Întorc portofelul pe toate părțile. 14 lei, ultimii bani. După un calcul rapid, îmi ajung de-o franzelă și zece ouă. Nu e rău, îmi râde pe umăr îngerul păzitor și îmi trage o scatoalcă peste singurul neuron rămas în viață și cam anxios. Înmulțește-i, îmi șoptește, cum a făcut Isus cu pâinile. Uite aici, un Loto. Ce pierzi? Intru timid și bifez la întâmplare, că de emoție nu-mi mai știu nici data nașterii, de parcă ar fi norocoasă. Măcar, acum, sunt liniștit. Nu mai am grija banilor, doar 6 cifre și-o speranță.
Ruxandra Comșa
Scrisoarea se întinde pe trei pagini scrise mărunt. Sper să fi spus totul. Felul în care plec nu mă onorează. Dar ne scutește de urâțenia sfârșitului. Vei intra în apartament, vei lăsa cheile pe măsuță și haina în cuier. Vei merge la frigider și îți vei deschide o bere. Apoi te vei așeza în fotoliu să citești un capitol din Citadela. Azi vei deschide unde vreau eu. Am lăsat un semn acolo. De la primele rânduri, vei țâșni spre dormitor. Vei da ușa de perete. Vei vedea scaunul căzut. Apoi vei ridica privirea.
Andra Toropoc
o fițuică precum un chinez pe bobul de orez. Desenuțe cu mina de 0,3, la naiba cu CH-uri, benzene, nitriți și toluene, toate-s la fel, ce-mi trebuie mie chimie? Peste ani, migălesc cuvinte pentru o revistă, dar redactorul-șef îmi respinge textele de când i-am refuzat avansurile. Voi fi șomeră, mi-a urlat azi, că-s proastă că nu-i simt chimia. Seara iau un creion și mecanic schițez formule de condoleanțe, săracul șef n-a supraviețuit bubuiturii. Și arunc relicvele păstrate din liceu, utilizate abia acum cu adevărat.
