În cele ce urmează, Cristina Chira (n. 1987, scriitoare, activistă în domeniul patrimoniului cultural; a publicat în Iocan, Timpul, Matca, antologia Kiwi 2022 și Kiwi 2023; a debutat cu volumul de proză scurtă Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor - Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Balanța, S.F. și Toamna asta - toate textele aici.
*
Prozele care mi-au plăcut cel mai mult săptămâna aceasta (trei la număr) au fost toate scrise la tema Toamna asta și s-au remarcat atât prin claritatea și coerența stilului, cât și prin ingeniozitatea ideii. Urmează apoi texte bune sau care au potențial, pe care le-am folosit ca exemple didactice. La final am inclus o listă cu mențiuni nominale: texte bine scrise - ceea ce e o realizare -, dar cărora mi s-a părut că le lipsește ceva.* În textul autorului, am folosit sublinieri pentru cuvintele inadecvate, paranteze pătrate pentru sugestiile de eliminare, paranteze rotunde și italice pentru adăugările sau comentariile mele (inclusiv virgule). Fiecare text e urmat de comentariile mele.
Toamna asta
Eu, doar un biet asasin. Biet, nu pentru că nu sunt bine plătit, am aur ca dragonii. Nici nu muncesc prea mult, am treabă [cam] de patru ori pe an. Ucid anotimpurile - trebuie să facă cineva și asta și zeii m-au ales pe mine. Pe Primăvară am împușcat-o în cap [anul ăsta]. Verii i-am dat brânci în Lacul Morii. Dar Toamna asta, of, Toamna [asta]. Ochii-i sunt umezi și [-]aurii, egal lumină și întuneric. Buzele ca mustul, părul de chihlimbar și pieptu-i așa de îmbelșugat. [Hai mă, adică] dacă-s asasin, eu nu mă pot îndrăgosti? (Sorin Rizeanu)
Textul e bine scris și mi s-a părut nouă ideea unui asasin de anotimpuri. Mi-au plăcut expresiile "am aur ca dragonii", referința la Lacul Morii, descrierea toamnei. Finalul a fost bun, asasinul pus în ipostaza de a se îndrăgosti de victimă. Nu mi-a plăcut acel "hai, mă, adică dacă-s asasin", textul a trecut brusc într-un registru informal și cam bădăran, deși nu exista niciun indiciu până atunci că naratorul ar fi de felul acesta (sau că textul ne-ar cere ca el să fie astfel). Sintagma poate fi înlocuită cu "ce" sau pur și simplu scoasă. Altfel mi-a plăcut.:)
Toamna asta
M-a părăsit pe zece septembrie, chiar de ziua mea. Am plâns un pic, dar acum mi-e bine. E primul an în care n-am pus murături, nici zacustă și niciun compot. Cămara mi-e goală. Și patul. [Mi-e bine.] Am scăpat de călcat cămăși și pantaloni la dungă. Gătesc când am chef, mănânc în fața televizorului, pe canapea. Fac ce vreau, când vreau, nu dau socoteală la nimeni. Mi-e bine, dar parcă-mi lipsește ceva. Mă duc la ușa vecinului de la doi și sun. Când îmi deschide, îl întreb direct: nu vrei să-ți fac o zacuscă? (Monica Bologa)
Textul e bine scris, povestea coerent spusă (mai puțin o repetiția "Mi-e bine"; de două ori merge, de trei ori e prea mult). Finalul m-a făcut să râd, nu mă așteptam și asta pentru că rămăsesem agățată de mențiunea patului gol. Bine!:)
Toamna asta
Ne-am mutat în casă nouă. Fie să nu mai plecăm de aici, gândeam. Copiii au nevoie de o lume pe care să o descopere și s-o simtă sigură, iar el nu ar mai alerga cât e ziua de lungă. Am aranjat totul, mi-am pus speranța în ideea de stabilitate și am înălțat rugi către Cel (de Sus) [în care credem]. Dar o boccea rămânea nedesfăcută lângă ușă și zilnic o priveam toți [, neîndrăznind a spune gândului pe nume.] [Iar] azi noapte, când mustățile motanului negru ne-au amușinat casa, am înțeles: nu există țară pentru șoarecii de câmp. (Carmen Tot)
Un text bine scris, pe care l-am parcurs așteptând să văd care e povestea. La final, m-am bucurat că așteptările nu mi-au fost dezamăgite: descoperirea că vorbitorul e șoarece de câmp pune tot textul într-o lumină nouă. Am sugerat modificări sau eliminări acolo unde m-am poticnit când citeam: "Cel în care credem" sună nefiresc, asta ar zice un narator de pers 3-a, credincioșii au de obicei un nume concret sau un mod specific de a se referi la entitatea în care cred; nu e nevoie de "neîndrăznind să spunem gândului pe nume". Per total, textul (mai ales finalul) are și un ritm și o muzicalitate care mi-au plăcut.
Balanța
De la o vreme mă urmărește peste tot. Acasă. Pe stradă. În autobuz. Vreme bună sau rea. Când mă uit la televizor. Când mă duc până la piață. [Du-te, bă, băiatule. Altă treabă nu ai?] Îl simt acolo undeva deasupra umărului meu drept. Plutind. Atârnând(,) mai degrabă. Cu ochii închiși. Doarme(,) dar nu mai visează. Zâmbește. Îmbietor. Înfiorător. Dezgustător. Se leagănă ca agățat de brațul unui cântar cu greutăți. Știu cum a ajuns acolo. S-a urcat pe scaun. Scaunul a căzut pe podea. El a rămas. [S_______t.] (Mihai Dinescu)
Un text curat, despre un om bântuit de imaginea / fantoma (?) unui spânzurat. Mi-a plăcut mult "se legăna ca agățat de brațul unui cântar cu greutăți" și descrierea simplă, lacunară, a actului: "S-a urcat pe scaun. Scaunul a căzut la podea. El a rămas." - excelent! Ce nu mi-a plăcut (și nu se face!) e să pui cuvântul "spânzurat" sub forma "S_______t", ca să fii sigur că cititorul a înțeles. (Îmi dau seama că e ca în jocul "spânzurătoarea", dar tot e prea mult și nu funcționează - less is more!) Din punctul meu de vedere, poți să scoți și "Du-te băiatule, altă treabă nu ai?" În cel mai bun caz e un ocol inutil, în cel mai rău caz ne pune pe pista greșită și elimină din gravitatea și tensiunea textului, făcându-ne să ne punem întrebări la care nu avem răspuns, despre narator, despre relația lui cu spânzuratul, detalii care, de altfel, nu contează.) Fără aceste scăpări, textul e bun.
Balanța
De ziua mea, băieții mi-au făcut un cadou. Pe cutie scria Work-Life Balance. Cică e un dispozitiv ce te ajută să duci o viață echilibrată. Reacționează numai la excese. Dacă muncești prea mult, ochiul lui magic se colorează în roșu. Și în verde(,) dacă exagerezi cu distracția. Ieri [i-]am zugrăvit bucătăria [nevesti-mii] și ochiul magic s-a înroșit. S-a stins abia după o sticlă de vin și s-a înverzit după încă una. Aștept să revină Cocuța de la țară. Sunt curios dacă sexul cu nevasta [proprie] e considerat chin sau plăcere. (Paul Dârvariu)
Un text curat, cu o poveste și o găselniță la final (pe care am apreciat-o, dar nu m-a dat pe spate, pentru că face parte dintr-o întreagă suită de bancuri despre nefericirile matrimoniale, deci pierde la capitolul originalitate). M-a derutat faptul că naratorul zugrăvește bucătăria nevestei, m-a pus pe pista greșită, făcându-mă să mă întreb: Dar nu e și bucătăria lui? El și nevasta sunt despărțiți și locuiesc separat? Cocuța e altcineva decât nevasta? Toate astea pot fi remediate dacă spui pur și simplu: "Ieri am zugrăvit bucătăria".
Balanța
Plouă mărunt. [Umezeala gri îmi încolăcește tibiile.] Miros de suflet tânăr mă smulge din pat. Îmi pun iute halatul. Cobor, adulmecând. Ceainicul țiuie. Două felii de pâine zboară din prăjitor. Tresar, apoi râd singură de spaima mea. Pe fereastră văd balansoarul vechi, legănându-se. O fi bătând vântul? Ies pe terasă. Inspir adânc. Realizez că de-aici vine mirosul. Fug în dormitor, smulg ancora din piept și-o ascund sub plapumă. Ți-am lăsat pe noptieră niște ani. Mi-am luat inima. Să nu mă aștepți. (Titela Durnea)
Un text care nu se încadrează în realismul psihologic care-mi place în mod normal, dar care e bine scris, coerent și are idee, așa că n-am putut să nu-l menționez. Dacă eliminăm fraza "Umezeala gri îmi încolăcește tibiile" (care sunt sigură că a iscat multă mândrie în autoare, dar funcționează extrem de prost în această proză - voi reveni asupra ideii), obținem povestea unei femei care "simte miros de suflet tânăr", își dă seama că vine de la ea și se hotărăște să facă o schimbare în viața ei. Mi-a plăcut această intruziune poetică (care poate fi și fantastică sau supranaturală, nu știm sigur până spre final), într-o lume altfel realistă: ploaie, halat, scări, ceainic, felii de pâine prăjită, balansoar, pat, noptieră etc. Partea mea favorită, care reușește să surprindă și graba, și tensiunea, și spațiul în care se mișcă naratoarea e: "Îmi pun iute halatul. Cobor. Ceainicul țiuie. Două felii de pâine zboară din prăjitor. Tresar, apoi râd singură de spaima mea. Pe fereastră văd balansoarul vechi, legănându-se. O fi bătând vântul?" Felicitări! La final revenim la metafore, dar atâta timp cât sunt puține, expresive, le pot lega de prima metaforă și împreună spun o poveste ("smulg ancora din piept", "ți-am lăsat pe noptieră anii"), le pot accepta.
Ce e în neregulă cu "umezeala gri îmi încolăcește tibiile"? Proza implică un grad mai mare de logică și coerență decât poezia, astfel că o alăturare inedită de cuvinte care poate fi acceptabilă în poezie, în proză nu funcționează. (Știu că există la noi autori publicați și aclamați care scriu în felul acesta, dar vă invit să căutați astfel de fraze în textele laureaților premiilor Nobel). În proză, scopul e descrierea cât mai vie a unei realități recognoscibile (asta se aplică și la SF și la fantastic și chiar la autori suprarealiști ca Boris Vian, reacționăm când ne e pus în față, eventual într-o lumină nouă, ceea ce cunoaștem deja). Figurile de stil au rolul de a ne ajuta să surprindem cât mai bine realitatea percepțiilor și trăirilor noastre, nu sunt simple giumbușlucuri verbale. Revenind la propoziția noastră, umezeala nu are culoare, ni se pare gri atunci când e pe ziduri, și dacă e pe ziduri nu ni se poate încolăci pe picioare (decât dacă suntem, poate, cu picioarele goale într-o celulă). Sau dacă am sta cu picioarele în apă până la glezne, am putea spune că umezeala ni se încolăcește pe tibii pentru că e transpunerea vizuală a senzației fizice. Dar nu e cazul în proza noastră, unde femeia e în mediul confortabil al casei și fraza asta mă pune pe pista greșită. Sper că am reușit să clarific puțin rolul momentelor poetice în proză și de ce uneori le laud și alteori le elimin.
Foarte multe din textele scrise de obicei la Ficțiuni Reale "păcătuiesc" prin acest zel (încurajat în școala româneasca) de a crea imagini "frumoase" și combinații de cuvinte neobișnuite, dar fără acoperire la nivelul realității și fără să fie cerute de logica poveștii.
Balanța
Fiind catolică, nu ca tata, ortodox nepracticant, (care a) picat [direct la subsol] beat și mort din patul amantei (direct la subsol), (eu) trebuie să trec (prin) purgatoriu. Acolo îmi văd fișa personală cu punctajul 0 la bune, multe nasoale, la Păcate am bifate șapte capitale. Îi pasez 100 Euro în plic tipului de la poartă, care(,) scobind strungăreața cu tridentul, mi-a așezat sufletul pe talerele balanței și cu un deget vârât sub unul, (mi-a repartizat) [primesc] un post călduț in departamentul Trândăviei(,) să mă ocup cu facturile de smoală. [Banul e ochiul dracului, zicea tata.] (Julia Sandu)
Un text destul de ok scris, căruia nu-i lipsește potențialul narativ. Mi-a plăcut faptul că naratoarea are alt traseu după moarte decât tatăl ei, în funcție de credințele fiecăruia. Tatăl, ca ortodox nepracticant, e repartizat imediat, în timp ce fiica trece prin purgatoriu, unde are șansa să mituiască un drac. Mi-au plăcut în mod deosebit imaginile vizuale folosite pentru a ne sugera realități nenumite: "tipul" care își scobește strungăreața cu stridentul, degetul vârât sub una din talgerele balanței. Finalul este din categoria celor pe care vă tot zic să le scoateți: concluzii ale textului pe care tocmai l-ați scris și pe care trebuie să și le extragă cititorul, nu să le enunțați voi explicit. De asemenea, postul călduț din departamentul Trândăviei și facturile de smoală au fost un pic anticlimatice, mă așteptam la ceva mai mult, care să lege frumos tot textul (având în vedere că naratoarea avea 0 puncte la fapte bune și bifase toate păcatele capitale).
S.F.
I-au însemnat cu două litere casa și nimeni nu i-a mai vorbit. Ușile magazinelor s-au închis pentru ea. Pe rând, i-au tăiat apa, lumina, gazul. A rezistat cât a putut, dar în (cele din urmă) [ultima zi] a vrut să afle sensul literelor nefaste. A întrebat la primărie. Robotul i-a dat termen de răspuns în 30 de zile. În drum spre casă, și-a dat seama că (nu va rezista) până atunci [fără apă, fără mâncare, va muri]. Noaptea, a stropit cu benzină casele de pe stradă. În timp ce orașul ardea, a văzut cum din palme a început să-i curgă mir. (Ruxandra Comșa)
Un text care m-a intrigat prin amestecul de distopie SF (roboți, ostracizare), violență (incendierea caselor) și miraculos (izvorârea mirului din palme). Proza mai degrabă ridică întrebări decât oferă răspunsuri (și poate aș fi fost mai impresionată dacă le-aș fi avut), dar mi-a plăcut totuși tonul reținut și sigur cu care a fost spusă povestea.
S.F.
Umbrele se lungeau spre asfințit. Bezna avea să-l înghită curând. Știa că e complet singur. Ultima ființă vie de pe planetă. Dar simțea în ceafă răsuflarea fricii. Dacă mai era și altcineva? Nedetectat de senzori? O prostie. Curând, lumina avea să moară și, în afara pașilor lui, nu va fi niciun sunet. Sau, parcă? E doar mintea. [Atât.] Se întoarse. Nimeni. Răsuflă ușurat. Neurocardiologul termină operația. În inima dumneavoastră nu mai e nimeni. Ea clipi. Da, nu-i nimeni. Sau, parcă? E doar mintea. Atât. (Răzvan Drăgoi)
Dacă am înțeles bine, e vorba de două lumi, cea din inima fetei, unde trăiește băiatul ca ultim supraviețuitor, și lumea reală, în care fata își face o operație pentru a și-l scoate pe băiat din inimă - ceea ce mi-ar plăcea ca poveste. Am spus "dacă am înțeles bine", pentru că proza în forma actuală nu-mi e clară. M-a deranjat întrebarea "sau parcă?", repetată chiar de două ori, care ar trebui înlocuită cu un enunț: "s-a auzit..." sau "a avut din nou senzația că..." (nu-mi e clar ce se întâmplă). La fel, rolul minții m-a derutat. De ce lui îi dă o senzație de siguranță? Iar ea se referă la minte ca și cum nu ar fi a ei? Poate chiar nu am înțeles povestea. Dar ce am crezut că am înțeles, mi-a plăcut:))
Toamna asta
Când am plecat, m-am jurat că nu mai calc acolo. Mama plângea molcom ca ploaia ce cădea[,] de câteva zile, de parcă sudălmile tatei spărseseră cerul. Mai aveam câțiva pași până la poartă când un pantof mi-a rămas prins în tina [cleioasă]. Am dat să-l scot(,) dar un fior mi s-a prelins până-n oase. Dacă nu plec acum, nu mai plec nicicând. Sunt 7 toamne de-atunci. În geamul de la uliță arde becul. Intru. Dumnezeu s-o ierte. [S-o ierte Dumnezeu. Parcă doarme.] De ce i-ați pus un singur pantof? Așa a vrut ea, maică, [las-o]. (Sanda Burță)
Mi-a plăcut începutul, mai ales "ploaia ce cădea de câteva zile, de parcă sudălmile tatei spărseseră cerul". După ce îi rămâne pantoful înțepenit în noroi, nu mai e clar dacă ea pleacă sau rămâne (eu am crezut inițial că a rămas). Cred că de vină e acel "dar" pe care l-am subliniat: pune în opoziție scoaterea pantofului din noroi și continuarea drumului, cu fiorul și cu ce urmează să facă. (Apropo, fiorul nu se prelinge, mai ales spre oase, vezi comentariul la textul Titelei Durnea.) Finalul, cu mama moartă care poartă pantoful rămas în noroi, mi s-a părut plin de semnificație: poate fi și un reproș, și un mod simbolic de a rămâne în legătură cu fiica, și o identificare cu ea. Bine!
Mențiuni:
Marian Bircea, Balanța - textul e bine scris, dar e doar o descriere a unei situații; mi-a lipsit povestea.
Alex Caragian, Balanța - textul e bine scris și am apreciat ingeniozitatea denumirilor și a universului creat, dar acestea au eclipsat povestea, care s-a rezumat la cuvintele din final "visele se răsturnau, dar nu și greutatea lor". Sună poetic, dar nu am înțeles ce ai vrut să spui prin asta. Care e povestea din spate?
Cecilia Fofiu, Balanța - textul bine scris și povestea e ok, dar mi s-a părut un pic forțată legătura cu balanța (sau poate formularea "Pune totul în balanță" - de ce?). Finalul e enunțarea unei concluzii.
Mira Wolf, S.F. - textul e foarte bine scris, dar e explicitarea unei glume cunoscute.
Ana Maria Dobre-Nir, S.F. - textul e bine scris și povestea e interesantă, dar se pierde pe final. Mersul la CEDO pentru dreptul de a te căsători cu un android nu e o răsturnare de situație, ci o urmare firească a logicii poveștii. Lipsește un "Bang!" final.
Laura Stanciu, S.F. - mi-a plăcut ideea unui dialog scris între adolescenți, cu toate prescurtările și greșelile de rigoare, dar a lipsit povestea, surpriza (totul era deja conținut în modul cum scriau cei doi tineri).
Adriana Patroi Miu, S.F. - stilul e curat, dar nu cred că am înțeles povestea. Angajata își otrăvește șeful de care e îndrăgostită? Problema, pentru mine, a fost propoziția "Frunzele s-au risipit ascunzând substanța interzisă" (substanță interzisă nu pare chiar otravă, dar ce altceva e?), în combinație cu "iubiri platonice" și tonul resemnat din final (care sugerează că nu-l omoară, ci continuă să trăiască cu situația?)
Cristina Daniela Dumitru-Pascal, S.F. - textul bine scris, povestea copilului ciudat care se dovedește extraterestru e ușor de anticipat, dar ok; însă imaginea voalată din final a fost cam puțin pentru gustul meu.
Andra Toropoc, Toamna asta - textul e bine scris, un pic prea poetic pentru gustul meu (mai degrabă poezie în proză), dar altceva mă deranja și mi-a luat o vreme să-mi dau seama ce. Textul e scris la timpul prezent, ca și cum am fi martori la experiența unei fete puse de învățătoare să scrie despre toamnă (deci sub 11 ani), dar vocabularul, formulările și tonul nostalgic sunt ale unei persoane mult mai mature și asta-mi produce o disonanță cognitivă.
Caterina Tudorache, Toamna asta - textul e bine scris, dar pentru mine a devenit clar din a doua frază încotro se îndrepta.
Daniela Toader, Toamna asta x 2 - Ambele texte sunt bine scrise, dar lipsește surpriza (fie că cei doi se vor vedea sau s-au despărțit). Genul acela de text poate avea, în mod previzibil, două finaluri, dar atâta timp cât îl alegi pe unul dintre ele, textul va fi plat. Caută o a treia, a patra, a cincea cale.
Mariana Jurat, Toamna asta - textul nu e rău și mi-a plăcut finalul, decizia femeii de a se iubi pe ea însăși. Un pic prea poetic pentru gustul meu, dar aș fi putut să accept, dacă ar fi fost constant. Dar există acel "ce naiba, sunt om" mult prea mundan și redundant, după ce tocmai folosiseși expresia "femeie lașă și impotentă existențial"; expresia venerației vieții se manifestă prin dorința de a străbate Parisul pe bicicletă și de împleti sarmale ca mama (?), nu mi-e clar din indiciile din text ce fel de viață duce femeia acum.