2023. Anul în care am mers pe sârmă

E sâmbătă dimineață. Martie mâzgălește la fereastră un cer nehotărât. Aud că a dat faliment o bancă la celălalt capăt al pământului. Nimic nu-i garantat pe lumea asta, îmi spun filosofic, încercând să păstrez cât mai mult pe limbă aroma cafelei.

O jumătate de oră mai târziu, în parc, un telefon. Și toate încep să se rotească în jurul meu într-un iureș nebun: copiii pe trotinetă, chioșcurile colorate, copacii țepeni și goi. Se amestecă și se prefac într-o mâzgă diformă din care încerc în zadar să ies. Nimic nu-i garantat pe lumea asta.

Când viața ți se schimbă pe negândite, tot ce vrei e să revină plictisul zilelor de dinainte. Oh, cât de bine era și nu-ți dădeai seama. Trecutul e o casă mare și caldă, gata să te primească de îndată ce dai shut down realității de care încerci să scapi. Dar când deschizi ochii ești tot acolo. Ești același adult care trebuie să facă lucruri. Să dea telefon la spital. Să-i țină la curent pe cei dragi. Să îmbrățișeze, să cânte șoptit, să citească povești, să poarte în brațe. Să nu plângă.

Noapte de aprilie. Frumusețea lumii de afară mă doare. Străbat întunericul moale cu pași mici, egali, desenând pe covor un cerc invizibil. Roată-roată merg pașii, zum-zum zumzăie gândul. Orbitez. O rază de lună poleiește un colț de birou. Tic-tac. Sunt un minutar, cerșesc timp pentru tata.

E departe, într-un salon alb. Probabil nici el nu doarme. Ceas defect îi e inima. Tic-tac. Tâmpla nu tace, sufletul n-ascultă. Oare ce va fi mâine. În sistem, pe pieptul meu, doarme pruncul care îi seamănă. Tic-tac tic-tac inimile noastre fac.

Dimineața, alt telefon. "Eu plec. M-au pregătit. Ne-om auzi după." Inima se mută în gât, gândul pleacă departe, mâinile rămân aici. Strâng, împăturesc, mângâie, alină. Orele sunt pietre de moară. Le car după mine. Mă poticnesc, mă împiedic, încerc să merg înainte.

În orașul de dincolo de munți e un spital. În spital e o sală de operații. Sub reflectoarele albe e un medic-magician. El oprește inima tatei așa cum ai opri un ceasornic. Timpul îngheață. Medicul robotește necontenit. Golul de sânge vrea să îl soarbă. Medicul nu se dă bătut. Nu-i cale de întoarcere. Repară ceasornicul. Pentru tata, timpul repornește.

Mecanismele pe care le activează mintea în situații-limită nu încetează să mă uimească. Uneori, confruntată cu neprevăzutul, rămân neobișnuit de calmă. Ies din mine și mă privesc din exterior cu un ochi rece, așa cum privești o ciudățenie la microscop. Nu are cum să nu fie bine, îmi spun. Iar universul complotează împreună cu mine.

Alteori mă risipesc în gesturi-mii. Glasul tremură, inima se strânge, nodul din gât se face mare, lacrimile urcă spre ochi. "Nu vreau decât liniște", mă aud spunând. Sunt țăndări. Stau o vreme în poziție fetală, cu genunchii la gură. Apoi adun cioburile, le lipesc și reîncep exercițiul preferat de supraviețuire: mă gândesc strict la ziua de mâine. Planurile prea îndepărtate mă sperie.

Anul acesta am descoperit, printre altele, amnezia involuntară. După perioade de mare încordare, mintea începe să uite. Un văl se așterne peste zilele și nopțile care au fost. Și plutești așa, în derivă, pe o mare calmă, știind că e doar o etapă și că haosul o va lua cândva de la capăt.

Octombrie. Copacul-torță din fața blocului întinde limbi de foc către cer. Îmi vine să-l îmbrățișez, dar nu o fac. Respir aerul tare al dimineții și o rog pe sora mea s-o sune pe mama. Mie îmi e frică.

E a treia săptămână de când stă într-un salon de spital, după o intervenție complicată. Pentru ea a fost o toamnă amăruie. Așa cum e coaja verde a nucilor care-ți lasă urme pe degete.

Mama a văzut copaci îngălbeniți doar în pozele primite pe WhatsApp.

Oricât ai încerca să te pui în pielea altuia, să-ți imaginezi prin ce trece, mintea alunecă. Durerea o trăim mereu singuri. Iar cuvintele se rotesc fără rost, ca un carusel stricat.

Toamna asta mama a trecut direct din vară în iarnă. Fără intermezzo. Dar, cu reziliența care o caracterizează și ajutată fiind de medicul care a îngrijit-o, a răzbătut. Știa că miezul de nucă e dulce și fraged. Iar viața așteaptă trăită, dincolo de ziduri.

E început crud de aprilie. Hai, îmi zice tata. Mă ridică pe bicicletă. Am în față, pe ghidon, un scăunel special, meșterit chiar de el. Și mergem, și mergem. Ca vântul și ca gândul. Zburăm, nu alta. Ajungem pe o pajiște mare. Flori de ochiul-boului râd în soarele viu. Culeg un mănunchi, râd și eu cu ele. Am o rochiță roz cu buline albe și lumea-i a mea.

Ajungem în curtea unei case mari. La fereastră-i mama. Poartă halat. E palidă, dar zâmbește. Vorbesc ceva amândoi despre niște nume. Mama îi arată tatei o mogâldeață cu ochi albaștri.

Anul acesta am mers neîncetat de la tata la mama, apoi iar la tata. Dar nu pe bicicletă. Și nu într-o rochiță roz cu buline. Vârsta de mijloc e de fapt ca mersul pe sârmă.

În 2023 s-au întâmplat și lucruri uimitoare. Am avut privilegiul să cresc alături de copiii mei. Am petrecut ore nenumărate la locul de joacă. Am râs, am învățat lucruri noi, am gustat bucuriile simple. Am încercat să-i însoțesc în descoperirile lor, atât cât am putut. Am privit trecerea anotimpurilor cu ochi de copil.

Anul acesta s-au aliniat planetele: ne-am adunat la o masă aproape toate colegele din fosta XIIA. Și doamna dirigintă.

Anul acesta am descoperit scrisul. Am scris texte scurte. Pe laptop, dar cel mai adesea, din lipsă de timp, direct pe telefon. M-am bucurat să cunosc oameni care împărtășesc aceeași pasiune. Mulțumesc, Ficțiuni Reale. Mulțumesc, LiterNet. Printre picături, am tradus o carte care sper să apară anul care vine.

Anul acesta am avut preview la pierdere. De două ori. Până la urmă am fost norocoși. Îi mulțumesc medicului Horațiu Suciu care mi-a salvat tatăl. Îi mulțumesc medicului Daniel Gavril care mi-a salvat mama.

Și o rază de speranță din parcul meu preferat: o inimă cu porumbei. Trimit gând luminos către anul care vine. 2024, să fii blând.


Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)