In memoriam Mac Popescu

Ne-a părăsit profesorul Emil Barbu Popescu, mai cunoscut drept Mac. S-au publicat ferpare din partea școlii, a UAR, a multora dintre cei care l-au cunoscut ca profesor, ca decan, prorector, rector și președinte al UAUIM. Școala, așa cum este ea astăzi, reflectă multe din deciziile sale, din opțiunile sale legate de avansul în carieră al celor care eram pe diferite paliere didactice în toți acești ani. Era un conducător ferm, dar binevoitor. Un manager desăvârșit, care a știut, încă din 1969, cum să lucreze cu sistemul comunist, apoi cu acela de cumetrie, de după 1989, astfel încât să obțină și avantaje personale, dar mai cu seamă avantaje pentru școală. Am intrat în școală în 1983, în 1984 am început cursurile și deja știam legende despre Mac, pe atunci doar șef de catedră sau secretar de BOB, nu mai țin minte exact. Deci, din 1984 și până în 2004, și cariera mea didactică a fost marcată de dânsul. Nu eram în relații apropiate, dar am stabilit, la un moment dat, un modus vivendi pe care l-am respectat amândoi. De vorbit, am vorbit mai apropiat și mai lejer în două din vizitele sale, la Dakar și la Rabat (ultima dată însoțit de fostul rector, Zeno Bogdănescu, și de cel atunci abia ales, Marian Moiceanu).

A inventat Club A, un mediu aparte, boem, elitist, în studenția acelor vremuri, ca să nu spun de-a dreptul opus vremurilor. Cât l-am prins eu, adică anii optzeci și nouăzeci, devenise umbra celui ce-a fost, dar tot se mai întâmpla câte ceva. Acolo i-am văzut pe Divertis / Distractis, pe Mircea Florian, pe Alexandru Andrieș, dar câte nume de personalități, de trupe, de genuri muzicale nu au fost acolo! În așa zisul an internațional al tineretului, 1985, în plină dictatură, dar sub privirea binevoitoare a lui Nicu Ceaușescu, la Mincu veneau arhitecți occidentali celebri și ne țineau conferințe, între care, probabil, cea mai interesantă a fost cea a lui Kisho Kurokawa. De la Mincu s-a plecat în occident, în excursii în care, însă, erau aleși cei puțini, nu oricine, până la sfârșitul regimului, ceea ce nu înseamnă că nu rămâneau cu ghiotura pe acolo (SUA, Canada), odată a defectat și securistul grupului. Și totuși excursiile se repetau.

Apoi Mac a făcut comisiile de diplomă cu profesori străini în componență, care anul acesta vor împlini 25 de ani de când există. A introdus dizertațiile scrise. Ținea la componenta teoretică, reflexivă a diplomei și era atent, în asociația școlilor de arhitectură din Europa, unde a avut mai tot timpul câte o funcție de conducere, cum să țină școala cât mai aproape de cele mai recente tendințe, în ciuda puținelor resurse ale învățământului din țară. Găsea bani, sponsorizări, era conectat la toate nivelurile pre-și post-decembriste, aducea proiecte mari prin centrul de proiectare, cercetare, expertiză și consulting (Stadionul Național, Casa Fotbalului și alte proiecte de aceeași anvergură, realizate cu echipele sale, e drept, dar care lăsau ceva bani și în vistieria școlii). A condus clubul Sportul Studențesc și a adus o parte din înzestrarea acestuia la UAUIM, când totul se terminase.

A inventat de unul singur și a făcut cu echipele de excelenți arhitecți de care s-a înconjurat în permanență programul de case de cultură pentru tineret, care a produs câteva lucrări remarcabile pentru vremea aceea, precum hotelul din Tei, casa tineretului de la Slatina și câte altele. În fine, dădea tonul în școală și în afara ei. Ar fi putut să fie și președintele UAR, sau al OAR, dacă ar vrut, dar a știut când trebuie să apese pedala până la capăt și când să lase să treacă. Nu am să povestesc momentele când am fost certat de dânsul, nici pe cele luminoase acum, cât de-abia a fost depus în mormânt. Cred că, după Ascanio Damian, de sub pulpana căruia ieșise și se autonomizase după 1969, Mac a fost cea mai clar conturată figură publică a arhitecților din România, cu un bilanț pozitiv, acum, la final. Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească.