Mi-l amintesc pe Zota vagabondul. Cu o barbă roșcată, mereu îmbrăcat în pantaloni de stofă, sacou și o vestă verde. Purta pălărie și pantofi deschiși la culoare în orice anotimp. Tot așa a trecut și prin fața porții noastre într-o iarnă. Viscolea. Își ținea gulerul ridicat. S-a oprit și s-a sprijinit de gard. Și-a prins degetele de câteva ochiuri metalice. Eu mă jucam. Mi-a făcut semn ridicând un braț, să fie sigur că l-am văzut. I-am făcut cu mâna. Să fi fost '83 când l-am întâlnit ultima oară.
Mihaela Popa
Copil fiind mergeam cu Plugușorul prin satul bunicilor. Undeva se auzea Dansul caprei. Pe stradă zărim un grup de mascați. Cel care îi conduce e cel mai înfricoșător. Are o barbă mare albă și coarne. Eu și sora mea fugim spre prima poartă deschisă. La ușă nu ne răspunde nimeni. Vrem să ieșim prin grădină, dar acolo ne așteaptă un câine furios. Am înlemnit între două spaime. Trecem exact pe sub nasul câinelui care se zbate în lanț, apoi pășim pe arătură. Încă un pic și suntem acasă. E deja amiază și ne este foame.
Julia Sandu
Iarna aceea a fost foarte grea. Piticul murise de Covid iar Goliath înnebunit de pierderea amantului picase in depresie, stătea abulic și catatonic. Circul era decimat de virus, până și artiști fără de frică și plasă, trapeziștii, s-au angajat ca alpiniști utilitari, distrugeau cuiburile de corbi ce invadaseră orașul aduși de mirosul de cadavre îngropate superficial. Nu mai avea ce face. Nu avea un ban, de o vodcă măcar. Călcându-și pe inimă aplică la clubul Femina, un post de Moș Crăciun. Doar era femeia cu barbă.
