A fost odată o oală roșie cu 54 de buline albe pe care toată lumea din casă o striga oala de sarmale. Nu era scoasă din dulap decât la sărbători și nu se folosea, ca alte oale, și la supe și la tocănițe. Era vedeta bucătăriei. Până într-o bună zi când nu a mai fost scoasă de Crăciun. Auzea din dulap zarva binecunoscută, simțea chiar și mirosul de sarmale, dar ea nu era pe aragaz. Fierbând de curiozitate, deschise cu capacul ușa dulapului. Pe flacăra domoală strălucea argintiu o oală sub presiune.
Andreea Andrei
Hai intră. Nu te mai descălța, lasă. Lasă, că spăl eu mâine. Azi e sărbătoare, nu e bai. Hai ia un loc la masă. Acum serveam sarmalele. Să îți pun și ție o porție, că te văd flămândă. Da ce-ai pățit, că te-ai făcut verde la față. Aoleu ți-e rău. Dacă nu mănânci când trebuie. De aia ești și așa slabă. Hai, ia și mănâncă, o să îți treacă. Ce nu-ți plac sarmalele. N-am mai întâlnit om să refuze sarmale. Sigur ești bine? Da, sunt bine. Eu nu mai mănânc sarmale de la moartea mamei. Îmi aduc aminte de pomană.
Monica Ciurea
Peste oala cu sarmale se lăsase tăcerea. Grea. Apăsătoare. Mai erau doar două. Zăceau înfășate, fără speranță. Le uitaseră pesemne. Ce destin. Nimeni nu le mai voia. Nici nu știau ce e mai bine să-și dorească. Să fie poate și ele digerate de cineva, ca să le dea sens scurtei, acrei existențe. Ori poate era mai bine să se stafidească pe fundul cratiței, în acel abis existențial. Una dintre ele privi galeș la varza celeilalte. I se cam aprinse bulionul. Își cunoscuseră frunza. Erau iar primele sarmale de pe lume.
