Femeia întinde fața de masă pe care erau imprimați niște brazi, așază farfuriile de porțelan pe care le scoate din cutie doar de sărbători, toarnă în ele iahnia de fasole cu cârnați apoi își cheamă soțul la masă. Eu vreau sarmale, nu fasole, se răstește bărbatul la nevastă. Nu mai sunt, îi răspunde soția. Bărbatul apucă farfuria și-o trântește de perete. După ce a curățat pereții de fasole, femeia s-a culcat flămândă, dar împăcată. Sarmalele au ajuns, printr-un vecin, în capitală, la copilul ei.
Oana Jindiceanu
Bunica le făcea cât pumnul. Nu-mi plac mici, zicea, apoi urma o comparație foarte nepotrivită. Niciodată în foi de viță, numai în varză. Alt fel de mâncare nu-mi amintesc, cred că nu era o bucătăreasă strălucită, era mai mult pe supraviețuire. Anul ăsta fac și eu, am învățat de pe internet. Întind foaia, pun umplutura, înfășor, apoi le așez în cercuri concentrice pe fundul oalei. Terapeutic. Mă gândesc la ea. Nu i-ar fi plăcut, sunt prea mici. M-ar fi înjurat, cu siguranță. Și smântână deasupra.
Radu Gramatovici
Charles dispăruse chiar de-a doua zi. Nu i-a simțit nimeni lipsa până când cineva a-ntrebat câți vom fi la cina de Ajun, dar după o căutare rapidă prin cabană și împrejurimi, ne-am relaxat. Apare el până la urmă, a fost concluzia generală. Nici locul gol la masa festivă nu a deranjat pe nimeni. Când s-au servit sarmalele, cumva mi-a sărit în ochi asemănarea și i-am spus cabanierului: parcă ar fi degetele groase ale lui Charles. El s-a uitat în jur, s-a aplecat puțin și mi-a șoptit discret: nu folosim decât pulpiță.
