23.01.2024
Eram la Cincinnati în 2012 când am aflat despre sanctuarele de la Göbekli Tepe (whc.unesco.org). Biblioteca Colegiului DAAP, găzduită într-o stranie clădire proiectată de Peter Eisenman (eisenmanarchitects.com/Aronoff-Center-for-Design-and-Art-1996; festivitatea de groundbreaking, adică de începere a construcției, am prins-o în 1994, înainte de a pleca spre țară; clădirea s-a terminat în 1996, am văzut-o prima dată în 1999; în 2012 trecea deja printr-o masivă restaurare, care, se spunea, ar fi costat încă o dată cât construirea, oricum oneroasă, iar în 2015, când am fost ultima dată la Cincinnati, la ceremonia de pensionare a mentorului meu, profesorul John E. Hancock, era gata și restaurarea) scăpa, din vreme în vreme, de cărți sau publicații mai vechi. Fie că erau în mai multe exemplare, fie ca deveneau irelevante și nu erau solicitate spre lectură nici din depozitele unde eșuau o vreme, important este că biblioteca se debarasa, gratuit și parțial nedrept, de multe titluri. Făcea asta lăsându-le, la liber, chiar lângă intrarea principală în bibliotecă și îți alegeai ce îți făcea trebuință. Așa se face că am un număr de cărți despre clasicismul greco-roman, pe care le-am trimis în colet în țară și le păstrez încă.

Așa am pus mâna și pe această revistă, numită chiar Columbia, dacă nu mă înșală memoria. Așa am aflat prima oară de descoperirile uluitoare de lângă Șanliurfa, în sud-estul Turciei de astăzi. Acum e un loc cunoscut, ba chiar turistic, dacă nu ne mai e teamă de proximitatea Siriei și de atentatele kurde. Pe internet, sunt nenumărate referințe mai noi și mai vechi, inclusiv texte de compilație jurnalistică în limba română, cu felurite grade de profesionalism (historia.ro/gobekli-tepe-cel-mai-vechi-templu-din-lume).

Pe Netflix, puteți vedea sanctuarul / sanctuarele (inclusiv pe cel concurent și mai vechi în timp, dar mai recent descoperit, cel de la Karahan Tepe) într-un soi de documentar făcut de Graham Hancock, cercetător freelancer și destul de criticat de oamenii de știință pentru teoriile sale, aparent nesusținute de dovezi irefutabile. Nu contează. Important e să vedeți imagini cu locurile acestea. Mai este și o telenovelă turcească siropoasă și misticoidă, complet irelevantă academic, firește, dar filmările de la fața locului sunt multe și, dacă închideți sonorul, puteți admira în liniște, de pildă, structura tensionată care acoperă șantierul arheologic cel mai important (sunt mai multe în zonă, atât pe orizontală, cât și pe verticală).

Cu precauție, s-a spus chiar că dealul respectiv, pe care e amplasat ansamblul de sanctuare, ar fi antropizat, sanctuar peste sanctuar, după ce precedentele s-ar fi epuizat, într-un fel pe care astăzi nu îl mai înțelegem, dar care era destul de comun la comunitățile preistorice. Din vreme în vreme, acestea dădeau foc, în furnale elaborate, tuturor posesiunilor, ba chiar și construcțiilor, spre a începe de la zero. Cel puțin așa făcea populația Hopewell de pe valea râului Ohio, de studierea căreia, v-am spus, se preocupă profesorul nostru John E. Hancock.

E acolo, în Anatolia sud-estică, la capătul cel mai de nord al unui loc străvechi, numit semiluna prosperității, zonă căreia îi datorăm Mesopotamia (cea dintre cele două fluvii, Tigru și Eufrat) și orașele-stat pe care le pomenim la istoria arhitecturii. Se pare că descoperirea întâmplătoare a amplasamentului a fost făcută de un țăran care, cu plugul, a scos ceva din pământ și s-a pornit tot tăvălugul.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus