Uneori mă opresc din a scrie cu scopul de a trăi. Alteori mă opresc din a trăi cu scopul de a scrie. I-am invidiat mereu pe cei care puteau să le combine. Pe cei care trăiau pentru a scrie sau scriau pentru a simți că trăiesc. În cazul meu, au fost mereu două acțiuni complet separate. Asta nu înseamnă nicidecum că nu îmi face plăcere să scriu - dacă am avut vreodată dubii, anul acesta le-am clarificat fără doar și poate. Înseamnă doar că munca mea, oricâtă satisfacție mi-ar aduce, nu mă face să mă simt vie în felul în care o fac oamenii din jurul meu sau experiențele foarte diversificate pe care am privilegiul să le am. De ce ne identificăm mereu cu profesia noastră, de parcă ar fi cel mai important lucru pe care îl deținem?
Este a treia retrospectivă pe care o scriu de când am început să pășesc pe acest drum pavat de LiterNet. De fiecare dată am așteptat puțin de când s-a terminat anul și până m-am așezat în fața laptopului. Unul dintre motive este fără îndoială lâncezeala care se instalează molcom în corpul și mintea fiecăruia dintre noi în perioada sărbătorilor și de care scapi doar după aprigi lupte interioare. Dar mai este ceva în plus. Un fel de anxietate de a mă gândi la anul care a trecut, cu bune și cu rele. O neliniște cum că, dacă admit existența incredibilă a tuturor miracolelor ce s-au desfășurat pe parcursul celor 365 de zile, dacă le conștientizez prea intens, dacă mă bucur cu prea mult patos de ele... ar putea să dispară asemeni unui miraj. Asemeni unei păsări Dodo.
Această retrospectivă nu este un top al celor mai bune produse culturale pe care le-am văzut în 2023. Mai degrabă, este un jurnal de călătorie. O călătorie deopotrivă profesională și intimă, care a durat un an întreg. Iar așa cum am obișnuit și până acum, o voi diviza chiar în aceste două capitole care se întrepătrund: unul care să sublinieze evoluția mea personală, celălalt ca mărturie a formării mele în planul carierei.
Nu îmi propun să îmi depășesc limitele absolut mereu în ce privește domeniul în care activez, dar cumva ajung în fiecare an acolo. Și de fiecare dată mă întreb "Ce mai poate veni anul următor?". 2023 a marcat tranziția mea dinspre film spre teatru (nu în întregime, ci doar cât să atingă ponderea mai mare). După ce la final de 2022 am participat la primul meu eveniment de teatru - SPOT 60 la Târgu-Mureș -, am simțit nevoia de a exploata la maxim această artă mai animată și mai conectată la oameni decât filmul. Prima ocazie s-a ivit la început de februarie, când am fost invitată la Teatrul Szigligeti să văd și să scriu despre Magyarosaurus Dacus al Gianinei Cărbunariu. Un eveniment de o zi, în aparență fără prea multă greutate în schema mai mare a lucrurilor ce mă priveau. Un drum dus-întors Cluj-Oradea ce ar putea fi considerat obositor, pentru un singur spectacol. Dar am fost. În parte pentru că am un respect deosebit față de dramaturga-regizoare încă din adolescență, în parte pentru că nu obișnuiesc să refuz o oportunitate. Habar nu aveam cât de mult avea să conteze pentru parcursul meu profesional. Universul conectează întâmplările în moduri misterioase.
În martie m-am reîntors cu drag și dor de ducă la Teatrul Național Târgu-Mureș, după ce i-am propus lui Cristian Iorga să joace în Iepure alb, iepure roșu, pentru care se dădea licență gratuită în acea lună. Spectacolul - al cărui text este citit prima și singura dată direct pe scenă - a fost un real succes și a declanșat o febră curioasă ce s-a răspândit în întreaga instituție teatrală. A urmat apoi prima mea excursie la Satu Mare, o săptămână la showcase-ul Teatrului de Nord, unde am avut ocazia să văd o serie de montări remarcabile, dar unde m-am simțit și extrem de singură din cauza timidității mele excesive care se activează aproape exclusiv în contexte de muncă. Din această cauză, îi sunt recunoscătoare domnului Adrian Țion pentru că a intrat în vorbă cu mine în fiecare seară și nu m-a lăsat să mă sustrag de la cină înainte de vreme. Tot la Satu Mare am vorbit scurt la telefon și cu Dan Boldea, legat de o viitoare colaborare pentru o carte.
Luna aprilie a venit cu o mulțime de oportunități noi, dar și cu ireal de mult stres. Una dintre bornele pe care nu m-aș fi gândit că le voi atinge atât de repede (sau vreodată) a fost să fac parte din juriul Premiilor Gopo 2023, alături de ceilalți titani ai industriei. Am avut ocazia să văd zeci de filme românești lansate recent și să îmi votez favoriții (cei mai mulți au și câștigat), însă nu am reușit să ajung la gala de la București, deoarece în dimineața următoare a trebuit să predau un atelier de teatru-film la Liceul Teoretic "Onisifor Ghibu" Cluj-Napoca, alături de colega mea Roxana Țentea, parte din practica noastră pentru modulul pedagogic.
Printre ziua mea, examenul de la școala de șoferi - pe care l-am picat în ultimele cinci minute dintr-o prostie - și schimbările drastice pe plan amoros, am avut șansa să intru în două proiecte noi: să lucrez la TIFF pe departamentul de PR & Comunicare și să fiu producătoare și scenaristă la filmul de licență (Frunze diferite) al colegului meu de facultate, Adorjan Deak. Mi-am asumat două roluri complet noi pentru mine, dar care aveau oricum să se modifice din cauza celor două luni furtunoase care mi se arătau la orizont. Sesiunea, Cannes-ul, TIFF-ul și licența băteau la ușă, iar eu, în stilul meu caracteristic, nu mă pregătisem din timp de nicio culoare. Voi spune doar atât: nu știu cum am trecut de perioada aprilie-iunie 2023 și nu știu dacă mă voi mai lăsa vreodată să ajung într-un punct asemănător.
Pe lângă cele două proiecte anterior menționate, pentru care lucram deja cu mult spor și nopți nedormite, în luna mai mi-a fost luat un interviu pentru promovarea Facultății de Teatru și Film. După acest interviu, profesoara croată Ana Grgić m-a abordat și mi-a pus în față opțiunea de a lucra pentru festivalul internațional de film de scurtmetraj Balkans Beyond Borders, în calitate de selecționeră și colaboratoare pentru articole. Bineînțeles că am acceptat fără să stau pe gânduri, după ce m-am asigurat că este nevoie de mine abia în vară.
A venit Festivalul de Film de la Cannes. Am văzut actori și regizori de la Hollywood pe care nu credeam că îi voi vedea vreodată în viața reală precum Harrison Ford, Calista Flockhart, Martin Scorsese, Michael Douglas, Natalie Portman, Robert De Niro, Scarlett Johansson, Julianne Moore, Adrien Brody și o siluetă de Quentin Tarantino, printre alții. A fost o ediție plină de vedete, asta e cert. Și cu o selecție de filme mai diversificată. Altfel, nu am simțit prea multe schimbări față de anul precedent.
Tot în perioada aceea am primit și invitația de a fi selecționeră a secțiunii alternative (Off) a Festivalului Național de Comedie de la Galați și m-am apucat să îmi creez lista de preferințe pe traseul de o oră al autobuzului, de la cazare spre festival.
Concomitent cu plecarea mea s-au desfășurat și filmările de la scurtmetrajul de licență, pentru care am fost retrogradată la rolul de asistent de producție (și thank God!, că altfel nu făceam față). Pentru sesiune am făcut prezentări pe Zoom, am scris eseuri prin aeroport și am avut ajutorul nemărginit și nelimitat al mamei, pentru că altfel nu știu cum aș fi scos-o la capăt.
După ce m-am întors în România am dormit o noapte la Cluj (mult spus "dormit", dar acolo au fost altele la mijloc), iar în următoarea dimineață eram deja la Sibiu, la rugămintea profesoarei mele Lorelei Ghazawi, cu care am făcut 11 ani de actorie, de a fi în juriu la Festivalul-Concurs Regional de Teatru Școlar "ACT" - la care obișnuiam să particip cu trupa mea - alături de actorii Teatrului Național Radu Stanca, Ali Deac și Iustinian Turcu.
Luna iunie a început cu febră de la streptococ și multă panică. Eu încă nu mă apucasem să citesc sau să fișez nimic pentru licență (avusesem o tentativă în aprilie, dar mi-a dat blue screen laptopul și a trebuit să îl schimb ca să pot scrie pe el fără să risc să pierd tot), iar deadline-ul de predare a lucrării era în trei săptămâni. Mai mult, acceptasem să lucrez la TIFF și pentru revista AperiTIFF, pentru al treilea an la rând - dar asta doar fiindcă mi se mișcoraseră atribuțiile de pe departamentul de Comunicare & PR.
Când a început festivalul, am intrat în transă. Pentru prima dată de când mă știu, nimic din viața mea emoțională nu a mai contat. Nicio despărțire, nicio trădare, nicio dramă. Deși erau toate extrem de proaspete, atunci nu au existat. Tot ce vedeam era linia de sosire de la finalul celor zece zile de festival. Pe zi eram la redacție, vedeam filme și scriam, pe seară și noaptea lucram la licență. Și când credeam că nu îmi pot pune mai multe responsabilități pe umeri, șefa mea Codruța Simina mă trimitea la câte un interviu cu miză extrem de mare, cum au fost cele cu Oliver Stone, Timothy Spall sau Darko Perić (a fost greu, dar îi sunt profund recunoscătoare!).
Iar în penultima zi de festival am terminat cu tot. Și m-am bucurat din plin de petrecerea de final alături de cei mai faini colegi de redacție pe care i-am avut până acum.
*