Îmi place ritualul nostru. În fiecare Duminică mergem la magazinul de lângă cimitir, mama ia două candele și domnul acela drăguț îmi dă o bomboană. Mă face să zâmbesc. Mama mă strânge întotdeauna de mână. Să mulțumesc. În Noiembrie cimitirul e mai viu ca niciodată. Vântul care se plimbă printre cruci face frunzele de nuc să danseze. Vezi moartea în culori, așa zice mama. Adun vreo zece. Să își vopsească părul. Cineva aprinde o lumânare la mormântul lui Creangă. Fetița gigant de lângă cavoul Rosetti pare mai tristă azi.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Se uita pe fereastră la toamna de afară. O ura. Se născuse odată cu mustul. Tot atunci o vânduseră ai ei, la 16 ani, la unu' bogat și bătrân. La 20 nu a mai vrut-o, îmbătrânise. Ia-ți și plodul, îi spusese, eu nu am nevoie de el. A trăit pe străzi, și-a terminat școala, a găsit casă când s-a îmbolnăvit cel mic. Tot toamna. Îi privea trupușorul zdrobit de convulsii, care îl lăsau ca pe o păpușă de cârpă. A mărit doza de medicamente. Deschise geamul ospiciului, inspiră mirosul de iarbă și fructe și începu să zboare.
Horațiu Dudău
Număr timpul în toamne. De când am plecat. Toamna asta e a douăzeci și cincea. Aici, jumătate din an e mucegai. De aceea o iubesc trist. Nu râdem cu glas. Zâmbim, printre săruturi. Dar aș iubi-o la gura unei sobe cu foc adevărat. Cu flăcări. Cu miros de fum. În jarul ăla de iad, să arunc țigara de după. Să stăm dezbrăcați, peste noiembrie. Râd. Nebunește. Vin de casă. Struguri culeși de noi. Undeva se aude huța-huța. O vecină își dă în leagăn copilul născut mort. Toamna asta-i extrauterină.
