Și înțelege dacă poți!
Pune în cuvinte ceea ce ai decantat. Fă ordine în haos și clarifică-ți lumea. Conștientizează ca să te poți acomoda. Pune-ți deoparte doar ceea ce te reprezintă înainte de a porni din nou pe străzi. Fă anticorpi sau vei ieși iar cu pielea jupuită. Ca să sângerezi. Ca să te vezi în vitrine cum nu te știi, cum nu vei fi crezut vreodată că exiști. Ieși din casă și ia-o la dreapta. Ba nu, la stânga. Contează? Caută, căci asta știi să faci cel mai bine. Un căutător nefiresc de firesc al firescului. Ești pe aceeași stradă ca în urmă cu 20-30 de ani; ce vezi acum diferit? Trotuarul mai mic? Mai multe gropi? Aceleași? Dar stările tale? Nu cumva sunt și ele aceleași? Oamenii sunt alții, tu ești aceeași. Străzile sunt aceleași, timpul este diferit. Te-ai prins cine se joacă cu tine așa cum te joci tu cu aceste cuvinte? Înțelege că nu mergi înainte, ci în aceeași cutie de cuvinte, scrisă deja dinainte. Ți se pare că trăiești o viață ca un roman? Ți se pare că scrii acum un roman? A fost deja scris, tu îl joci în cerc. Încerci să-l joci. Ai ieșit azi pe stradă ca să mai joci o dată (a câta oară?) aceeași pagină din același capitol I. O lume mică. Și, predictibil, te uiți într-o vitrină (a câta oară, oare?) și nu te recunoști; nu te-a descris bine azi, nu ți-a nimerit fizionomia, stările, nu știu exact ce nu ți-a nimerit, dar nu pari tu, parcă nu crezi că ți se întâmplă ție. Gândurile ți-au luat-o mult înaintea pașilor, mult în jurul pașilor, în urma pașilor. Trăiești în două vieți și ți se pare că măcar pe una dintre ele tu o scrii... Scrii străzile, scrii blocurile, scrii cum mergi și cum privești, cu aceiași ochi ai copilului care ai fost, ai adolescentei care visai, ai femeii care îngropa asfaltul cu pașii, grăbită să țeasă traseul serviciu-casă-copii-piață-proiecte-grădină-serviciu, cu aceiași ochi ai tristeții și ai pasiunii, ai eliberării și ai sclaviei. Și crezi că scrii ceva ce nu a mai fost scris. Ai impresia că scrii în minte cu întrebarea nu ți-ar plăcea să faci parte din povestea asta? Îți inventezi propria fericire ca să fii sigură că o vei și trăi și asta îți dă încredere. Zâmbești. Uite că am găsit formula, îți spui sigură pe tine. Și te surprinzi ridicându-ți fruntea și privind înainte în timp ce mergi... pe aceleași străzi scrise deja.
Apoi treptat a început să mi se desprimăvăreze. Și într-o seară am redeschis Cinema Paradiso. Nu doar filmul, cât mai ales muzica.
Și m-am revizitat, a nu știu câta oară în viața asta. Pentru că atunci când, înaintând riscant spre vârf, constați că ți se îngustează pământul stabil de sub picioare, inevitabil te întorci, a mia oară poate, tot la baza piramidei tale, ca să reîncepi să fii.
Cei ca tine sunt căutătorii!
Un fel de căutători de... cai verzi pe pereți, ca să știi!
O!, de câte ori nu ai simțit nevoia să le spui că le păstrezi încă intacte vorbele, privirile, replicile, atingerile, mirosurile, zâmbetele și tristețile, îmbrățișările și zvârcolirile! Și tot cam de atâtea ori te-ai oprit. Ai înghițit îndrăznelile, ți-ai coborât privirea și ai mers mai departe, strângând discret atât cât ai mai reușit; vreun te miri ce... Și ce ai reușit?, te întrebi sarcastic. Tot ce ai strâns în tine e melancolia, pe care o scrii acum, cu îndrăzneala de a crede că este materialul unui edificiu. Te prăbușești în tine cu atâta putere încât sare din adâncuri râul de lavă: romanul vieții tale. Scrisul îți pietrifică miezul lichid și fierbinte al cortexului vărsat în afară. Probabil că te bucuri de dantelăriile acelea de lavă revărsate pe foaie și în același timp te miri de duritatea corpului lor solidificat în cuvinte și de paradoxala diferență dintre fierberea amorfă, incandescentă pe care o simți permanent invadându-ți viscerele și cumintea curgere în șuvițe rostogolite lent, calm, făcând această crustă filigranată pe care tocmai o scrii...
Ai rămas captivă înăuntrul unui cinematograf vechi și îți umpli timpul rulând continuu, pe un ecran fragil, ferfenițit, gata de-acum să se dezintegreze, bobinele cu pelicule prăfuite, în aparatul acela vechi de proiecție din camera de la etaj, întunecată... Respiri doar prin fereastra de proiecție, prin fascicolul luminos, te miști doar odată cu rola, cu filmul, cu mogâldețele formate de lumini și umbre...
Privește: ești unicul spectator rămas captiv fără să știe, chiar de la darea sa în folosință... Acum înțelegi de unde vine claustrofobia ta?
Și cum n-avem încă spitale nici pentru marii arși, dar nici pentru marii naivi, a trebuit să mă tratez acasă cu tot ce am găsit la îndemână. Cumva, și totuși deloc întâmplător, am cumpărat din anticariat, cu 200 de lei, Evadările Lenei Constante și m-am închis în casă pentru alte 7 zile. Reîncepusem, prin urmare, să citesc. Dar mai ales să scriu. Terapeutic la început, din pasiune în același timp. Doar așa am înțeles cum trebuie să faci când absolut nimic nu-ți mai rămâne de făcut: să te ridici din tine și să pleci!
Și am plecat. Întâi la teatru, vechea mea iubire. Mi-am amintit cum în cei patru ani de Litere bucureștene reușisem să nu scap nicio piesă nevăzută. Încă simțeam La țigănci cu Adriana Trandafir și ... au pus cătușe florilor cu Florin Zamfirescu de la Odeon și O trilogie antică a lui Andrei Șerban de la Național... Ei bine, cu 7 luni în urmă m-am trezit că descopeream, printre clasicele scene, aruncat prin Pipera, Teatrul Apropo, echipat cu o mână de talente îndrăgostite de actorie, oameni tineri, printre care și Răzvan Nicolae Răduță, un fost elev și în acest moment una dintre valorile răsărite din orășelul meu, Moreni, al cărui traseu l-am și conturat în proiectul Potecilor Culturale - cncaragialemoreni.ro/razvan-raduta/
Între timp se făcuse vară, așa că am pictat, deși nu mai ținusem pensula în mână din copilărie. Și nu mică mi-a fost mirarea să constat că tablourile mele vorbesc și ele bine. Despre mine. Celorlalți. Dar mai ales mie.
Ca să te coci, îți trebuie și-un mentor. Așa că l-am sunat pe bunul meu profesor de literatură și de libertate, Christian Crăciun, fiindcă îmi trebuia acum mai mult decât chiar în liceu să mă învețe să refiu. Ca manual de igienă sufletească, ultima lui carte, Hemolexii. Să tot citesc în 7 zile cât alții-n 7 ani - utopiqa.ro/hemolexii-editura-tribuna-2021/
Spre toamnă mi-am luat avânt și am aterizat în două țări extreme: Portugalia și Danemarca. Am gustat Atlanticul și Marea Nordului, fiindcă după horoscop sunt gemeni, prin urmare extrem de greu și complicat de mulțumit. A trebuit să simt pe pielea mea că de oriunde se vede același soare și cumva aceeași mare și atunci am știut că găsisem mijlocul lumii mele, echilibrul.
distorsiuni?
așa cum pământul ți se pare plat când calci pe el, norii sunt totuși albi și apa are gust bun când ți-e sete, tot la fel și viața ți se croiește otova, după cum se rupe materialul pe fibră, oricât de mult te-ai strădui să o tai după tipare.
Privită peste umăr, se distinge bine fibra, dar mai ales acomodarea mea cu croiul, cu rupturile, cu sfâșierea zdrențuită a acestor 7 ani, sau luni, sau săptămâni, ori zile... care m-au trăit după bunul lor plac.
Să te trezești la realitate, să devii conștientă, să ții controlul propriei vieți, bunăoară să îți iei viața în piept, în mâinile tale, s-o întorci pe toate fețele, oare câte fețe!?, și să cântărești bine, să măsori de șapte ori ca să tăi o dată, ba mai mult în viața asta să ai grijă să nu scapi niciun tren, că altminteri avea să ți se spună că ai pierdut (și) trenul ăsta!? și să nu scapi ocazia, să stai cu burta lipită de masă când mănânci ca să nu-ți treacă norocul pe dinainte, de fapt să nu ți-o ia nimeni dinainte, să-ți lipești moțul castravetelui în frunte ca să fii tu prima, să caști ochii cât cepele, oare de ce cât cepele și nu cât merele, cât gutuile sau cât pepenii!? și de ce anume neapărat să îi caști!?, și apoi să înveți carte, să te pui cumva cu burta pe carte și să-ți intre bine-n cap, chiar dacă nu-nțelegi nicicum ce-are a face burta cu cartea și intratul cu capul!, dar cumva trebuia să mănânci cartea sau s-o scrii chiar tu ca să n-ajungi la coada vacii..., totuși mie-mi plăceau dimpotrivă numai ochii mari și blânzi ai vacilor, ca atare pe asta chiar am înțeles-o repejor!
Și când părea că nu mi se mai poate da nimic nou, cumva, în ultimele 7 zile din an m-am trezit, nu știu cum, în Ficțiuni Reale. Și-am început, normal, cu stângul. Nu pentru că tema era Sarmale, ci tocmai că mi-a dat prin cap să înfășor trufandaua în... poezie. Iar poezie, după cum se știe, nu-ncape-n ficțiune, nici măcar reală. S-a râs, am râs și eu, mi-au șters postarea (mulțumesc, Vlad Mușat, pentru grijă) și m-am așezat pe proză. Pentru că, da, nu-i loc mai bun pe lumea asta decât în fața unei pagini albe.
P.S.: Acum, când scriu, au cam trecut de trei ori câte 7 zile din noul an și încă niciun dezastru. Trag nădejde! Ceea ce vă doresc și vouă! Să ne revedem cu bine!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 februarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)