Au urmat câteva zile relativ libere, dar care au însemnat o altă piatră de temelie pentru ceea ce avea să devină primul meu loc de muncă stabil. La începutul lunii iunie am fost contactată de Péter Demény, redactorul-șef de la proaspăta revistă Matca Literară, să îi iau un interviu-portret Gianinei Cărbunariu (am aflat abia la publicare că era interviul "de copertă"). Mi-a spus că m-a recomandat Kinga Boros, dramaturga piesei Magyarosaurus Dacus de Gianina Cărbunariu (publicată pe LiterNet aici). Nu am înțeles cum și de ce și încă nu îmi explic pe deplin, fiindcă nu am avut niciodată ocazia să o cunosc personal, dar, intenționat sau nu, m-a trimis pe o traiectorie inimaginabilă. Și sper ca în viitor să se ivească momentul potrivit pentru o întâlnire.
M-am documentat asiduu pentru a găsi cele mai potrivite întrebări în încercarea de a surprinde cât se poate de complet viața și munca renumitei regizoare și i le-am trimis. Alegerea ei a fost să răspundă în scris. Apoi am așteptat. A durat mai mult timp, fiind o perioadă încărcată pentru amândouă. Interviul a fost publicat în print abia în septembrie, chiar înainte de Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț. Trei luni. Trei luni în care s-au întâmplat multe.
Pe 4 iulie mi-am susținut licența. E și aceasta o întreagă poveste în sine. Comisia a fost foarte diferită față de ce cunoșteam, dar știam la ce e posibil să fiu "faultată" și am avut argumente greu de contestat. Doamne ajută, mi-a mers gura și nu m-am pierdut cu firea. Însă nici după acest eveniment nu am putut să îmi primesc vacanța mult-așteptată. A urmat înscrierea la programele de master. Teste de limba engleză pe ultima sută de metri, hârțogărie și interviuri. Am renunțat după susținerea licenței la opțiunea de master pe care o alesesem cu deosebită atenție și nu știam încotro să o apuc. Eram confuză și extenuată și voiam doar să plec departe de tot.
Filmul documentar suna cel mai potrivit (participasem în liceu la atelierele PMFD - Primul Meu Film Documentar și îmi plăcuse). Mama a insistat să am un backup, a găsit specializarea de Educație prin teatru și a văzut ceva ce eu nu vedeam încă. Pentru acest program am dat și primul interviu. La colocviul pentru film documentar nu am mai ajuns. Eram la Sibiu, trebuia să plec de dimineață la Cluj și pentru una dintre singurele dăți în viața mea, am uitat să îmi pun alarma. Nu m-am trezit la timp. Poate a fost destinul, poate a fost sentimentul deopotrivă vag și clar pe care l-am avut cu o seară înainte că dacă se întâmplă ceva și nu ajung, voi fi împăcată. Poate a fost doar oboseala. Cert este că nu puteau să se așeze lucrurile mai frumos. Printre altele, masterul acesta m-a ajutat să îmi depășesc blocajul pe care îl aveam din liceu legat de actorie. Am vrut să mă înscriu și la film documentar în toamnă. Dar nu știam că universul avea alte planuri pentru mine. Urma să fiu în Piatra Neamț în acea perioadă.
Aș vrea să spun că măcar din iulie până în septembrie am avut vacanță. Și am avut, oarecum. Dar am și călătorit mult, prin țară și străinătate, și pe cât de frumos ar fi, pe atât e de obositor. Am fost la o cabană cu ciubăr la Bran imediat după ce am terminat cu licența, ca să sărbătoresc cum se cuvine. Apoi am intrat într-o trupă de reconstituiri medievale datorită lui (da, el, același el din celelalte retrospective ale mele, pentru cine a citit), și am fost la festivaluri la Oradea și la Drobeta-Turnu Severin.
La jumătatea lunii, am ajuns pentru prima dată la Piatra Neamț, la premiera aici. melancolia. Avea să fie prima din multele mele vizite la Teatrul Tineretului.
Am mers cu prietena mea cea mai bună, Miruna, la București la concert Guns N'Roses - eu îi vedeam a doua oară (prima oară aici), dar tot am fost extatică. M-am distrat o zi la Electric Castle, ca să continui tradiția, unde am prins unul dintre cele mai frumoase concerte din viața mea, cel al lui Macklemore - discursurile impromptu de pe scenă, pline de emoție și sinceritate, au atins publicul poate chiar mai puternic decât hit-urile lui. Apoi am plecat spre Vârful Omu, tot cu el și câțiva prieteni. Nu m-am simțit nicăieri mai acasă cum m-am simțit pe munte.
M-am întors și o săptămână întreagă am vizionat scurtmetrajele înscrise în competiția Balkans Beyond Borders și am luat interviuri tuturor participanților de la Gala HOP 2023, pentru LiterNet. După aceea am lucrat pentru festivalul Untold - și am reușit cu această ocazie, printr-o minune, să văd aproape întregul concert Imagine Dragons împreună cu Miruna.
Luna august i-a fost dedicată lui. Două săptămâni le-am petrecut în Spania. O parte dintre zile la mătușa lui în Madrid, o parte în Cubillos del Sil, unde s-a desfășurat un proiect Erasmus pe tema incluziunii. Parcă am trăit zece vieți și în excursia aceea. Tot ce am văzut, tot ce am experimentat, toți oamenii pe care i-am cunoscut, cu dizabilități sau fără, m-au învățat lucruri pe care nu le poți afla din confortul locuinței tale indiferent cât de mult ai citi.
Înapoi în Sibiu a urmat festivalul rock Focus in the Park, care conferă o atmosferă îmbibată în nostalgie la fiecare ediție. Concertul trupei The Mono Jacks a fost highlight-ul. Tot cu el am fost.
Și în pofida tuturor acestor experiențe incredibile, aveam nevoie de o pauză. Simțeam că dacă nu mă opresc, voi claca. Nu voiam să mă duc la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț, deși am fost invitată încă din iulie, fiindcă aveam nevoie de o pauză. Eram sigură că nu voi merge. Aveam nevoie de o pauză. Diferiți oameni insistau să merg, dar... Aveam nevoie de o pauză. Am făcut pe dracu-n patru ca să nu mă duc, fiindcă aveam nevoie de o pauză.
Când am ajuns la Piatra Neamț, am clacat. Primele două zile am disperat într-un hal fără de asemănare. Încă de dinainte să-mi părăsesc orașul aveam sentimentul că nimic nu va mai fi la fel. Dar nu mi-aș fi putut imagina niciodată ce avea să urmeze.
Nu am de gând să povestesc în detaliu despre cum viața mea s-a schimbat fundamental pe toate planurile odată cu decizia de a participa totuși la festival, acreditată de Matca Literară. Am făcut-o deja puțin în reportajul publicat ulterior evenimentului (matcaliterara.ro/epifanii-artistice-si-personale-la-festivalul-de-teatru-de-la-piatra-neamt). Dar pot să trec în revistă lucrurile cu care m-am ales în urma experienței: am devenit secretar literar la Teatrul Tineretului, am reîntâlnit cunoștințe vechi de care am reușit să mă apropii, dar și oameni noi pe care îi consider prieteni sau care mi-au hrănit enervanta nevoie de validare, am realizat cât de mult îmi place de fapt meseria mea și, nu în ultimul rând, am reușit în sfârșit să renunț la el. După ani de zile în care m-am simțit blocată într-un vârtej ce părea că nu se va opri niciodată, după luni întregi în care a apărut și a dispărut cum a vrut din viața mea, Piatra Neamț este locul în care mi-am găsit puterea de a trece peste.
Ca orice perioadă de tranziție, bineînțeles că toamna care a urmat m-a zguduit din temelii. Aproape nimic din ce credeam că știu nu mai era valabil și trebuia să mă reconfigurez la o nouă realitate.
Pentru prima dată în viață, am decis să mă las influențată de persoanele potrivite din jurul meu și să mă afund în muncă. Am fost la Festivalul Național de Comedie de la Galați, unde am moderat în premieră podcast-uri, împreună cu Daria Ancuța - una dintre întâlnirile de la Piatra pentru care sunt cea mai recunoscătoare.
Au mai fost Bucharest International Experimental Film Festival, Întâlnirile Internaționale de la Cluj, Festivalul Național de Teatru și Les Films de Cannes à Bucarest. Între timp am început masterul și să lucrez de la distanță. Am reluat orele de condus. Apoi au venit o mulțime de invitații la spectacole din București (până la FTPN eu nu călcasem într-un teatru bucureștean decât o singură dată), pe care nu am ezitat să le accept.
Desigur că aveam și motivele mele personale să colind atât de mult un oraș de care șapte ani m-am ținut intenționat departe. Artiștii începuseră să tragă la mine odată cu noua mea etapă. Un actor și un membru din trupa mea românească preferată, mai exact. Oameni pe care îi văzusem prin filme, la concerte, dar pe care nu îi băgasem de seamă. A fost interesant. Ieșind dintr-o situație on and off cu un tip pe care ani întregi l-am pus pe un piedestal, îmi era greu să îmi imaginez că există oameni cu mai multe calități. Sau care mi-ar putea capta măcar atenția. Am văzut că se poate și mai bine. Poate așa am reușit să trec de fapt peste. Dar oricât de interesant a fost, am știut mereu că nu este ceea ce caut pe termen lung. Și mă obișnuisem cu ideea că nu voi găsi prea curând acel ceva...
Sunt o persoană superstițioasă. De vreo șapte ani, în fiecare iarnă se întâmplă ceva ieșit din comun care mă afectează pe termen lung, ori în mod pozitiv, ori în mod negativ. O ceartă cu un prieten foarte bun, o re-/întâlnire fericită, o operație, moartea unei vechi prietene dragi. Poate sună stupid, dar am fost curioasă ce se va mai întâmpla în acest anotimp. Decembrie a fost luna în care toate lucrurile au început să se așeze și apele s-au limpezit. Am rezolvat probleme de sănătate, mi-am făcut pașaportul, m-am programat la examenul auto, mi-au intrat în cont sume mari de bani pe care le așteptam de luni întregi, am reușit să port discuții cu oameni pentru care aveam resentimente și să rămân în relații bune cu ei... Și l-am cunoscut pe Gabi. Printre ultimii oameni minunați pe care aveam ocazia să îi cunosc în anul 2023.
Atât de mulți oameni minunați cunoscuți în atât de multe locuri diferite. În niciun alt an nu cred că am mai întâlnit atâtea persoane cu care să rezonez.
Nu a fost un an lipsit de drame existențiale și dezamăgiri. Am ajuns să locuiesc din nou cu părinții mei, proaspăt mutați în Cluj, din cauza unor neînțelegeri cu dragii mei colegi de apartament de la momentul respectiv - s-a dovedit a fi cea mai bună alegere pe care puteam să o fac, în ciuda reticențelor mele. M-a salvat din a aluneca într-o spirală a păcănelelor, pariurilor, substanțelor și joburilor dubioase. Câteva urme au rămas, însă. M-am luptat cu diverse vicii pe tot parcursul anului și cu fumatul încă mai cochetez. Sper totuși că nu pentru mult timp. Unii prieteni au apărut în viața mea, alții au plecat. Băieții la fel. Nu au lipsit rememorările evenimentelor din anul precedent, unele venite la pachet cu atacuri de panică. Dar au trecut toate și au lăsat în urma lor o liniște ce credeam că e imposibil de atins.
2023 a fost cu siguranță anul în care am învățat să mă bucur de lucruri mici și să trăiesc în prezent. Să fiu singură și să îmi facă plăcere. Să găsesc împlinire în artă, în citit, în sport, în gătit, în natură. Am adoptat la distanță o cățelușă de la adăpostul Arca lui Noe, pe care o vizitez când îmi permite timpul. După haosul și tragedia care au definit anul 2022, succesorul său a fost o gură de aer proaspăt. Dovada faptului că există lumină după întuneric. O lumină atât de strălucitoare de uneori te copleșește, dar îți este frică să îți închizi ochii, de teamă că nu o mai găsești acolo când îi redeschizi.
Mă uit înapoi și dispare. Mi-a venit această sintagmă de câteva ori în cap și nu îmi aminteam de unde o știu - este titlul unui volum de poezie scris de Teona Galgoțiu. Totodată și cea mai mare frică a mea. Că aș putea să mă uit înapoi și să realizez că totul a fost doar un vis. Sau că a fost real, dar a dispărut ca pasărea Dodo. Dar trebuie să mă obișnuiesc cu ideea. Vor veni alți ani, alte păsări. Poate chiar mai bogate în colorit, poate cu triluri mai melodioase. Dar niciodată la fel. Trăiește în amintirea noastră de acum. Putem fi doar recunoscători că a existat.
*