Dar poate nu doar despre asta a fost 2023 pentru mine, deși, în mare parte, a fost un an aproape dedicat mental unei cauze pierdute. Cel puțin la nivel uman, n-am avut nimic de câștigat din acest proiect. Am ieșit mai temătoare de a fi sinceră ca niciodată. Am crezut inițial că poate e un fel de ieșire din naivitate, ca un ritual de trecere de la stadiul de adolescent întârziat la cel de adult bătrân și speriat. Dar da, chiar așa s-a simțit anul ăsta: ca o palmă peste cap. Urmând calea diplomației, am învățat cum să nu-i dau dracului pe unii și cum să încerc să nu am tot felul de trăiri prăpăstioase pentru alții. Mai mult pentru că nu e sănătos, nu de alta. Punk was dead în mintea mea de 2023 și nu aveam loc de altceva. Pas cu pas, mi-am urmat planul cel mai lipsit de elevație spirituală sau emoțională, lăsându-mă pătrunsă de acel "luptă sau fugi" până la oase. Și totuși, a fost: un Victor Brauner și un Brâncuși, chiar acolo, la noi în curte, în Muzeul de Artă din Timișoara. Cu ochi de ființă care simte și nu cu minte de "om de PR", am putut să mă las ușor în voia lor, a celor care au făcut fix ce au vrut ei să facă. Fără teama repercusiunilor asupra imaginii lor, fără planuri de conturi, mașini, averi sau statut. Sau dacă a fost vorba de statut, norocul lor că nu i-a prins epoca Instagram.
Și totuși, am avut o mică revenire în 2023, care, culmea, nu a ținut deloc de "anul capitalei", o revenire într-un spațiu pe care într-o perioadă l-am adorat, în alta l-am evitat și într-un final, găsind echilibrul, am reușit să mi-l fac prieten și aliat: un festival de cățărat. Și ușor, ușor, în ritmul tastaturii, regăsesc și partea roz a lucrurilor. Partea plină include și regăsirea unei noi perspective asupra a ceea ce fac deja de zece ani, dar am vrut cumva să ascund în ultima vreme, crezând că îmi poate influența imaginea de "om de comunicare". Așa că nu am mai comunicat: nici cu mine și nici cu cei cu care partajam un spațiu foarte aproape de sacru, un spațiu al respirației în conștiința umanului. Așa că mi-am întors privirea către Nord, urmărind același val prin care ajunsesem exact acolo unde fusesem dinainte de cei șapte ani de pagubă: într-un spațiu de liniște și de coerență, într-o minunată lume nouă, pe cale de dispariție. Înțelegând mersul lucrurilor și fără atâta dramă, mă întorc la o idee, destul de fixă, tot din Solaris-ul lui Stanislaw Lem: "Nu am sperat la nimic. Și totuși, am trăit în așteptare. Din moment ce ea plecase, asta era tot ce mai rămăsese. Nu știam ce împliniri, ce batjocuri, ba chiar ce torturi mă mai așteptau. Nu știam nimic și persistam în credința că vremea crudelor miracole nu trecuse." Cap. 14: "Bătrânul Mimoid".
