Elisabeta Pop, secretar literar la Teatrul de Stat Oradea (n. 04.10.1940, Lipova, jud. Arad). A absolvit Facultatea de Filologie, Universitatea de Vest, Timișoara, secția rusă-română (1957-1962). Membră A.T.M (până în 1990), UNITER (din 1990) și A.I.C.T. (Asociația Internațională a Oamenilor de Teatru) din anul 1996. Membră, din anul 2000, a Fundației Academia Civică - Filiala Oradea. A colaborat la ziarele locale: Crișana, Noua Gazetă de Vest, Țara Crișurilor, Caiete orădene, Jurnal bihorean și la revistele: Familia, Apostrof, Adevărul literar și artistic, Scena, Teatrul, Teatrul azi. Profesor asociat la Facultatea de Arte (secția Teatru) din cadrul Universității Oradea (2000 - 2004). A scris: Teatrul românesc la Oradea. Perspectivă monografică, Ed. Revista Familia, 2000 (coordonator și autorul unor capitole), Istorii și isterii teatrale, Ed. Nigredo, Arad, 2003, Teatrul din interior, teatrul din culise, Ed. Revista Familia, 2005, Teatrul - intrigă și iubire. (Timpul ce mi-a rămas) vol I - II, 2017. Colaborează la vol. Das Rumänische theater nach 1989, coordonat de Alina Mazilu și Irina Wolf, Ed. Frank &Timme, Berlin, 2010. Traduceri din limba rusă - diverse piese din dramaturgia rusă și bulgară, jucate în teatrele: Național Cluj, Teatrul Nottara, Teatrul Regina Maria Oradea, Teatrul Dramatic Constanța, Teatrul Maria Filotti Brăila, Teatrul I.D.Sârbu Petroșani, Teatrul de Nord Satu-Mare, etc. Premii: Diploma Pro Meritis din partea Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu, Oradea (2006) și Premiul pentru întreaga activitate în cadrul Galei UNITER (2006); Premiul "G.M. Samarineanu" din partea revistei Familia (2008).
Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Elisabeta Pop: Așa e, aveți perfectă dreptate, stimate domnule profesor! Chiar mă bucur că v-ați gândit la o carte pe tema aceasta, foarte importantă.
Teatrele nu s-au prea înghesuit să monteze piese românești, după '89. Din păcate, zic, pentru că alte nații își încurajează literatura, cultura națională. Dar de ce să ne mirăm, de vreme ce românii fac același lucru și când e vorba de... cultura agricolă, nu vedeți? În loc să-i încurajeze pe fermierii noștri, să-i ajute chiar, cumpărându-le produsele, românii cumpără legumele și fructele din market... Eu zic că e vorba, și într-un caz, și în altul, de lipsa unei educații punctuale, sincer patriotice, nu patriotarde. De ce oare, când se face apel la ideea de patriotism, de respect sincer pentru valorile naționale, mulți români zâmbesc, cu un fel de "haida de..." sau, și mai rău, iau totul în zeflemea? Pe de altă parte, poate e și un motiv mai puțin vizibil: ani de zile, în comunism, românilor li s-a pretins să ia ce li s-a dat, ce s-a găsit, nu ce ar fi dorit. Asta, dacă ne referim la partea alimentară. Să ne gândim că (tot despre perioada comunistă vorbesc), aproape cincizeci de ani, toate teatrele din România... sovietizată au fost nevoite să pună în scenă, în proporții stabilite de SUS, de la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii (o oficină comunistă, care urmărea atent îndoctrinarea pe toate căile a românilor cu ideologia comunistă importată din Uniunea Sovietică) un număr de piese atent cenzurate, din Uniune, desigur, din țările "prietene" socialiste și, desigur, piesele aprobate din dramaturgia românească.
Cu piesele clasice a mai fost cum a fost, teatrele, secretarii literari, de ce să nu recunoaștem, au dobândit abilitatea de a alege piese clasice din dramaturgia română și universală capabile să comunice mult mai mult pe lângă povestea propriu-zisă. Și nu vorbim aici de așa zisele șopârlițe, prezente pe scenă cam în toate spectacolele, ci de mesaje limpezi de opoziție la regimul comunist. Gândiți-vă doar la Hamlet-ul semnat de Alexandru Tocilescu, un mare spectacol cu Ion Caramitru. Sau, să vă dau un exemplu, două, chiar trei, de la Teatrul din Oradea. Cu piesele lui D.R. Popescu, Acești îngeri triști, Balconul și Moara de pulbere (primele două în regia lui Alexandru Colpacci, ultima a lui Ioan Ieremia), noi am reușit să trimitem spre public mesaje deloc confortabile pentru regim...
Apoi, de pildă, găseam texte bune și în literatura dramatică poloneză, și nu tocmai pe linia impusă. Și, de ce nu, în bogata literatură rusă și sovietică?! Ce să mai vorbim de Cehov, Andreev, Gorki, Ostrovski, dar chiar și Arbuzov sau Razumovskaia... Uneori comandam traduceri prin A.T.M (Asociația Oamenilor de Teatru și Muzică, condusă atunci de actrița Dina Cocea), informându-ne, în prealabil, despre piese din dramaturgia țărilor vecine, Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria...
Cu spectacolele cu piesele lui Tudor Popescu, de pildă, Jolly-Joker și Zece hohote de râs, Teatrul [de Stat Oradea] a intrat chiar în conflict cu cenzorii politici. Toți cei implicați am fost pedepsiți cu mustrări și avertismente. Înainte de anii '70, ne-ar fi și arestat.
Așadar, până la un punct, pot înțelege rezerva secretariatelor literare și, în general, a directorilor de teatru față de piesele românești. Lumea se cam săturase de eroii naționali aureolați, idealizați cu mult peste meritele lor reale, ba chiar încercând să-i semene toți lui Ceaușescu. Asta nu doar în teatru, ci și în filmele lui Sergiu Nicolaescu, pe scenarii și piese scrise de Titus Popovici sau Paul Anghel (v. Săptămâna patimilor). Dar, cum celor mai mulți secretari literari activi înainte de '89 le-au luat locul oameni tineri, cum e și firesc, "cadre noi, proaspete", lucrurile n-ar trebui să mai fie legate de trecut. În nici un fel. Ce ne facem însă, dacă, așa cum observ eu, secretariatele literare au fost înlocuite cu așa numitele Servicii de marketing și P.R., care se preocupă mai mult de promovarea spectacolelor decât de nașterea, de crearea lor. Cu alte cuvinte, acești tineri, buni, serioși, mulți absolvenți de Teatrologie sau chiar de Actorie sau de Regie nu au ca primă sarcină lectura permanentă de piese, traducerea, scrierea unor versiuni scenice, lucrul pe text, deci dramaturgie etc., de asta ocupându-se aproape exclusiv directorii artistici și regizorii, de obicei colaboratori ai teatrelor. Contribuția lor la elaborarea repertoriului este, cu alte cuvinte, minimă, cvasi nulă. Îi vezi organizând conferințe de presă sau stând în fața calculatoarelor, făcând proiecte, redactând caiete program, afișe, fluturași etc., adică materialele care ajută la promovarea spectacolelor, dar munca propriu-zisă de lectură și lucru pe text a dispărut.
Așa se face că azi nu mai prea poți cere unor servicii de acest gen, dacă ești regizor, de pildă, o listă cu piese pe care, să zicem, ai vrea să vezi dacă ele intră cumva în aria de interes a publicului din respectivul oraș sau există o distribuție potrivită pentru un text sau altul. Asta pentru că ei, dinăuntru, evident că-și cunosc mai bine actorii și știu, cu toate casting-urile, cam ce poate juca fiecare. Face excepție regizorul care nu se ia după recomandările directorului, ci "vede" dincolo de aparențe și descoperă o vedetă în... Cenușăreasa instituției.
Să nu credeți că nu știu că sunt și excepții. Sunteți din Cluj și știți, ca mine, nu-i așa, că, în Teatrul lui Tompa, cum se spune, Visky András și Kelemen Kinga chiar fac muncă de secretari literari. Și, la fel, Roxana Croitoru și Eugenia Șarvari, la Național, și or mai fi fiind în câte un teatru (eu nu mai sunt la curent) oameni care se ocupă chiar cu ceva pentru care au fost pregătiți. Cred că, la Naționalul din București, Ion Caramitru, știind foarte bine ce e cu acest serviciu artistic, se și bazează pe el; la fel cred că se petrec lucrurile la Naționalul din Craiova, unde poetul Nicolae Coande redactează o revistă teatrală de nivel excepțional. Cu toate acestea, excepțiile nu întăresc nicidecum regula.
Aș mai adăuga ceva, deși se pare că m-am întins prea mult. Cred că Valentin Silvestru, critic discutabil ca orientare ideologică, dar care cunoștea foarte bine teatrul românesc, fiind socotit unul dintre criticii la curent cu tot ce "mișca" în lumea teatrală, al cărui cuvânt avea greutate și uneori chiar... urmări, spunea mereu, nu fără indignare, că "lumea teatrală citește puțin". O fi o boală?
L.M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă?
E.P.: Da, cum să nu... N-am citit nici eu chiar tot, deși am făcut mai sus proces celor care citesc prea puțin, dar, oricum, îmi vin în minte piesele lui Matei Vișniec, cele oprite înainte de '89, cu probleme, cum se spunea, apoi oprite fiindcă autorul a plecat din țară. Piesele lui au un merit extraordinar, trimit la realități, nu doar românești, ci universale: temele lui preferate nu sunt critica măruntă, de nișă, ci probleme metafizice, legate de iubire, de moarte, de viață, de identitate, de valori cu adevărat importante.
Rămân, cred, valabile și piesele dramaturgului Mircea Bradu, care n-a făcut elogiul unor personalități cărora regizori obedienți să le poată asocia cu "marii conducători comuniști", ci a scris, în bună tradiție, despre daci și romani (Apullum), despre eroi români transilvăneni din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, de la Menumorut la Horia, de la Vlad Țepeș la Cloșca, Crișan, de la luptătorii din Războiul de Independență la cei legați tragic de Marea Unire. Piesele lui se numesc Noapte Albă, Vlad Țepeș în ianuarie, Inima, Hotărârea, Unul dintre noi să mă vândă. Dar, în cele două volume reeditate nu de mult, cititorii interesați ar putea găsi și câteva piese neistorice, ca să zic așa (Întoarcerea tatălui risipitor, de pildă) sau piese scurte, una de o mare frumusețe: Iconarii.
Dar, ca să nu credeți cumva că-i fac reclamă amicului meu Mircea Bradu (și fostul meu director, cu care, de altfel, am colaborat foarte bine), vă mai pot da multe exemple. Piesele lui Dumitru Solomon, de pildă, aproape toate sunt valabile și azi; valabile puțin spus: Diogene cîinele, Fata morgana, Elogiul nebuniei, Oglinda... Piesele lui Marin Sorescu, toate, fără excepție: Iona, Casa evantai, Vărul Shakespeare, Există nervi, A treia țeapă, Matca. Ce spectacole admirabile s-ar putea face! Și câte s-au și făcut...
Ar mai fi și Teodor Mazilu, mereu actual, cu personajele sale dintr-o lume din care parcă vine direct și Becali și cucoana aceea care se laudă că e cea mai bună pentru fotbalul românesc. Îmi scapă numele. Și piesele lui Tudor Popescu (și el un bun prieten) rămân valabile, ca mărturie, unele, a unor vremuri nu prea îndepărtate. Concurs de frumusețe, de pildă, sau Nu ne naștem toți la aceeași vârstă.
Apoi, ca să vedeți că depinde și din ce unghi citești o piesă, e spectacolul pus de Silviu Purcărete, după '90, piesa lui D.R. Popescu, Piticul din grădina de vară, fiind valabilă și bine primită de publicul de azi. Dar ce cusur ar avea o piesă, tot a lui, intitulată Domnul Montaigne bea ape minerale, piesă scrisă, cum recunoaște singur, la insistențele unei secretare literare pisăloage, care eram chiar eu. Piesa a intrat în repertoriu, dar a fost scoasă urgent de cenzura comunistă.
Eu m-aș încumeta, dacă aș fi regizor, să pun în scenă chiar și piesa lui Paul Everac: Cartea lui Ioviță. Vai, cum ar suna, azi, replicile profesorului dezamăgit de atitudinea mai marilor față de cultură, față de carte, de învățătură!
Dintre dramaturgii tineri, care au scris timid înainte de '89, dar au prins curaj, aș aminti numele unui orădean, intens preocupat de istoria mai veche și mai recentă, una dintre piese fiind dedicată micuței Eva Heyman, evreica din Oradea care a pierit la Auschwitz.
Ar mai fi și o romantică piesă despre fericire, despre nevoia de dragoste. Ea se numește Cum s-a făcut de-a rămas Catinca fată bătrînă și aparține regretatului meu prieten, dramaturgul Nelu Ionescu. Și el ți-a fost prieten, veți zice? Ei bine, da, pentru că noi așa lucram, în secretariatul literar: colaboram cu dramaturgii, le mai dădeam sugestii, ne mai și certam, dar sfârșeam prin a deveni prieteni. Dacă cineva e curios să citească mai mult pe tema aceasta, ar fi bine să citească și cărțile lui Bogdan Ulmu și chiar, de ce nu, cartea mea Istorii și isterii teatrale.
L.M.: Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce? Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
E.P.: Mulți, cum vedeți. În primul rând, Matei Vișniec, cu piesele legate de imigranți, cu "Dada" sau cu piesele după Cehov. Dar și alții... Uite, Radu F. Alexandru, cu piesele sale (Domnul Sisif sau Dinu sau Iubiri sau Nimic despre Hamlet), marcate de rafinament, de sensibilitate, de o foarte subtilă cunoaștere a sufletului omenesc. Dar și Ion Băieșu, de ce nu? Are câteva piese de un haz nebun. Și nu numai de haz-haz... Dresoarea de fantome ar ține încă afișul. Dar, cum vedeți, Emilia Popescu a făcut un neașteptat succes cu Filofteia ei din comedia Preșul, după ce Stela Popescu a trecut de 100 de reprezentații. Există un autor (tot din Oradea, ce să fac?) de valoare certă, publicat parțial la Unitext, dar rămas, după moartea prematură, în afara sferei de interes a breslei teatrale. E vorba de medicul Ștefan Zicher (un om de cultură autentic), cu volumul de teatru Capcana de șobolani din Hameln, Aglaia sau Oreste în străinătate - trei piese-metaforă de o profunzime și de un stil literar strălucit. Din nefericire, nu și-au găsit regizori pe măsură. Puțini ar fi înțeles, înainte de '89, subtilele sale trimiteri la realitatea românească, în piese cu titluri ca cele amintite, dar ținta lui era mult mai sus, spre universalitate, spre zona rarefiată metafizică...
Cum rămân minunate, atractive, pasionante, piesele lui Aureliu Manea. Clujenii, cum știți, au avut parte de un spectacol pus în scenă de Tompa Gábor și publicul a fost încântat.
Și nu voi încheia până nu voi recomanda cu mare căldură (deși, într-un fel, mi-e rudă prin alianță, dar asta chiar nu contează) piesele lui Radu Stanca. Toate, absolut toate sunt atât de îmbibate de poezie, atât de autentice, de savuroase, încât merită să facă obiectul unor spectacole pe măsură. Teatrul din Oradea a pus acum vreo 45 de ani Critis; admirabila lui piesă a căzut însă spectaculos și trist, din cauza unei montări total neadecvate, cu o scenografie de-a dreptul monstruoasă.
Și ar mai fi, ar mai fi....
(volum coordonat de Liviu Malița)