Fetița din debara învață să aibă răbdare - 2023

Lui 2022 nu am apucat să-i scriu retrospectiva. Eram foarte ocupată să-mi termin tema la atelierul de scriere dramatică la care am participat, atelier condus de Mimi Brănescu la Centrul Cultural Ion Sava (TNB). Informația asta are legătură cu retrospectiva lui 2021, în care v-am povestit despre un întrerupător (imaginar, desigur), pe care l-am apăsat o dată cu prima postare pe Ficțiuni Reale. Butonul scrisului, pe care îl îngropasem nici nu mai știu pe unde. Fără acest buton, nu aș fi reînceput să scriu și sunt sigură că nici nu aș fi avut curaj să trimit textul pentru preselecția la atelier. Bine, oricum l-am trimis gândindu-mă că nu o să fiu admisă, că nu sunt eu la nivelul acela. Surpriză. Am citit mailul în care am fost anunțată că am fost selectată de două ori și am verificat ca nu cumva să fi fost trimis din greșeală (am un nume mai complicat, pe care unii oameni îl scriu / rostesc adesea greșit). Apoi, o bună bucată de vreme m-am simțit ca în anul în care am fost admisă la UNATC (nu-mi venea să cred că mi se întâmplă chiar mie). Așa am început 2023, îngrozită că nu am terminat monodrama pe care stabilisem că o voi scrie la finalul atelierului. Bineînțeles, m-am gândit și să renunț. De mai multe ori: am patru copii, nu am timp, condiții de scris și nici nu pot să fac asta, ce rost are, oricum nu o să intereseze pe nimeni, nu o va monta nimeni, nu se va juca nicăieri.

La finalul lui februarie aveam primul draft al piesei, dar și un spectacol lectură. A fost mai ușor să nasc. De patru ori.

2 martie 2023, citesc Fetița din debara în sala Media de la TNB. Adriana Bordeanu mi-a făcut poza asta chiar înainte de lectură, la cabină, când încercam să par relaxată. Cred că numai la admitere am avut așa emoții.
 Doamna de la lumini a pus pe mine un singur spot. Nu vedeam nimic dincolo de marginea mesei. Absolut nimic. Uneori, la teatru mai poți zări siluete, dacă nu chiar chipuri, măcar în primele rânduri. Eu vedeam doar un întuneric gros, pe care îl simțeam fremătând. După ce m-am așezat pe scaun, m-am uitat în întuneric, conștientă că mă uit în ochii oamenilor și am simțit (fizic, aproape palpabil) că mi-a venit sufletul la loc. Am încercat să explic de multe ori senzația pe care am avut-o în seara aceea, dar e destul de greu de pus în cuvinte. A fost o emoție nouă și sunt convinsă că și irepetabilă. Aplauzele m-au surprins profund, ca și reacțiile publicului pe parcursul lecturii (și după), lucru la care nu mă așteptam.
 A doua zi m-am trezit alt om. Sigur, nu cu totul altul, ci m-am trezit ca un om care tocmai a dat jos din spate un rucsac de 50 de kg pe care îl purta de mai bine de 30 de ani.

M-am hotărât să joc eu Fetița din debara. Eu am scris, eu joc. Părea atât de simplu. În aprilie eram sigură că în mai va fi gata. Dar care este lecția pe care eu trebuie să o învăț viața asta și mă tot fofilez de la a o învăța? Care, oare? Da, răbdarea. Și parcă totul mi se întâmplă ca să învăț să am (măcar) puțină răbdare.

Așa au trecut aprilie, mai, iunie, iulie, august. Au trecut bine, cu proiecte importante, o vacanță la 2 Mai, poate prima vacanță în care m-am odihnit cu adevărat de când am copii și un spectacol lectură cu Fetița din debara la radio. Apoi septembrie, octombrie, noiembrie cu proiectele copiilor și ale mele, audiții cu potențial pentru 2024, spectacol lectură la Târgu Mureș (unde nu mai fusesem niciodată și a fost minunat - dacă aveți drum pe-acolo treceți neapărat pe la Antigalerie Cactus, un spațiu artistic independent de care vă veți îndrăgosti), o premieră la Recul (Kathmandu, scris și regizat de colegul meu de an Alexandru Unguru) și repetiții la Fetița din debara.
Nu am învățat în viața mea un text mai greu decât propriul text. Și nici nu îmi amintesc să fi avut repetiții mai solicitante psihic și emoțional (bine, nici nu am jucat prea mult). Evident, m-am gândit să renunț: am patru copii, meseria asta nu e compatibilă cu viața de familie (mai ales atât de numeroasă), mi-am reamintit de ce am renunțat la teatru o perioadă lungă, ce rost are (aici m-au mângâiat mult reacțiile și mesajele de după lecturi și mi-au dat motive să merg mai departe). Am concluzionat că e foarte greu să joci singur propriul text, chiar dacă ai un om și un profesionist extraordinar care te călăuzește și am decis (mai mult cu forța) să am răbdare (cu mine). Fetița din debara va avea premiera în februarie-martie 2024.

Decembrie e luna mea preferată. Pentru că e ziua mea și pentru că e Crăciunul. Am primit cu bucurie și cu recunoștință al 42-lea an. La 24 mă gândeam că pe la 42 mori sau oricum, nu mai ai mult de trăit. La 42 mi se pare că abia acum începi să te prinzi care e treaba cu viața și cu oamenii din jur și că la 24 eram foarte naivă (ca să fiu blândă cu mine).

Trăgând linie, 2023 a fost bun cu mine, dar și eu sunt un om optimist. Am învățat multe (ceea ce nu a fost deloc ușor sau comod), am muncit, am legat prietenii, le-am reîmprospătat pe cele mai vechi, am văzut multe spectacole de teatru (capitol la care eram restantă), am întâlnit Oameni și am deschis uși pentru 2024.
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 31 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)