T&M

Avem câteva indicii referitoare la morfogeneza formelor arhitecturale arhaice, elementare. Sunt constituite două tipuri clasice care, prin complexificare, federare spațiu lângă spațiu și reguli interioare ierarhice de articulare au dat naștere sanctuarelor, palatelor și locuințelor celor mai vechi. Pe plan rotund, circular, avem tholos-ul. Pare să fie generat de adăpostul migratorilor: un stâlp central, în jurul cărora sunt dispuși, pe circumferință, alți stâlpi, care, sus, se sprijină pe stâlpul central sau fac posibilă o deschidere centrală, pe unde să iasă fumul de la focul din interior. Piei de animal sau, mai târziu, țesături, acoperă această structură, a cărei apoteoză o vedem în cupole. Igloo-urile sunt așa, corturile wigwam ale americanilor nativi sunt așa, corturile migratorilor din Asia, iurtele, sunt o formă mai elaborată de tholos și, desigur, foarte multe temple grecești. Sunt popoare migratoare, de regulă, care instalează repede și strâng la fel de repede structurile de adăpostire. Căsuțele africane sunt adeseori de această formă, adăpostind cea mai mare suprafață în raport cu circumferința, acoperite cu crengi de palmier, așa cum am văzut în Senegal, în satele etniei serere. Acolo și gardurile erau făcute din frunze de palmier, și seva palmierului se bea ca atare sau se fermentează spre a obține un soi de vin slab alcoolizat.

Al doilea arhetip, sau prototip spațial este megaron-ul, de formă dreptunghiulară (la limită, pătrată), cu o deschidere pe latura scurtă. Ulterior, pentru a proteja intrarea, I se adaugă intrării doi stâlpi care permit acoperișului să vină mai în față. La templul din Ierusalim, cei doi stâlpi poartă numele de Jakin și Boaz și nu sprijină nimic fizic ci, simbolic, bolta cerului. La sanctuare, o succesiune de camere dispuse pe lungimea megaron-ului propun spații din ce în ce mai misterioase, mai puțin accesibile profanilor, sau accesibile doar preoților, celor care oficiază ritualurile respective. Nu vă dau exemplele grecești, cele mai cunoscute, unde spațiul central, cel mai sfânt, este constituit de cella, unde se află o statuie a zeului sau zeiței (Athena, de pildă, la Parthenon-ul de pe Akropolis. Era locul cel mai înalt și cel mai sacru, în același timp, pentru cetățenii din Atena din vremea lui Pericle). Doar oficianții intrau în relație cu reprezentarea zeiței, colosală. Restul lumii deambula pe afară.

Vă dau, în schimb un exemplu de pe teritoriul actual al României. Un muzeu i-a fost dedicat recent și îl puteți vizita. Se află la Parța, în vestul României și are peste 6000 de ani vechime, deci este mai vechi decât templele megalitice din Malta (mnab.ro/sectia-de-arheologie/sanctuarul-neolitic-de-la-parta/). Ce ne frapează la reconstrucția digitală este succesiunea de spații, din ce în ce mai sacre, probabil, separând locul pentru ofrande și jertfe de cel al prezenței reprezentărilor zeităților (video cu reconstrucție digitală mai jos).


Mi se pare interesantă structura tripartită, arătând o gradare a intensității sacrului, cu o sală dedicată sacrificiilor și cu ultima sală adăpostind reprezentări de animale și o statuie bicefală, om și taur deopotrivă. Interesant este că și această sală pare să aibă un acces spre exterior direct, poate pentru oficianți, în felul în care și la noi preoții pot intra direct în altar prin veșmântar.