Prindea viață când mă aștepta la gară. Veneam cu bagaje, pe cel fizic mi-l lua: îl duc eu, copilă, să-ți fie mai ușor. Când plecam, aducea mere proaspăt culese: ia-le, fata mea, că nu găsești, printre străini, mere așa dulci. Gârbovit și cu baston venea la mine. Se așeza pe terasă adâncindu-se în gânduri numai de el știute. E grea toamna vieții, copilă, prea repede trec anii. Vino acasă. Nu pot, i-am spus șoptit. Atunci nu i-am înțeles zbuciumul și durerea. S-a stins singur într-un noiembrie geros. Mă iartă, tată.
Andrei Tiganus
Bătrâna mă roagă să-i mai aduc mâncare. Toamna e mai ușor, cărarea e mai clară. Dar de ce nu pleci, buni? Copacii nu mă lasă, draga mea. O îmbrățișez și plâng. O să te scot de-aici, îi zic, ea zâmbește. Mă mângâie pe cap, cu degetele slabe, cu miros de ciuperci. Hai fugi, au ajuns. Cine? Lasă dragă, îți zic altădată. Hai fuguța, mergi acasă. Niște ochi flămânzi, sălbatici, pândeau la fereastră. Am țipat și am fugit prin frunziș. Mi-a fost rușine abia ieri, când m-am întors. Am găsit scaunul gol și casa devastată.
Paul Dârvariu
Când am simțit că frigul toamnei îmi invadează bucătăria, am închis geamul. Deodată, am auzit o bubuitură. Pe pardoseală, zăcea o păsărică. Cred că a vrut să iasă și s-a izbit, în zbor, de geamul închis. Părea moartă. I-am făcut masaj cardiac și ceea ce s-ar putea numi respirație gură la cioc. După o vreme, și-a revenit și și-a luat zborul. Dacă tovarășa ne-ar da ca temă o compunere intitulată Ce motiv de fericire am avut astăzi, aș ști ce să scriu. Aș povesti cum i-am salvat viața unui pițigoi.
