Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Mihai Pedestru: Cred că la baza succesivelor "goniri" ale dramaturgilor români din teatre stă un cumul de factori care țin, mai degrabă decât de conținutul stilistic sau ideologic al pieselor în sine, de politicile de canonizare de dinainte de 1989, de relațiile interpersonale, de dinamicile de putere din cercurile și instituțiile culturale ale României comuniste și postcomuniste, poate și de contextul compulsiv xenofil al anilor '90.
Pe de altă parte, teatrul românesc contemporan e un teatru "de regizori", în care, cu unele excepții nu întotdeauna fericite, repertoriile s-au mulat pe propunerile acestora. Or, biografia artistică a majorității regizorilor prinși în plină afirmare pe cuspida revoluției din '89 cuprinde, firesc, cel puțin o mostră de kompromat care s-a cerut epurată.
După lustrația inițială, au venit demitizanții ani 2000, iar dragonii rămași încă pe metereze, bătrâni deja, s-au trezit împinși către teatre marginale, provinciale, invizibile. În paralel, au apărut noi generații de regizori care, fie și-au propus să se afirme "luptându-se" cu marea dramaturgie universală - clasică sau contemporană -, fie să-și spună propriile povești.
L.M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă?
M.P.: Ca emanație a contemporaneității sale, nu cred că poate exista o dramaturgie complet dezbrăcată de capotul ideologic. Dacă e să ne referim, însă, strict la ideologia de partid și de stat, oricum ar fi evoluat aceasta, de la proletcultismul sovietic la ceaușismul mangaliot, sunt o mulțime de piese care, sub umbrele diferite, au evitat ca influența să devină contaminare sau, din contră, s-au poziționat polemic și obraznic. Ca inventar sumar, neriguros și eclectic: Iona lui Sorescu, Jocul vieții și al morții... al lui Horia Lovinescu, Mobilă și durere a lui Mazilu, Geamandura lui Tudor Mușatescu, Arca bunei speranțe a lui I.D. Sîrbu sau Nu sunt Turnul Eiffel a Ecaterinei Oproiu.
L.M.: Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce?
M.P.: Niciunul, în mod special. Fiecare e reprezentativ pentru momentul său și reprezintă o fereastră către lumea și teatrul respectivului moment. Mă fascinează, însă, drama proletcultistă, mai ales cea cu mineri. Ca teatru nou al unei mari schimbări politice și sociale, mi se pare deosebit de similară cu tragedia burgheză germană: aceeași structură facilă și schematică, aceeași stilistică artificială, aceeași vervă propagandistică privată de orice urmă de umor. Doar termenii se schimbă, din "aristocrat rău / burghez bun" în "burghez rău / proletar bun". Desigur, Lessing încă se mai joacă, în timp ce de Davidoglu a uitat toată lumea cu desăvârșire.
L.M.: Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
M.P.: Toate, chiar dacă unele doar ca experiment muzeal sau exercițiu de rememorare. Așa cum o demonstrează montarea lui Theodor Cristian Popescu de la Sibiu, din 2010, cu Opinia publică a lui Aurel Baranga. Oricât de tarată ar fi o piesă, oricât de stupidă, de schematică sau de anacronică, dacă e abordată cu ingenuitate, inteligență și profesionalism, poate da naștere unui spectacol admirabil. La urma urmelor, pe asta se și bazează unul dintre pilonii principali ai "magiei" reprezentării teatrale, pe capacitatea de a resemantiza pretexte dramatice prăfuite în texte scenice noi și vii.
Publicurile se schimbă, evoluează, pierd unele competențe de receptare și dezvoltă altele noi. Uneori autorii devin nefrecventabili, alteori esteticile devin sufocante. Cred că e treaba regizorilor, dacă sunt dispuși să își asume jocul, să găsească potențial scenic în orice.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)