În jurul focului

Suntem tentați să proiectăm ce gândim astăzi înapoi în timp, sub cuvânt că la fel gândeau și cei dinaintea noastră. Într-o carte minunată despre originile arhitecturii (On Adamˊs House in Paradise - The idea of the primitive hut in architectural history, MIT Press, 1981, second edition/fifth printing, 1993) Joseph Rykwert scrie, mergând înapoi pe firul timpului, despre oamenii primitivi și casele lor prime, așa cum au crezut urmașii lor că vor fi arătat, de la Le Corbusier până la Vitruvius. Le Corbusier, de pildă, credea că primitivul găsește un luminiș propice locuirii și, mai înainte de orice, marchează pe teren traseele regulatoare ale arhitecturii sale viitoare. Deci, nu începea cu adăpostirea, care va fi fost urgența numărul unu, ci cu geometria fondatoare? Greu de crezut, mai ales că geometria este o distilare a consecințelor și instrumentelor sedentarizării și agriculturii, care presupunea împărțirea terenurilor. Dar această logică a desfășurării lucrurilor este astăzi pusă în criză de descoperirea sanctuarelor de lângă Șanliurfa, din Turcia de astăzi: Göbekli Tepe și Karahan Tepe.

Trimiterile la coliba primitivă apar neîncetat în tratatele de arhitectură, dar și în studii colaterale. Rykwert comentează, spre pildă, coperta tratatului scris de Abatele Laugier, Essai sur lˊarchitecture (1753, ediția cu ilustrații fiind din 1755 - archdaily.com/what-primitive-huts-teach-us-about-architecture); aceasta ne arată cum personificarea arhitecturii, o doamnă într-un vestmânt atemporal, drapat cu falduri, se sprijină pe fragmente de clădiri istorice din piatră: un capitel ionic, o arhitravă, toate în ruină. Ea, arhitectura, îi arată pruncului și îl trimite către o colibă din patru arbori încă verzi și o structură de acoperiș deasupra. Structura nouă este în stânga imaginii, iar ruinele sunt în dreapta. Când arhitectura, aflată parcă într-un punct mort, arată spre colibă, ea sugerează o întoarcere, nu o trimitere în viitor; mai precis, viitorul este într-o întoarcere la principii elementare. Nu sunt pereți, dar pruncul și-I poate face după pofta inimii, deci nu e o colibă gata, ci promisiunea uneia viitoare, a work in progress.

Mai târziu, un secol după Laugier (1860), G. Semper va defini în lucrarea sa Der Stil in den technischen und tektonischen Künsten oder praktische Ästhetik: ein Handbuch für Techniker, Künstler und Kunstfreunde: Die textile Kunst für sich betrachtet und in Beziehung zur Baukunst patru tipuri de angajament cu materia menite să producă adăposturi primitive, de tipul colibei: împletitura, ceramica, dulgheria și stereotomia. Componentele unei colibe (el descrie una din Caraibe) înseamnă pereți separatori, care îi lipseau colibei lui Laugier și sunt textili sau din vegetale împletite, poate chiar din nuiele, apoi elemente structurale de lemn și toate acestea dau ocol vetrei, considerată partea centrală a adăpostului, pentru că acolo e focul, este căldura, lumina și protecția, dar și prepararea hranei, dar și locul împrejurul căruia se adună familia.

Joseph Rykwert a scris și o altă carte, The Idea of a Town, despre originile orașelor străvechi și antice; dar și un colosal opus numit The Dancing Column, unde este descrisă și interpretată istoria coloanelor de toate felurile, reale (arheologice) și teoretice.