Creștea reni. Iubea femei eskimo. Vâna vulpi. Om și nu prea, călca între două lumi. Că era duh sau sveti, nici el n-ar fi putut spune. Știa doar că iarna, imediat după solstițiu, prin vine începea să-i curgă un soi de sevă. Simțea în loc de sânge o clorofilă ca un foc lichid. Iar pe fața smeadă-i creștea o blană albă precum a urșilor de dincolo de banchiză. Atunci, ca în transă, suia în sanie și gonea spre sud de-ai fi zis că-i gata să zboare. Se întorcea mereu la primul răsărit. Și încă un an era împăcat cu hainele de om.
Mihai Popescu
Sunt creația lor. Am pornit din imaginația unuia singur. Apoi acesta i-a spus prietenului său. I-a povestit cum e să fi văzut. Cum e să fi ascultat. Cum e să fi înțeles. Cum e să fi sprijinit. Cum e să aibă cineva spațiu pentru tine. Așa am apărut. Din vorbă în vorbă, au început din ce în ce mai mulți copii să creadă în mine. Și din imaginația lor, ușor ușor, am ajuns pe pământ, în Laponia. Nu. Nu Japonia. Am primit cizme, haine groase, o casă, haine și reni. Cu renii a fost mai greu că sunt încăpățânați.
Alex Caragian
Moșneagu'-și făcu cabinet: Bătrânul și marea psihanaliză. Poarta sa era întredeschisă oricui dorea să-și strecoare bagajul emoțional. Bucuroși de oaspeți? glăsui tânărul. Ia loc pe genunchi, dragule, zi-mi cât de obraznic ești. Nu, am venit doar să livrez un pachet. Toți purtam unul. Descarcă-te. Unde? că e mare. Normal că e, povara anilor în copilărie începe, hai, pe canapea. Nu are loc, bre, miroase-a brad. Hm, bănuiam, vorbește-mi despre mama ta, mai crezi în ea sau te-ai împăcat cu fantezia?
