Ceasul al doisprezecelea

Nu îmi amintesc cum a început totul. Nu fusese un moment precis sau o zi anume în care să fi simțit că ceva se schimba, ci mai degrabă o serie de momente în care eu n-am putut scrie mai mult de câteva cuvinte fără un rost anume. La început nu m-a afectat lipsa inspirației, pentru că mi-am spus că era normală. Mă așteptam să am la un moment dat un astfel de blocaj. Apoi, după un șir de zile care au trecut una după alta fără urmă de inspirație, am început să mă frământ. Nu era vorba doar despre scris, însă nici de citit nu reușeam să mă țin. Cărțile pe care odată le citisem cu pasiune, acum mi se păreau plictisitoare. La fel și filmele. Ca să nu mai spun că, inclusiv, destăinuirile prietenilor mei mă lăsau absolut rece.

Un prieten mi-a sugerat c-aș traversa o criză existențială, c-ar putea fi vorba despre un gol pe care-l camuflam riguros de ochii lumii. Am râs la auzul acestor vorbe, pentru că, dacă ar fi fost vorba despre așa ceva, măcar aș fi găsit inspirație în abisul respectiv. M-aș fi aruncat, fără îndoială în el, l-aș fi explorat, așa cum explorasem încă din adolescență orice eveniment capabil să mă arunce într-o stare de contemplație metafizică. Sugestiile celorlalți au început treptat să mă irite. Așa c-am decis să mă izolez de cei din jurul meu, să nu mai răspund la telefoane, să nu mai folosesc social media și să nu mai vizitez cafeneaua mea preferată.

Pentru câteva zile m-am plimbat fără țintă prin oraș, am mers chiar și la plajă. Începusem să mă obișnuiesc cu lipsa inspirației. Să mă gândesc că nu-i neapărat nevoie să scriu. Contemplam adesea îmbrățișarea unei noi pasiuni sau unui hobby, însă nimic nu mă pasiona cu adevărat. Eram în permanență împărțită între dorința de-a mă încuia în casă, pentru a mă dedica în totalitate scrisului și cea de-a hoinări pe străzi, de-a sta afară, de-a observa viața. Am încercat chiar și varianta aducerii laptopului la plajă, la pădure, în parc, însă nimic n-a mers. În mine nu mai existau poveștii. Am încercat chiar și câteva versuri. Banale! Fără rost. Nu spuneau nimic. Chiar dacă ele ar fi avut ceva potențial să spună, eu le-am șters mult prea repede pentru a le permite să prindă contur.

La un moment dat, mi-a trecut prin cap chiar ideea c-aș avea nevoie de o nouă aventură, fie ea chiar amoroasă. Nu era chiar o idee surprinzătoare, pentru că și în trecut un orgasm bun îmi trezise dorința de-a scrie, de-a mă exprima. Din păcate, nici la capitolul acesta nu stăteam foarte bine, pentru că cei trei tipi cu care întrețineam relații sexuale erau genul de persoane pe care absolut nimeni nu le-ar remarca într-o mulțime. Mai mult, mă obișnuisem cu ei, cu ceea ce aveau de spus. Interacțiunile noastre își pierduseră treptat dimensiunea erotică și deveneau acum platonice.

Poate chiar era o criză existențială, însă, dacă aș fi fost sinceră cu mine, aș fi recunoscut că era vorba despre o criză ce ținea de ani de zile. Aveam 40 de ani, iar criza mă cuprinsese cel mai probabil pe la 20 de ani când îmi intrase în cap ideea că eram făcută pentru a scrie o capodoperă. Un roman ce avea să fie premiat. Sau măcar o nuvelă despre care avea să vorbească toată lumea prin cafenelele simandicoase ale orașului. Toate astea nu se întâmplaseră însă. Publicasem ceva povestiri scurte în reviste online. Suficient de multe și cu un număr semnificativ de "likeuri" încât să continui să cred în visul meu. Din păcate, timpul trecerea, iar disperarea mea creștea proporțional.

La fel de disperați se simțeau și ai mei, dar nu din cauza lipsei mele de inspirație, ci din cauza faptului că încă nu-mi întâlnisem sortitul. Din gura lor ajunsesem să aud doar: "De ce nu-ți găsești pe cineva?", "Când o să mai faci copii?", "Îți plac oare fetele? Să ne spui, că suntem părinți progresiști.".

Le răspundeam mereu cu un zâmbet forțat: "Nu e așa simplu. Și mă preocupă altele." Iar ei oftau dramatic, privindu-mă cu milă.
"Ce poate să te preocupe, mamă, când noi suntem cu un picior în groapă, iar tu tot singură ești?"
"Mă preocupă Planeta asta, Universul chiar".
"La ce-ți folosesc astea, fetița mea, când tu n-ai un job serios."
"Cum nu am? Lucrez că secretară, sunt plătită decent."
"Decent, spui?"

Din cauza acestor întrebări începusem să-mi pierd și mai mult încrederea în mine. Nu doar că nu aveam urmă de inspirație, dar începusem și să mă privesc super des în oglindă, pentru a observa semnele trecerii timpului. Nu arătam atât de rău pentru 40 de ani, dar nici nu eram o frumusețe de revistă. Nu fusesem niciodată o frumusețe sau poate nici nu mai țineam bine minte cum arătasem în tinerețe sau dacă mă preocupam de ce credeau ceilalți despre mine. Adevărul este că timpul trecuse neașteptat de repede, iar eu mă găseam încă aici, în garsoniera mea goală, în mijlocul căreia se afla laptopul pe care, în ultima vreme, evitam chiar și să-l deschid.

Într-o noapte, să fi fost chiar vara lui 2024, anul pe care toți aveam să ni-l amintim pentru vremea extremă, după ce terminasem o sticlă de vin, am decis să încerc ceva nou. Am găsit o doamnă pe Instagram ce oferea "Ședințe de Spiritism". Imediat mi-a trecut prin cap ideea invocării spiritelor unor scriitori preferați. Să fi fost disperarea sau faptul că nu aveam nimic de pierdut, dar cert este că a doua zi am sunat și m-am programat la o ședință. Așa am ajuns în apartamentul mic și întunecat al lui Babette, care, de cum a deschis ușa, a exclamat "În sfârșit, în ceasul al doisprezecelea", apoi cu un aer misterios și miros de tămâie, mi-a cerut să mă așez și să-mi relaxez mintea.

La cererea mea, a invocat spiritele lui Italo Calvino și Jose Saramago, despre care ea nu auzise.

Sunt celebri, zici, m-a întrebat în timp ce atingea un glob din plastic. Când Babette a început să-și dea ochii peste cap și să le strige numele, am râs atât de tare încât doamna a căzut de pe scaun și m-a rugat să iau ședința în serios, ori va fi obligată să-mi ceară să plec. Am decis să rămân din pură curiozitate, însă în același timp, eram și siderată de propria-mi disperare care mă împinsese spre așa ceva. În seara aceea nu s-a întâmplat nimic din ceea ce-mi închipuisem c-ar putea să se întâmple. Niciun spirit nu și-a făcut simțită prezența, nu s-a mișcat masa, n-a venit furtuna. Babette m-a asigurat că spiritele fuseseră prezente, însă sufletul meu nu era încă deschis să le primească. Am râs din nou, iar ea mi-a închis ușa în nas.

În drum spre casă, în timp ce traversam parcul central, prin care roiau șobolani, am avut o revelație. Am realizat că nu aveam neapărat nevoie de o poveste grandioasă pentru a scrie. Aș fi putut să scriu despre părinții mei, despre întrebările lor repetitive, despre tăcerea apartamentului meu. Despre ridurile mele și despre ceasul meu pe care-l simt cum ticăie neîncetat. În mod surprinzător, în zilele care au urmat cuvintele au început să curgă. Dar se opreau mereu brusc. De fiecare dată când încercam să scriu, ceva părea să lipsească. O parte amară din mine îmi spunea că totul era deja scris și că nu mai aveam nimic nou de adăugat. Cum poți să te convingi că viața ta de zi cu zi poate fi sursă de inspirație? Aceeași viață pe care părinții tăi o considerau a fi fără rost.

La următoarea vizită, mama mi-a pus din nou întrebarea obișnuită: "Ai întâlnit, mamă, pe cineva important în viață ta?" Și atunci am comis-o. Am răspuns absolut mecanic, fără a mă gândi: "Primesc mesaje din lumea de dincolo, de la doi scriitori, Calvino și Saramango, pe care-i iubesc". La auzul celor povestite de mine, tata a scăpat pe jos tigaia cu cartofi prăjiți, iar mama a început să bată cruci.
"Să suni, preotul, Anico!"
"Cine sunt ăștia, fetița mea? De dincolo, adică sunt morți, mamă?"
"Da, sunt morți. Dar mă ajută la scris"
"Adică sunt închipuiri?"
"Nu, îi aud, văd mesaje lăsate de ei peste tot. Chiar dacă măsoară doar câțiva pași, o călătorie poate fi fără întoarcere. Asta am auzit azi în timp ce mă îndreptam spre voi. E din Calvino."
"Adică vrei te muți cu noi? Nu te mai întorci la tine?"
"Nu, e un citat metaforic. Nu știu încă ce înseamnă."
"Nu avem loc în apartament și pentru tine, pentru că taică-tu a transformat camera ta în atelier."
"Nu mă întorc, acasă, mamă! Stați liniștiți!"

O perioadă bună ai mei nu m-au mai întrebat nimic despre planuri mele personale. M-au rugat însă insistent să-l vizitez pe preotul familiei. Le-am promis c-o voi face de cum voi avea ceva timp liber. Evident că n-am reușit să găsesc timpul necesar.

Cert este că ceva inspirație am primit până la urmă. Nu din lumea spiritelor, ci printr-un vis. Se făcea că eram într-un muzeu în care mă aflam pe post de exponat viu. Un ceas imens îmi ticăia deasupra capului, iar o mașină de scris părea să muște din mine. Publicul mă privea tăcut. I-am zărit și pe ai mei printre spectatori. Nu reușeam să-mi dau seama ce gândesc despre ceea ce vedeau, pentru că fiecare individ părea pierdut într-o transă. Un soi de transă colectivă.

M-am trezit râzând și-am realizat că eram totuși bine. Îmi era bine cu mine. Încă nu primisem cu adevărat niciun mesaj din lumea de dincolo și nici nu-mi întâlnisem viitorul soț. Laptopul era încă închis și nu aveam încă o idee concretă despre ce voi scrie. Însă nu mi se părea o situație tragică, ba din contră.

L-am sunat chiar și pe unul dintre iubiții mei. L-am invitat la un pahar de vin. I-am povestit din cele întâmplate. El mi-a spus cum că, de fapt, Universul în sine ar fi doar o hologramă, un soi de iluzie creată. Nu înțelegeam ce legătură ar fi avut asta cu povestea mea, dar mi s-a părut interesantă teoria lui și dintr-o dată l-am privit cu alți ochi. Îmi amintesc cum, în timp ce eu îl sărutam pe gât, el spunea ceva despre faptul că informația care pare să se piardă într-o gaură neagră ar putea fi de fapt stocată pe suprafața orizontului evenimentelor.

Bravo, bravo, i-am răspuns mușcându-l de gât și galopând spre orgasmul ce avea să-mi genereze textul acesta.