Am realizat că tot ce știu, știu de la oameni. Fie că am citit într-o carte ceva care a avut sens pentru mine. Sau am auzit într-o înregistrare, sau într-o discuție. Sau total întâmplător ceva a ajuns la mine, dar mereu - prin și de la oameni.
În 15 martie am avut premiera spectacolului Slow down la TNTm, la care am lucrat împreună cu o parte din colegii mei din teatru, cu regizorul Horia Suru, cu coregraful Florin Fieroiu și cu câțiva copii speciali. A fost o experiență intensă, din care am învățat multe. Profesional și uman. Îmi doresc să nu uit ce-am învățat atunci.
N-a fost ușor.
Eram chiar înaintea avanpremierei spectacolului Monoloagele solitudinii din cadrul companiei Arte Factum. Prima reprezentație a fost cu o grămadă de plasturi pe mine și cu tratamente, iar coregrafa Anca Stoica a modificat momentele cu două zile înainte, când am înțeles că nu o să pot face ce lucrasem. La fel am adaptat mișcarea la una din reprezentațiile Zorba grecul de la Național. Apoi, pas cu pas, mai exact centimetru cu centimetru am reușit să recuperez mobilitatea brațului drept, iar la următoarele spectacole am reluat totul în mod normal.
Ce experiență a fost pentru mine această întâlnire cu regizorul Levente Kocsardi și cu Mona Donici, care a scris textul singurătăților! Aveam nevoie de această întâlnire în cariera mea și le mulțumesc amândurora. Pentru faptul că au avut încredere în mine și pentru procesul în sine. Pentru toată pepiniera pe care o sădesc ei acolo la Arte Factum. A fost premiera și încă multe reprezentații după, toate cu sala plină, ultima din 2023 fiind pe 21 decembrie la studioul franciscan de la CCAJ TM. Cu o analiză fermă și pertinentă după fiecare spectacol, cu laude și critici însușite, necesare. Aaaa, și Mona Donici a zis că m-am reinventat, și că o să-mi reinventeze și numele, așa că pe toate afișele mă cheamă (doar) Ana Andone:)
Am jurizat prima ediție a concursului național de scurtmetraje Film for life, unde am descoperit mulți tineri talentați și pasionați de lumea filmului.
Am concurat din nou la Actors World Championships organizat de Teatrul maghiar din Timișoara, la ciclism și la alergare, și se simte fain să fii pe podium.
Apoi am filmat un videoclip cu ARTonic și Maryliss, o zi plină super faină, cu o energie superbă. E minunat să fii uneori în centrul atenției, iar când la final regizorul îți spune că ești fenomenală, simți nevoia să suni un prieten și să-i spui lui să "noteze" asta undeva. Că e important să nu uiți, mai ales pentru momentele când în alt context, un alt regizor îți va spune sau sugera contrariul.
Am urcat, chiar nu mai știu pentru a câta oară, pe Vârful Omu. Și la urcare mi-am mulțumit de multe ori în gând pentru faptul că mi-am pus și menținut corpul în formă. Deși imediat mă apropii de 50, am voie să spun că a fost mai ușor ca niciodată? :)
Am filmat un rol mic în filmul care va ieși în curând Pro Musica 5.0, abia aștept să-l văd împreună cu fanii acestei minunate trupe-legendă.
În luna martie am finalizat o serie de actorie în cadrul școlii Dalles Go. Tot zic că asta e ultima serie. Dar mă bucură atât de mult când văd oameni care investesc în ei și vor să crească prin aceste cursuri, încât decid să mai amân o vreme acest final. Astfel încât în luna august am mai finalizat încă două serii, una de actorie și una de public speaking.
Deși folosim în ambele contexte (actorie și vorbit în public) cuvintele ca instrument, căile de parcurs sunt diferite, și-mi place foarte mult să observ această trecere. Mi se pare provocator ca la rândul meu să învăț lucruri noi, totodată să conștientizez și organizez un suport de curs cât mai bun, astfel încât la finalul seriei fiecare cursant să fie cumva transformat. Fiecare în ritmul și în felul necesar lui.
Am sărbătorit împreună cu ei Ziua mondială a teatrului, într-un eveniment foarte special. Iar acum, în decembrie 2023, am în desfășurare alte trei serii, două de actorie și una de public speaking. Două dintre ele se vor termina în februarie, a treia abia a început.
În cursul unei repetiții am primit un telefon și am aflat că tatăl lui Mircea, fostul meu soț, a murit. Avea 58 de ani. Am fost în șoc, am luat pentru prima oară valeriană, ca să reușesc să mă stăpânesc. Fiindcă imediat după aceea aveam de prezentat un eveniment. Iar cei din public nu aveau nici o vină și nu trebuia să mă vadă dărâmată. Așa că am dus la capăt treaba respectivă, cei care au știut au zis "Wow, Ana, cum poți? Chiar ești sigură că vrei să faci asta?". După care m-am suit în tren, pe atât de familiara pentru mine rută Timișoara-București, și alături de fiul meu și de cei din "fosta" familie l-am înmormântat pe Dragoș. Cu siguranță Mircea ar mai fi avut nevoie de el multă vreme... dar asta a fost.
După aproape zece ani m-am reîntâlnit cu lutul lui Daniel și Nicolas Leș. Face bine să ne murdărim mâinile în felul ăsta. Iar cu Simona Ciobanu mi-am lucrat în continuare vocea. Ea are o metodă bună de aplicat, care pentru mine are sens.
Am fost onorată să prezint spectacolele de balet ale școlii Rodica Murgu și m-am încărcat de acolo cu multe laude din public, după ce i-am plimbat prin călătoria amazoanelor, a pajului Cupidon și a lui Eros. Am ținut discursuri pe diverse teme solicitate, și mi se pare grozav să reușești să stabilești real o conexiune cu cei care ascultă și să aduci valoare în înțelesurile lor.
Am ținut workshopuri de actorie pentru adulți în cadrul Artouching, dar și pentru elevi în Săptămâna altfel - e foarte interesant de urmărit cât sunt oamenii de curioși de această lume a teatrului și cum absorb totul ca un burete.
Am profitat de faptul că s-a ținut gala Uniter la Timișoara anul acesta și am fost alături de spectacolele și de colegii premiați.
La început de toamnă m-am jucat în parc cu copiii cooptați în proiect de prietena mea Mona Cosma, care e mereu neastâmpărată și face mereu întâlniri faine.
Am înregistrat la Radio Timișoara o serie de mărturii pentru proiectul Mame cu brațe goale. Acestea au fost mixate în cadrul instalației (i)Real, o experiență imersivă în pântec. A dat cu mine de pământ acest parcurs, emoțional vorbind, căci nu e simplu să te pui ca actriță în postura unei mame care a pierdut un copil la naștere.
Cu bicicleta am mers mult. Piste noi încă nu ne-a făcut Primăria, așa că merge fiecare cum și pe unde poate. La un moment dat când pedalam spre teatru, un polițist a vrut să-mi explice într-un mod total nepotrivit că nu cunosc regulile. Însă îmi știu drepturile, așa că am obiectat. M-am opus în instanță și am câștigat procesul, fiindcă nu vreau să stau pasivă când văd un abuz.
Dacă ceva bun mi s-a întâmplat mie în acest an de capitală europeană a culturii, asta a fost faptul că am avut ocazia să lucrez cu mulți profesioniști veniți în Timișoara în cadrul proiectelor culturale. Am fost atât trainer, speaker, cât și cursant sau model, în funcție de conjunctură. În astfel de contexte am lucrat scurtmetrajul Pe muzica mea cu Simona Deaconescu, am făcut cunoștință cu metoda de storytelling a lui Enkidu Khaled, apoi a lui Myriam Van Imschoot "A song for everyone", la final le-am făcut cunoscute și publicului. Un loc aparte în inima mea îl ocupă reîntâlnirea cu Peca Ștefan în cadrul "Atelierul greșelilor", unde la final am dat un fail party de toată frumusețea. Am învățat de la Julien Javions despre cum sintetizăm situația scenică în contextul unei filmări, în cadrul laboratorului Les Films de Cannes.
Apoi au mai fost întâlnirile cu expozițiile Brâncuși, Brauner și Ghenie, fiecare importantă în felul ei. Au mai fost și întâlnirile cu creațiile scenice ale unor regizori și actori fabuloși, precum Romeo Castelluci, Toni Janezic, Oscaras Korsunovas, Kokan Mladenovic, Răzvan Mazilu, John Malkovich, Radu Afrim, Sarah Kohm și sigur am uitat câțiva.
Am continuat proiectul "poartăriduri" și mi-a făcut bine energia celor cu care am relaționat acolo. E un câștig pentru toată lumea când ne întâlnim mai multe femei faine, care știu, vor și pot să lucreze la ele.
Cu oameni dragi am mers puțin pe Via transilvanica, și din nou la cascada Beușnița, a fost una din dățile când avea și apă;)
Sărbătorile mi-au fost simple anul ăsta, în fapt. Dar parcă mai profunde în esență.
Am mâncat, de puține ori - din motive nutriționale, tort dezbrăcat. Din motive de gust aș fi mâncat de mai multe ori, recunosc. Fiindcă-mi place (mult). Dar fiindcă să fiu fit e mai important pentru mine, atunci disciplina e la ordinea zilei. Și așa îmi doresc să rămână mereu.
Ceva nou pentru mine în acest an, a fost faptul că m-am aventurat să fac lucrări de renovare acasă la mine, fără să angajez oameni. Am învățat asta de la Dan, și-i sunt recunoscătoare. El e de părere că mai bine să faci tu ceea ce poți face, decât să-ți facă altcineva. Eu fiind o delegatoare de sarcini în multe privințe, fiindcă aveam alte locuri unde să-mi pun energia, nu prea eram de acord. Însă, după ce-am fost de mai multe ori nemulțumită de cum făceau / reparau / munceau meșterii / constructorii / instalatorii etc, am început să reconsider situația. Și era mereu ceva care nu-mi convenea în lucrarea respectivă, așa încât am zis "hai să facem noi. De ce nu?" Așa că ne-am apucat și am făcut. Bine... mai mult el a făcut. Important este că am făcut echipă și când ne uităm la ce-a ieșit, suntem mulțumiți. Iar data viitoare, va fi și mai bine.
La un moment dat, într-un weekend în care n-am fost în șantierul din casă sau din boxă, am pedalat împreună 40 de km pe la Poiana Mărului. A fost un traseu fain, parțial cu mașina, parțial cu bicicleta, dar ne-a plăcut experiența.
Mircea și-a declarat independența total, astfel încât ne vedem / auzim foarte rar. Își face propriile alegeri în București și, bune sau rele, am încredere în puterea minții și a spiritului lui. Acum e chiar singur acolo de când tatăl lui nu mai e. Și chiar are lupta lui de dus, luptă de bărbat de 23 de ani.
O întâmplare foarte drăguță a fost când eram în august în turneu cu Teatrul Național la Constanța și fiind pe plajă în pauza dintre repetiții, mă sună fiu'meu și-mi spune "mama, sunt în turneu la mare cu corul Madrigal". Fain, zic, și eu sunt la mare. Și eram la doar câțiva metri distanță unul de celălalt, ce bucurie de întâlnire!"
Așa mi-a fost 2023-ul. Când mă uit în urmă, pare că am făcut câte ceva, deși piticul meu din creier tot spune că nu e destul.
Atât s-a putut.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)