Merg pe jos ca să-mi fac și pașii. Mă opresc în Ioanid și stau un pic pe bancă. Mă uit la femeile care mătură aleile de frunze. Frunzele sunt galbene ca medalionul cu chihlimbar pe care-l port azi. Ce coincidență. Mănânc două banane. Încerc să nu mă grăbesc.
Ajung la ușă și nu știu interfonul. N-am chef să caut prin mailuri. O sun. Nu răspunde. Din interior, un bărbat se apropie de ușă. Slavă domnului, deschide el. Îmi face loc să intru. Dau Bună ziua și-i mulțumesc. Îmi răspunde politicos. Nu apuc să-i înregistrez fața. Nu-i văd ochii. Păcat.
Urc la primul etaj și pășesc în atmosfera zen a cabinetului. Mă întâmpină cu un zâmbet larg. V-am sunat, nu mai știam interfonul. Da, bâiguie jenată vizibil că nu mi-a răspuns. O fi sunat ca un reproș ce i-am spus? Mi-a deschis până la urmă un domn. Vă trimit acum numărul pe mesaj, să-l aveți acolo. Da, ar fi bine, mă duc să mă spăl pe mâini. Mergeți, vă aștept.
Cabinetul e primitor ca întotdeauna, ea e blondă și are ochi de căprioară iar eu mă așez pe canapea hotărâtă ca de data asta să nu mai plâng. Și să nu mai vorbesc. Să vorbească ea, că d-aia o plătesc. Sau, de fapt, o plătesc ca să vorbesc eu și ea să asculte, dacă până la vârsta asta n-am fost capabilă să-mi fac o prietenă de vârsta mea. O văd cât e de micuță și de serviabilă și aproape mă înduioșează. Mi-ar putea fi fiică. Începem. Îi spun că mi-am dat seama care e problema. E foarte atentă. Iar vorbesc numai eu. Încerc să tac dar de fiecare dată ajung într-un punct în care trebuie să-i explic o situație și cum s-a ajuns la ea. Și vorbesc, și vorbesc, chiar dacă nu vreau. Din când în când, când eu mă opresc și mă uit în jos ceva mai mult de 30 de secunde, intervine și-mi face câte-un compliment. Că sunt o mamă bună, că tot ce am făcut am făcut bine, că ce de ajutor sunt eu pentru ceilalți. Aflu că nu depinde totul de noi și că trebuie să-mi fac analizele. LOL. Evit să mă uit în ochii de căprioară, că dacă mă uit îmi vine să-i zic măi, fetițo, ce drăguță ești, nu știu ce caut eu aici la tine-n cabinet că tu n-ai cum să ai soluții pentru problemele mele.
Mi-aduc aminte de Ileana pe vremea când era internată la Floreasca. I-au trimis în rezervă un psihiatru tânăr s-o ajute. Râdea când îmi povestea că l-a făcut cu capu' pe bietu' băiat, au ajuns să vorbească mai degrabă despre viața lui decât despre a ei. Rezidentul a ieșit aproape plângând de la ea. Orice om tânăr întâlnea, se simțea datoare să-l învețe ceva. Mă simt ca Ileana atunci.
Sunt la jumătatea ședinței și i-am consumat aproape toată cutia cu șervețele. Nu știu ce să fac cu cele folosite, îmbibate cu muci și lacrimi, așa că le strâng penibil în pumn și din când în când îmi scapă câte unul pe canapea. Nu mi le cere și nici nu-mi indică vreun coș de gunoi. Probabil e intimidată de mine, sau așa trebuie să te porți cu pacienții, delicat, dar de ce mă lasă să împrăștii germeni pe toată canapeaua, poate după mine mai vine cineva. Adică sigur mai vine, că asta era singura oră disponibilă când am făcut programarea, la 9 dimineața. Poate nu știu eu, dar ea decontaminează canapeaua după fiecare pacient. N-am văzut Sanytol în baie, probabil îl ține în altă parte.
Concluzionez: de vină nu sunt nici soțul, nici părinții, nici copiii, nici colegii. De vină sunt numai eu și-mi și dau seama de asta. Am mai trecut prin așa ceva acum 15 ani, a fost la fel, dar atunci aveam copiii mici, nu puteam pune capăt. Rostesc cuvântul sinucidere și văd căprioara cum se întunecă, se sperie și mă grăbesc să fac o glumă, să-i spun că nu e cazul, o și văd sunând la 112.
Încep un soi de stand-up, sunt actriță, ce mama mă-sii, din trei fraze i-am mutat gândul. Acum râde, s-a relaxat și mă întreabă: dar dincolo de toate astea, cum vă simțiți? Cum să mă simt? Rău. Adică cum? Adică rău. Adică? Rău, zic, câte cuvinte trebuie să folosești ca să zici rău?
Îmi dau seama că a sunat cam dur. Petrec o vreme mângâind medalionul. Când mi l-a făcut cadou, Ileana m-a asigurat: chihlimbarul dă forță și liniște.
S-a crispat. Tace. Mă gândesc că tace pe banii mei așa că încep iar să vorbesc. Îi spun că știu ce mi-ar trebui, îi cer pastile. Devine profi și mă trimite la psihiatru. Îi spun că nu mă duc. În capul meu deja e vraiște, toate poveștile pe care i le-am depănat mi se perindă prin fața ochilor. Fețe, întâmplări, senzații, nimic nu e limpede, nimic nu se așază, nimic nu se rezolvă. Îmi ține o scurtă prelegere despre beneficiile mersului la psihiatru, îi țin și eu un curs despre ratare. Dă din cap, mă aprobă constant. Mă simt obligată să-i explic că noi, în meseria noastră, ne simțim luzări oricum, indiferent de vârstă și de câte succese avem. Îl aduc în discuție și pe Hemingway, cu glonțul lui și cu Nobelul luat. Vorbesc cu ea și mă gândesc la Ileana și la ratarea ei, care o însoțea și la 90 de ani în timp ce noi, toți cei din jurul ei, o divinizam.
Cădem de acord să-mi trimită un test pentru depresie pe mail și eu să-mi fac tema pentru data viitoare.
Îi spun că nu știu când va fi data viitoare, sunt foarte ocupată. Adevărul este că nu sunt chiar atât de ocupată, dar mă gândesc la bani. Știu că ea face într-o zi, un sfert din salariul meu.
Mă gândesc iar la Ileana care sigur m-ar sfătui să-mi târguiesc în fiecare săptămână o pereche de pantofi cu banii pe care-i dau căprioarei și m-ar invita pe la ea să bem un whisky.
Zâmbesc și asta o face fericită. Îmi admiră chihlimbarul și ne despărțim civilizat.
La întoarcere mă plimb prin Bucureștiul însorit, mi-aș cumpăra ceva, ocolesc magazinele scumpe și-mi iau doar un pulover de la second hand.
Ajung acasă și bărbată-miu mă întreabă:
- Hei, cum a fost?
- Ce să fie?
- Cu psiholoaga.
- Pe bune? Vrei să-ți povestesc? Adică, după ce că am vorbit acolo o oră numai eu, vrei și tu să-ți fac un rezumat?
Mă închid în baie și, în timp ce mă spăl pe mâini, îmi dau seama că fostul apartament al Ilenei a fost închiriat de o psihoterapeută. O să-mi fac programare acolo și o să merg săptămânal. E ca și cum m-aș duce, din când în când, la ea.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)