Intrasem atunci deja, de câteva săptămâni, în concediu medical. Eram la al treilea burnout, încăpățânându-mă să continuu munca într-un domeniu care mă atrăgea ca lampa pe molie: asistent social în domeniul violenței domestice și al abuzului de substanțe. Eram din nou acasă, fiindcă mă înhămasem, ani de zile, la un ritm absurd de muncă, cu un nivel de stres pe care nu îl mai puteam duce. Eram epuizată, mă îmbolnăvisem de tiroidă, aveam atacuri de panică și creierul meu nu mai putea procesa informație mai mult de câteva minute la rând.
Realizam cum mă simt și de ce am ajuns din nou în situația asta, dar mă durea chiar și doar ideea de a trebui din nou să mă orientez profesional. În România scrisesem ca să-mi câștig pâinea, iar după emigrarea mea în Suedia, în 2013, fusesem nevoită să mă reorientez către alte profesii. Muncisem pentru asta timp de 10 ani: o viață nouă, o limbă nouă, acomodarea la o lume cu susul în jos față de ceea ce știam. Eram "studentă eternă" cu două facultăți, una în România și cealaltă în Suedia, cu multe alte cursuri în psihologie, suedeză, engleză, pedagogie și cine le mai ține minte, "hărnicuța" care încerca să muncească mereu mai bine și mai mult. Să dovedească tot timpul ceva, ca să-și ascundă rușinea de a nu fi de ajuns așa cum e, de a nu putea fi iubită decât dacă prestează.
Să nu credeți că acea dimineață friguroasă de februarie a venit cu filozofiile astea așa, făcute pachețel atunci, la prima oră, pentru că nu a fost așa. Creierul meu, "prăjit" de perfecționism, era pe modul "Supraviețuire" în perioada aceea. Acea dimineață a venit în schimb cu un gând limpede și bine conturat, ca o voce a conștiinței, în toată acea ceață mentală în care bâjbâisem în ultima vreme. Stivuiam lemne când gândul m-a trezit. Mă și văd în fața ochilor: în cizme de cauciuc, cu un fes gros tras pe cap și un braț de lemne în mâini, oprindu-mă brusc în loc și realizând: "Alina, ai trăit niște minciuni timp de aproape 40 de ani. Workoholismul și perfecționismul te-au dus pe buza prăpastiei, te-au pus să-ți cheltuiești toată viața din tine pentru aprecierile altora și te-au îmbolnăvit."
Lemnul tăcea, auzindu-mi parcă gândurile în liniștea aceea înghețată. Aștepta impasibil, fără drame. Era atât de simplu încât era ridicol. Lemnul nu făcea abuzuri asupra semenilor lui. Nu crea un mediu în care oamenii își luau propria viață sau pe a altora. Nu implica drumuri la poliție, tribunal, psihiatrie sau spital și nici nu ridica dilema zilnică: "Oare am luat cea mai bună decizie pentru clientul meu azi? Oare va trăi până la următoarea noastră întâlnire sau va lua o supradoză? Sau se va sinucide în alt fel?". Nu. Lemnul nu emana nimic din toate astea, ci doar o răbdare infinită. Mi-am dat seama atunci că îmi era dor de acea liniște înțeleaptă, pe care foarte rar am regăsit-o printre oameni de-a lungul timpului. Cel mai des ea m-a așteptat, în schimb, în natură. Și am înțeles în clipa aia că trebuie să schimb ceva, chiar dacă încă nu știam ce și cum.
În mai, în urma mai multor discuții cu un bun prieten, m-am hotărât să las în urmă singura lume (profesională) pe care o cunoșteam de când m-am mutat în Suedia - cea în care oamenii mor sufletește sau trupește. Trebuia să renunț. Trebuia să aleg altfel de data asta. Ceva blând, înțelept, răbdător. Care alege să trăiască.
Și atunci am înțeles, în sfârșit, că munca în natură îmi era soluția. Cum de nu-mi dădusem seama până acum, după atâtea drumuri prin munții României și prin pădurile Suediei, plecată după ciuperci și afine, studiind copaci, plăntuțe și animăluțe, că în natură îmi era locul?! Că în natură pot vedea imediat, sincer și palpabil rezultatul muncii mele?
În iunie, revenită din concediul de boală, mi-am dat demisia. Am ales, cu nesiguranță și cu frică de necunoscut, să schimb macazul complet, ca să nu mai ajung la al patrulea burnout. În iulie am aplicat la o școală de grădinărit și peisagistică, iar în august am fost admisă și am început (pentru a câta oară?) să învăț ceva nou. Voi absolvi în 2025 și apoi voi putea lucra cu ce dorește inima mea verde: grădinar, angajat în magazine de flori și articole de grădinărit, terapeut care lucrează cu natura, peisagist... Voi putea lucra în grădini botanice, în grădini ale diferitelor castele din Suedia, în parcuri, în cimitire, în păduri. Voi putea lucra cu Viața de data asta și sper ca în asta să fi constat criza mea de 40 de ani - o schimbare radicală de direcție.
În prezent învăț botanică și istoria grădinilor din Europa. Și mai învăț să iau fiecare zi în parte, fără să-mi mai fac planuri grandioase. Încep să înțeleg că Dumnezeu (sau cum vrea fiecare să-l numească) lucrează în pași mici. Mici precum o floare de nu-mă-uita sau precum curajul de a mă arunca din nou în necunoscut.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 31 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)