca poama. N-am cu cine trăi, n-am cu cine muri, n-am cu cine număra câte stele sunt pe cer. Fi-voi lăsată să cad în uitare ca într-un hău? Sigur nu a uitat cum mă cheamă. Poate că nu-și mai aduce aminte numele meu, iar asta-i doar o întâmplare. C-apăi când a auzi în depărtare cucuveaua plângând, are să-i răsune în ochiul stâng numele meu.

Mângâi mușcatele din fereastră, le șoptesc povești primăvăratice, îmi prind Floarea-Dorului în piept, pavăză inimii, iar la ureche îmi pun o Floare-de-nu-mă-uita.

Roua zorilor îmi cuprinde tălpile și mă poartă în vale, unde curg izvoare, mult mângâietoare.

În poienița scăldată de zumzet de albine, împletesc un cântec din romaniță și dorință și aiastă coroniță o pun de-a lungul pântecului unui râu vecin cu privirile mele verzi. Dor și iară dor...

Dară în ochiul de apă limpede, unde îmi spălam cu leșie gândurile tulburi, răsare chipul badei, care mă ia în brață și mă sărută cu buze pline de miere și suspine. Iară eu nu mai sunt trup, ci numai materie brută în mâinile lui de olar. Stă Drăguțul și se socoate dacă să-și întoarcă inima pe dos, să-mi dea din împărtășania sângelui lui. Plânge soarele în pridvorul cerului când m-aude cum mă macin și întreb: "Mândrule, ne-o fi blăstămat vreo sărbătoare, să postim în zi de frupt? Eu îți cânt din depărtare, de după șapte spinări de sate, despre pacea și blestemul pe care mi le-a picurat în inimă vocea ta. Ia și bea din astă ulcică apă vie, peste care mi-am suflat rugăciunea inimii! Poartă-mă la chimir, să-ți fiu întărire când fluieră vântul vânăt a furtună! Ce folos de viața mea, dacă nu mă porți la tâmplă, să-ți fiu floare de cireș amar? Lasă-mă să-ți fiu verdele-crud din privire, când zorii sângerii îți vor aduce ciripit de păsărele, în așternutul meu, să-ți fie de leac sufletului necântat. De ești ostenit, ți-oi pune sub căpătâi perină de levănțică, să-ți legene visul zbuciumat."

Bade al meu mă strânge cu patimă și grăiește așa: "Mândră cu gură de fragă, plaiurile aistea n-au fire de iarbă, câte lumi te-aș iubi eu! Iubește-mă, femeie și lasă-mă să te trec în brață podul dintre sacru și profan, pe care ț-am întâlnit ochii prima dată. Nu mor mieii când vor șărpii și nu moare dragostea împletită în spic de grâu, oricâtă mană s-ar năpusti peste ea.
Că și dragostea tot o inimă are și tot un foc din lemn de fag o ține aprinsă în cuibul pieptului!"

Dar ce junghi cu ochi de dușman s-a trezit în coasta-mi? Blestemat fii dorule, că m-ai îngropat într-un vis primăvăratic și totul a fost o amăgire, în sânul poienii ce mi-a adăpostit somnul greu.

Fă-te, bade, mielușel, să te culc la pieptul meu, să sfârtec cu sapa orice șarpe diavolesc ce ar veni să mi te sacrifice pe altarul uitării.