La mulți ani tuturor celor care au bunăvoința să se uite săptămânal, sau ocazional pe textele mai degrabă săptămânale ale acestei rubrici. Anul viitor - care e deja anul acesta, adică 2024 - se fac douăzeci de ani de când dl. Răzvan Penescu m-a chemat să contribui la acest proiect remarcabil, care este www.liternet.ro. Exceptând profesiunea (diploma am susținut-o pe 19 iulie 1990) și căsnicia (m-am căsătorit pe 20 iulie 1990, a doua zi după susținerea diplomei), este cea mai îndelungată activitate constantă din viața mea. Cât timp mai pot și mă mai îngăduie Răzvan, merg mai departe, vorba lui J. Walker. Ceea ce vă doresc tuturor!
Daniel Libeskind este un mare arhitect contemporan. I-am văzut lucrări importante la Muzeul Evreiesc din Berlin și la Muzeul de artă din Denver, CO. A fost și la București și am avut onoarea să fac parte din mica echipă care i-a dat un tur ghidat al orașului oaspetelui și soției sale.
Libeskind nu este provocator doar în arhitectura sa, ci și în proiectele neconstruite și în interviuri. A propus, de pildă, perceperea Lunii în formă de cub, scop în care să-i fie curbura vopsită în negru (archinect.com/daniel-libeskind-tells-the-nyt-what-he-would-do-on-the-moon-if-brought-along-on-spacex). În tema noastră, însă, el este punctul nostru de plecare în tema golului: "Când ai spațiu gol și îl umpli, nu înseamnă că ai eliminat golul. Poți umple spațiu și crea mai mult gol decât ai fi avut neconstruind deloc." Golul pare să fie catastrofal: cele 450 de hectare din centrul Bucureștilor demolate de regimul comunist din România între 1977 și 1989 înseamnă că s-a demolat cam cât suprafața Veneției. Acesta este un gol nesfârșit, greu de restaurat, sau de construit de nou, dacă nu cumva imposibil (judecând după faptul că au dispărut nenumărate monumente).
Pare că nu putem construi nimic pe tema nimicului. Ei bine, dacă ați fost prin diferite orașe mai vechi, medievale sau încă și mai vechi, din antichitatea greco-romană, ați putut constata ceva foarte straniu. În centrul tuturor acestor orașe se află cel puțin câte un mare gol neconstruit. Faceți rapid în minte o astfel de secțiune transversală: zidurile cetății, apoi clădiri din ce în ce mai ample, până la cele mai prețioase: catedrale, primărie sau palat, apoi gol, apoi toate se repetă în ordine inversă, până la zidurile din partea opusă. Întregul oraș, întreaga viață a comunității de acolo este controlată de nimic-ul din centru. Acest nimic este un loc public: cu cât este mai neconstruit, cu atât este mai bun, pentru că înseamnă că îngăduie să privesc de jur împrejur fără piedici și să fiu la fel de ușor de privit.
Așa că vom purcede de la conceptul de loc. Fie că e pitagoreică, fie că e platonică, iată definiția: Locul este răspunsul la întrebarea: UNDE? O carte întreagă și mare a scris Edward S. Casey ca istorie filosofică a conceptului de loc (The Fate of Place), unde îl definește ca fiind "o arenă pentru apariția corpurilor". Nu doar a corpurilor, mă grăbesc să adaug. Mai general decât corp, propun termenul de eveniment; acesta este aici înțeles ca un sistem de relații dinamice, în care vizibilitatea joacă rolul esențial, care se stabilește la un moment dat (și pentru o perioadă determinată) între cel puțin două ființe umane.
Evenimentul "are loc", așadar extrage cu sine, depliază spațiul întâmplării sale - locul public. Orice corp, lucru, proces - eveniment - are/au loc, după cum ne spune limba română; sau, dacă nu are/au, și-l ia(u): it takes place, spunem în engleză. Dacă evenimentul a încetat, locul dispare. Dacă fixăm locul și îl ținem deschis, pregătit pentru evenimente viitoare, acestea vor putea să se desfășoare, să aibă loc, să ia loc, acolo (și oferim o adresă, sau coordonate geografice, sau poziție în cosmos etc.).
Locul public este următoarea declinare după locul fizic, pe care de asemenea îl putem descrie geometric (topologic), prin măsurători cadastrale, prin acte de proprietate. Arhitecții, când vorbesc de loc, se și gândesc la un amplasament pentru o viitoare construcție miraculoasă. Dar noi, citind deja ce a spus Daniel Libeskind, nu pornim direct la lucru, ci mai așteptăm puțin, într-un loc/spațiu public sau privat, dacă nu de-a dreptul intim.
Locul public apare de îndată ce, în afară de mine, mai apare și altcineva pe un teritoriu dat și, astfel, există posibilitatea ca nu numai să privesc nestingherit de jur-împrejurul meu, dar, în același timp, să și fiu eu însumi privit. În definitiv, v-ați pregătit deliberat pentru asta!
Înspațierea evenimentului de a privi și de a fi privit este nivelul elementar al locului public.