Participând din sală, mi-am amintit despre câteva momente legate de rolul jucat în arhitectura din România, dar și în domenii mai modeste, precum amenajările interioare. Știm că a jucat un rol decisiv în proiectarea, alături de Karel Liman, a castelului Pelișor, de la Sinaia. Știm că a condus aducerea la zi a fostei mănăstiri cantacuzine din Cotroceni drept palat al familiei moștenitoare Ferdinand și Maria: copierea logiei lui Dionisie de la Hurezi pe fațada Palatului Cotroceni dă seama despre interesul pentru mănăstirea dragă sufletului meu, cum numea Regina Maria Hurezii brâncovenești; referințele neo-românești sunt prezente în palat, după cum sunt prezente și spații mai ciudate, precum camera norvegiană, în redwood, pe care a vopsit-o în negru la moartea lui Ferdinand, spre chinul restauratorilor din anii optzeci. La Pelișor, gândit mai degrabă în spiritul mișcării Arts and Crafts din Scoția, ca pe un spațiu scăldat în lumină, fluid (așa cum nu era Peleșul gândit de unchiul Carol I, castel pe care îl detesta), Regina Maria a făcut și o cameră celto-bizantină, tapisată în aur, acolo unde astăzi se odihnește caseta cu inima reginei, după ce a stat la Stela Maris, la Balcik, apoi la Bran, apoi la Muzeul Național de Istorie, de unde a fost adusă acolo, la Pelișor.
Mai sunt de menționat Branul, dar și cabana, sau chalet-ul de la Scroviștea (unde Carol II gândise și se și ridica, un enorm palat). Aici ajuns, să îmi îngăduiți să istorisesc o mică poveste: în 1993, am aterizat la Seattle, WA, unde am făcut trei săptămâni de orientation, ca început al bursei de Fulbright Junior la University of Cincinnati, OH. Directoarea programului, aflând de unde sunt, mi-a povestit de Andrei Codrescu, al cărui film atunci apărut, Road Scholar, m-a sfătuit să îl văd, ceea ce am și făcut. De asemenea, mi-a povestit despre un muzeu dedicat Reginei Maria, care se află în Oregon. Îmi mărturisesc ignoranța de fiară abia scăpată din comunism: nu știam mai nimic despre regii și reginele României, dar m-am străduit, ulterior, să recuperez acest handicap vinovat. Abia în 2018, însă, am ajuns la MaryHill, în Oregon, chiar pe un țărm foarte înalt al râului (fluviului?) cu același nume. Am mai scris despre muzeu, făcut de industriașul Sam Hill care o cunoscuse pe regină în vremea primul război mondial: în 1926, spre finalul turneului american triumfal, făcut de Regina Maria în Statele Unite, a ajuns și aici și a inaugurat muzeul, înzestrându-l cu o bogată colecție de mobilier proiectat de ea, precum și de costume populare din cele gândite pentru doamnele de la curte. Ulterior (muzeul deschizându-se cu adevărat către public abia în 1940), fiicele sale au donat la rândul lor mostre către acest muzeu închinat mamei lor.
Aș atrage atenția, în primul rând, asupra faptului că și acum muzeul e un loc de adunare pentru românii americani din statele Oregon și Washington; în al doilea rând, asupra stranietății mobilierului gândit de regină, pe care nu aveți unde altundeva să o întâlniți, comunismul distrugând sau rătăcind ce se găsea prin România.
Regina, extrem de talentată artistic, visa să impună în România (Mare), la constituirea căreia contribuise decisiv, un stil de fuziune între lumea occidentală / celtică și cea răsăriteană / bizantină, pe care îl și ilustra, după puteri. Nu l-a impus. Dar a încercat și trebuie apreciat acest lucru.
