I put a spell on you...

Citiți o invitație la lectura acestei cărți aici.


Allex Trușcă (n. 1982, Motru) este absolvent al Facultății de Automatică și al unui masterat în business management. Scrie proză în registru fantastic, fiind autorul romanelor Nebunul alb (2019) și Cealaltă regină (2018). Publică în mod curent povestiri în reviste și antologii. Pasiunile sale sunt istoria și mitologia medievală, și, în plus, îi plac pisicile negre și catedralele gotice.
Cristian, protagonistul romanului, are mustrări de conștiință în urma unei aventuri cu o necunoscută într-o pădure și încearcă să-și salveze căsnicia căzută în rutină. Lucrurile iau însă o turnură fantastică și soția lui începe să se transforme, căpătând treptat fizionomia și comportamentul amantei întâmplătoare, în timp ce el însuși e din ce în ce mai sleit de puteri și mai derutat. O serie de întâmplări neobișnuite și întâlnirea cu alte fațete ale feminității îi descoperă în cele din urmă ceea ce-și dorește cu adevărat. Parabolă a fascinației și a exacerbării sexuale, I Put a Spell on You... este scris într-un stil alert și degajat, de o senzualitate frustă.

"Proză fantastică, scrisă într-un stil inventiv, cu senzualitate și cu talent." (Doina Ruști)



Pe ecranul uriaș rulează un film pe care unii l-au văzut deja. Un actor cu un chip banal conduce și flirtează cu o femeie în rochie albă, transparentă, care îi zâmbește vulgar. La o curbă luată strâns, actrița se dezechilibrează și mâna ei stângă se oprește între picioarele bărbatului. Imaginile par încetinite, în fundal rulează melodia Put Your Lights On a lui Carlos Santana:

Prim-plan cu fața bărbatului, roșeața din obraji și fâstâceala sunt realist redate, joacă bine. Actorul caută ceva în torpedou, mâna dreaptă i se oprește pe piciorul femeii, ea nu pare deranjată.

Stop-cadru.

Camera se rotește, trece în spatele celor doi, drumul e slab luminat, personajele schimbă niște vorbe, dar cuvintele lor sunt acoperite de coloana sonoră.

Mașina trage pe dreapta, pe marginea șoselei. Stinge farurile, tânăra iese și se îndreaptă ușor spre copaci.

Prim-plan pe ochii bărbatului văzuți în retrovizoare. Trădează nehotărâre, pare să fie un maestru în controlul emoțiilor. Se cotrobăie prin buzunare, scoate un telefon mobil, îl închide și-l pune în torpedou. Urmează acea răsuflare și decizia mai-bine-regrete-decât-remușcări.

Stop-cadru.

Derulează înainte.

Scenă nouă.

Deși e noapte, e cam multă lumină. O greșeală de regizor? Numai un ageamiu ar putea să facă asta. Bărbatul o lipește pe femeie de un trunchi de copac, îi ridică rochia și o lovește peste fund. Mâna ei îl mângâie pe penis. Actorul e cu ochii închiși, dar fața lui e suficient de expresivă. Regizorul ar fi putut introduce și ceva preludiu aici, poate a fost în scenariu, dar săracul om n-a mai avut răbdare. Serios? Lady in Black, în momentul ăsta? Cred că-i o glumă proastă, aia mai e și îmbrăcată în alb! Singura parte relevantă din melodie e cea cu aaaaah aaaaah!

Stop-cadru.

Derulează înainte.

Scenă nouă.

Protagoniștii sunt dezbrăcați, femeia îl călărește ca o profesionistă în arta păcatelor carnale, cum altfel ar fi luat rolul ăsta? El pare cam crispat, cu mâinile pe șoldurile ei. Serios, dude? Te fute una bună și tu stai ca la dentist? Prostul aproape că-și dă sufletul între cracii ei. Adoarme! Cum, bă, s-adormi? Bagă o cafea, un energizant, ceva, înainte!

Camera rămâne fixată pe mutra satisfăcută a idiotului, și în plan îndepărtat femeia goală, învelindu-și artistic corpul cu rochia, cu părul căzut pe spate, se afundă și mai mult în pădure. Imaginea se estompează în timp ce încă se aude un rând de aaaaah aaaaah! The End.
Când eram mic, am văzut într-o dimineață o mașină care nu se încadra în peisaj. N-am înțeles atunci ce căuta rabla aia - era o dubă de marfă, albă sau poate gri, nu-mi mai amintesc bine culoarea (dar nici nu e relevant) - pe malul râului, după un pâlc de copaci, într-o zi de duminică. Le-am arătat părinților cabina zguduindu-se și scârțâind în așa hal, încât ei, care mă țineau de mână, s-au uitat rușinați unul la altul și n-au știut să-mi spună ce se petrecea. N-au zis nimic, eu le-am spus să mergem să vedem ce se-ntâmplă, mama se tot răstea să tac din gură că poate ne aud cei dinăuntru, tata tot insista să vadă cine-i acolo. I-am văzut, în cele din urmă, coborând și îndreptându-se de spate: un bărbat care atunci mi s-a părut de vârsta bunicului, în maiou albastru cu găurele, cu brațe bronzate în stil tractorist, și o tânără în niște blugi decolorați și tricou roz, despre care aveam să aflu peste ceva timp că-i o curvă la care apelau toți șoferii care livrau marfă în zonă.

N-a fost singura dată când am văzut mașini acolo. Am priceput în timp că era un loc bun dacă voiai să-ți înșeli nevasta sau soțul, șansele să te întâlnești cu vreun cunoscut erau mai mici decât în orice altă parte a orășelului în care toți se cunoșteau între ei. Cred că unii dintre cei care călcau strâmb în mod regulat au vrut să marcheze fiecare întâlnire a lor, altfel nu-mi explicam cum pe o creangă erau înșirate vreo zece-cinșpe sutiene, de culori diferite și calitate proastă, aceeași mărime. Nu mă întrebați de unde sunt sigur, eram adolescent atunci.

Până când nu m-am însurat, n-am înțeles de ce un bărbat ar vrea să-și înșele nevasta sau de ce unele femei aleg să calce strâmb, cred că are oarece logică asta, că, dacă nu te legi la cap, nu te legi nici la... Mi-amintesc de vecina de la parter, se plângea zilnic maică-mii la cafea că bărbatul ei e un curvar nenorocit, că jumate din banii lui se duc la curve care nu vor decât să-i spargă casa, că ea se gândește cum să mai strângă bani să repare acoperișul de la țară, că lui Nelu al ei nu-i pasă că au restanță la întreținere, că dracu' să-l ia de nenorocit, că i-a mâncat viața, să doarmă pe canapea, măcar noaptea să nu-l mai vadă. Mi-am zis atunci că eu n-o să ajung vreodată să fac asta, că eu sunt bărbat cu principii, părinții au fost oameni cu frică de Dumnezeu și m-au educat bine, că numai gunoaiele fac așa ceva.

Și iată-mă derulând înainte și înapoi filmul în care eu și Ileana am fost actori în urmă cu vreo două săptămâni. Dacă regret? Normal că regret, cum să nu? Toți regretăm, probabil și soțul vecinei avea mustrări de conștiință.

Stop-cadru, Ileana e deasupra mea, își înfige unghiile în pieptul meu, ghearele ei lasă dâre adânci. Ar fi trebuit să-i spun să nu-mi lase semne, că n-am chef de probleme. Mi-a trecut prin cap că n-aveam nici măcar prezervativ, dacă era vreo curvă și luam dracului vreun sifilis sau altă podoabă, mai dădeam și pe-acasă, ajungeam și de râs.

Derulez mai departe, sânii ei tresaltă, rotunzi și plini, nici prea mari și nici prea mici, aș fi vrut să-i mușc, să-i las și eu ceva urme, măcar din răzbunare. Ea nu m-a lăsat să mă ridic, voia să aibă controlul, l-a avut și atunci când am luat-o pe la spate, lipită de copac.

Derulez mai departe, stop-cadru pe buzele ei, cea de jos e mai groasă decât cea de sus, iar asta-i face până și cea mai banală schiță de zâmbet să pară vulgară.

Stop. Sunt curios câți dintre cei ce se duc la prostituate sau se fut cu una pe care abia au cunoscut-o își amintesc culoarea ochilor partenerei. Popescu zicea odată că, dacă un bărbat își amintește detaliul ăsta după prima întâlnire, cu siguranță tipa avea țâțe mici. O să-i spun la o bere între băieți că nu e sută la sută adevărat. Poate eram eu prea înfierbântat sau poate lumina lunii se reflecta prea puternic, dar atunci aș fi putut jura că ochii Ilenei luceau sălbatic, aproape inuman.

Cred c-au fost ultimul lucru văzut înainte de a adormi. Nu, de fapt, am simțit cum tot sufletul mi-e îmbibat de valeriană și, înainte ca pleoapele să mi se închidă, îmi amintesc că buzele ei s-au apropiat de urechea mea și s-au unit în niște cuvinte care s-au rătăcit printre desișuri. Ce mi-o fi spus naiba știe. N-am înțeles unde a plecat, cum dracului să pleci noaptea, tu, femeie singură, prin pădure? Dac-o fi pățit ceva? N-am auzit nimic de vreo crimă, viol, Doamne ferește! Morții mă-sii, au văzut-o plecând cu mine, dacă mă trezesc cu poliția acasă sau la serviciu?...
Marcela știa că, uneori când ieșeam din tura de noapte, mai aveam obiceiul să mă plimb cu mașina prin afara orașului. Mă relaxează, îmi pun gândurile în ordine, așa-i spuneam. Iar ea era oarecum mulțumită că veneam obosit, găseam ceva rece de mâncat în frigider. Nu comentam, nu mai aveam chef să încălzesc, cartofii prăjiți se puteau mânca și sleiți, dacă voiam mâncare de Masterchef trebuia să-mi comand la serviciu, că oricum acolo stăteam mai mult decât pe-acasă.

Mă băgam în pat lângă ea, mă așezam cu spatele la ea, n-o mai luam în brațe, probabil a observat, dar nu cred c-o deranja, nu mi-a zis nimic de asta. Noi n-aveam casă la țară cu acoperișul stricat, cu întreținerea eram la zi, probabil mai avea ea o listă de motive pe undeva. Le scotea regulat, cam o dată la două săptămâni, reproșându-mi toate cele, așezate cronologic, de când oficializaserăm relația noastră, chiar înainte de începerea clasei a douășpea. Însă pentru mine devenise totul o obișnuință, un zgomot de fond, un post de radio enervant care turuia până când se terminau bateriile.

N-am înțeles niciodată modul în care femeile reușesc să țină minte cum erau îmbrăcate la prima întâlnire, ce culoare avea lenjeria când s-au dezbrăcat prima dată în fața bărbatului cu care ajungeau în pat, ce cuvinte tâmpite spunea el în timpul sau după partida de amor, cum idiotul a uitat că în ziua cutare a lunii trebuia sărbătorită prima ieșire împreună, cum în ziua a treia a lunii următoare trebuia sărbătorit primul sărut, evident de rememorat locul în care s-a întâmplat și dat explicație plauzibilă de ce nu mai ești același bărbat romantic, cum în ziua a douășpea a nu știu cărei luni ar fi trebuit să-ți amintești cât de tandru și pasional erai la început, iar acum ești un porc gras și autosuficient sau câte și mai câte. Poate aș fi avut altă părere dacă mi-aș fi întâlnit soția fulgerător, ca în reclame, am fi întors amândoi capul, ea și-ar trecut mâna prin păr, eu m-aș fi holbat la fundul ei, cum ne învață la televizor, însă eu n-am avut atât noroc, noi am crescut oarecum împreună. Predestinați, ca s-o spun într-un mod mai romantic. Am fost doar un tip pragmatic din motive total greșite, așa am ajuns să consider după o perioadă de conviețuire.

Marcela dovedea o memorie fantastică, se pricepea să despice firul în patru, opt, șaișpe, să găsească un vinovat pentru ultimii zece ani de corvoadă, pardon, de căsnicie. Bineînțeles, ăla eram eu, și, dacă la început sufeream când îmi reproșa asta, după câteva frecușuri periodice de soiul ăsta, știam poezia, aceeași mantră: sunt un insensibil, superficial, de ce trebuie să stau atât de mult la birou, că n-am putut și eu să mă angajez la stat, mi-ar fi pus ta-su pile, am fi putut rămâne amândoi în orașul de baștină și n-ar mai fi trebuit să ne mutăm la peste o sută de kilometri de babaci (asta-i parțial adevărat), că mă-sa suferă după ea (asta cred că-i adevărată), că prietenele ei sunt scoase în oraș săptămânal (asta n-o cred), că soții lor au afaceri și învârteli, sunt cineva, oamenii le zic "șefu'" sau "dom' patron", când îi întreabă cu ce se ocupă, ei se îmbățoșează că au o afacere, pe când eu nu-s nici măcar în stare să-i fac să înțeleagă ce fac eu în corporație și de ce muncesc și-n zilele libere, că n-am și eu curaj să încep o afacere, măcar un butic alimentar, firmă de ceva, să nu-i mai fie rușine că...

Eu... eu n-aș putea spune cu certitudine care a fost prima noastră întâlnire, că oricum ne cunoșteam de mici, am fost și colegi de bancă în școala primară. Tata a insistat să stăm împreună, Marcela era fata lu' dom' inginer, și nu știi niciodată când ai nevoie de o ușă deschisă undeva. Mai ales în acel oraș mic unde orice șef sau șefuleț era un mic Dumnezeu, fiecare știa unul sau mai multe cuvinte-cheie care deschideau anumite uși, unde "vin din partea domnului Staicu" transforma mutrele acre în zâmbete binevoitoare.

Când ne-am sărutat prima dată? Eram convins c-a fost la un majorat la beție, ba nu, asta a fost a doua oară, prima dată a fost la un joc de adevăr sau provocare. Marcela mi-a zis că sunt un prost, că primul sărut a fost la cinema la Titanic, deși eu aș putea să jur că n-am fost niciodată la filmul acela. M-a pus dracu' s-o întreb dacă n-a fost cu altcineva la film, sfat pentru bărbați atunci când se enervează, nu spuneți niciodată ce vă vine la gură, nu te pui cu nevasta care are chef de ceartă, și oricum n-o puteți convinge, ea are dreptate, asta ar trebui știută ca o axiomă. Atitudinea de noncombat prelungește viața cu câțiva ani, s-a demonstrat științific că femeile trăiesc mai mult decât bărbații, mai ales văduvele.

Când ne-am tras-o prima dată? Ea zice că la banchetul din clasa a douășpea la munte, că ce s-a petrecut în vacanța din clasa a zecea nu se pune, c-a durat nici trei minute și că nu voia s-o facem, ci doar să ne atingem - eu de unde să mă pricep? De parcă experiența se căpăta completând integrame împreună, uitându-ne la televizor și petrecând tot timpul cu părinții ei. Ăsta-i blestemul unicului copil, pentru ea. Pentru mine, blestemul se numea "Cristiane, e fată bună, ta-su are relații, stai cu ea".

Și nunta noastră, încă e motiv de ceartă, poate alți bărbați sunt mai norocoși... Eu n-am comentat când Comitetul de Conducere a împărțit sala ca o tabără de război, că nu știu ce director trebuia să stea lângă nu știu ce unchi al ei ca să-i propună vreo afacere, că soția nu știu cui nu se suportă cu doamna nu știu care, că rudele să nu se amestece, de ce fac mofturi când ea și cu mă-sa mi-au cumpărat costumul de mire să se potrivească cu accesoriile ei, ce gusturi muzicale proaste am, că am trei picioare stângi și nu-s în stare să învăț o amărâtă de coregrafie, și o să dansăm un blues banal ca să nu mă împiedic și să-i calc pe rochie, Doamne Dumnezeule! Aici am fost și eu mârlan, dar nu mai puteam, nu mai suportam să ascult încă o dată "Mireasa meaaaa, în noapteaaa astaaa să ne iubiiiim caaaa doi nebuuuuni" și le-am dat CD-ul cu Nothing Else Matters. Și nu știu cum sunt alte femei, dar se pare că Marcela nici acum nu m-a iertat că am făcut-o de râs, că cine a mai auzit dansul mirilor pe Metallica, și colegii ei și-au pus ringtone ca s-o tachineze cu Sick and tired, I stand alone. / Could you be there, / 'Cause I'm the one / Who waits for you, / Or are you unforgiven too?, deci așa ceva nu se face, Cristiane, mi-ai stricat nunta, e ziua pe care-o așteaptă fiecare femeie cel mai mult în viață și...

De-asta prefer să mă plimb noaptea, e liniște, ascult melodiile mele dubioase, urlu în mașină cât mă ține gura You see I caaanoooot beeee forsaaakeeen / 'Cause I'm not theeee only oneeee..., totul rămâne în urma mea, suntem doar eu și gândurile, dubiile și regretele mele. Poate n-ar fi trebuit să-i ascult atât de mult pe ai mei, că, deh, eu eram speranța lor, trebuia să-i ajut și pe proștii ceilalți, că, dacă am casă, nevastă, mașină și serviciu, ce motive mai am să nu fiu fericit, și să fac naiba un copil, că ne trece vremea și mama vrea și ea un nepot. Mi-a spus chiar că a întrebat-o vecina dacă nu-s impotent, să mă duc la medic sau vrăjitoare, că poate am cununiile legate.

Și, dacă nu mă plimbam noaptea, n-aș fi cunoscut-o pe Ileana. Ar fi fost mai bine sau mai simplu?
Chiar nu mă grăbeam să ajung acasă, mă milogisem de colegii de tură să ne oprim la o terasă, mai beam ceva, mai schimbam o vorbă, ne mai vărsam năduful născocind înjurături pentru șefi. Toți m-au refuzat. Aparent, motive să eviți pe cineva găsești mai ușor decât doi ciorapi la fel, nu mai știu cine-a zis-o, dar mi-a mers la suflet, e al dracului de adevărată. Ce să fac? Hai să dau o tură prin satele vecine, poate găsesc o cârciumă deschisă, fac cinste la toți drojdierii, ăia-mi povestesc viețile lor de rahat și poate mă simt ceva mai norocos și recunoscător cu ce am acasă. Bă, da' Marcela nu e chiar așa de rea cum o fac eu să pară, că poate nici eu n-am fost vreun model de soț...

Când am ajuns la bodegă, capul îmi bubuia, un batalion întreg de tancuri defila într-o nenorocită de paradă printre circumvoluțiunile creierului meu, băga-mi-aș picioarele, multe gânduri, multe probleme, multe bătăi de cap. Ochii mă usturau de la fumul de țigară, fumatul în incintă nu se interzisese încă. Și, dacă-l interziceau, orice țăran respectabil ar fi spus că regulile de la oraș nu se aplică la ei, You have no power here!, ca-n Lord of the Rings. Îmi amintesc că nevastă-mea mi-a băgat la nouăzeci de grade tricoul preferat cu Aragorn, mi-a rămas cu trei numere mai mic, poate m-am îngrășat și eu. Totuși cred că a făcut-o din răzbunare că n-am vrut să merg cu ea la ziua unei colege de serviciu. Dintre o grămadă de țoape spoite de machiaj ca lucrate din mistrie, care aruncau în discuții citate din Osho și Călugărul care și‑a vândut Ferrari‑ul, și o zi doar pentru mine, cu toată trilogia lui Tolkien, se pare că eu am ales varianta necâștigătoare, cea mai păguboasă.

Aș fi vrut, tare aș fi vrut atunci să bag ceva tărie. De la un timp nu-mi mai plăcea berea, aia-i un fel de hai să ne facem că bem, dar nu apă, vezi că aia fără alcool e ca îmbrățișarea primită de la curve de bucurie că ai terminat și pleacă și ele mai devreme acasă. Profesioniștii sau cei care au ditamai bagajul pe suflet nu-și pierd timpul cu ceaiuri din astea, așa că mi-am luat o cafea și-am lăsat cheile de la mașină pe masă, să nu par prea fătălău. Mi-a zis demult unu' că la țară nimeni nu zice nimic dacă mergi spre casă cu sticla în mână, poți să fii și-n curu' gol, lumea înțelege, toți au trecut prin asta, oameni sunt și ei, dar două lucruri sunt de mai mare rușinea.

Unul e să te duci cu flori la o femeie, ce dracului, cum s-o faci vacă așa pe față? Dacă vrei neapărat, ia-i și tu ceva să-i rămână. Sau iei o sticlă cu băutură, o beți amândoi, apoi o iei pe doamna respectivă la futut sau la rașchetat cu coada de topor, oricare soluție e acceptabilă, mai ales dacă n-ai serviciu și nici nu se întrevede ceva perspectivă, iar împărțitul unei celule cu alții de teapa ta nu-i cea mai mare tragedie care ți se poate întâmpla.

Celălalt lucru de rușine tot cu băutura se leagă, așa-mi zisese tipul într-o cârciumă la altă margine a Craiovei, cum pulpa lu' Ștefan cel Mare să te duci tu, bărbat, într-un bar să-ți comanzi Coca-Cola, Sprite sau, Doamne ferește, apă plată, păi ce, ești pocăit, martoru' lu' Iehova? Ia-ți cafea, e cel mai sigur, și fă în așa fel încât toți să știe că ești șofer, țăranii îi respectă pe cei care conduc, e cutumă de când a apărut primul Fast and Furios, când toți tunau rablele și se îmbrăcau la maiou, cu ochelari de soare, c-așa-l văzuseră pe Vin Diesel.

Mi-am luat o cafea cu gust de praf de pușcă, la fel ca alea din gară, alea albastre, nu vreau să le fac reclamă negativă, scrie "Tchibo" pe ele, dar mă gândesc că boabele alea sunt atât de contrafăcute, încât n-au văzut în viața lor o plantație din Etiopia, Brazilia, Guatemala sau pe unde se mai cultivă. Exact ca într-o rezervă de spital, simți cum ți se revoltă mațele din cauza mirosului de medicamente, aer stătut, mucegai, pișat, transpirație, singura diferență e că aici lipsesc medicamentele. Însă la fel se lipesc mâinile și paharele de mesele jegoase, la fel te uiți la nefericiții de lângă tine îndopându-și ficatul cu moarte la sticlă sau la cinzeacă. Spui pentru ei un "Doamne-ajută", spui și pentru tine, că nu ești ca ei. Ți-e milă, ai vrea să-i ajuți, dar singurul mod în care le poți fi util e să le oferi încă o doză. Oare în viață e ca-n statusul ăla mișto de Facebook, ceea ce nu te distruge te face mai puternic? Treaba lor, simțeam cum mă roade cafeaua aia pe interior, dar stomacul se mai repară, neuronii morți așa rămân, am zis că mai bine dau o votcă ieftină unui amărât decât să devin mai prost ducându-mă acasă.

Îl ascultam pe-un drojdier cum îi mergea gura. Dacă latinii spuneau că în vin stă adevărul, în alcoolul etilic diluat se ascunde toată știința universului, omul părea să se priceapă la fel de bine la politică, economie, filosofie, interpretarea viselor, religie, fuziunea atomilor de prună în molecule de țuică, dar n-a avut noroc, că asta e, Dumnezeu îi încearcă pe cei buni. El era cel mai bun. N-am mai avut răbdare când a început să vorbească de naționala de fotbal, am pus mâna pe telefon și i-am scris Marcelei.


Acum, orice bărbat știe că un "faci cum vrei" de la nevastă-ta e ca și cum te-ai da cu schiurile având detonatorul în mână și bomba-n rucsac. Oricum ai da-o, cearta e sigură dacă te pune dracu' să iei ad litteram, dacă faci cum vrea ea tot îmbufnată rămâne, dar tu n-ai de unde să știi cum vrea ea, că nici ea nu știe, și-ar vrea ca tu să-i spui cum vrea, că tu ești ăla care ar trebui s-o cunoască, și te-nvârți în gol ca lanțul de la bicicletă, și n-ajungi nicăieri, că tu nu ești bicicletă, și tot așa...

Mai mult ca sigur a sunat-o pe mă-sa, aia sigur a învățat-o cum să se poarte cu un bărbat, că prințesa lu' mama și a lu' tata, sigur merita unu' mai bun decât mine, dar mă dau ei pe brazdă, mie nu-mi mai pasă, dacă adoarme înainte s-ajung eu acasă înseamnă că e mai puțin rost de vorbă, dacă nu-i vorbă, nu-i nici rost de ceartă, pacea cu noi să fie, hai totuși să plec, mai hoinăresc puțin, văd eu pe unde mai merg.

Am ieșit din bodega nefericit semnalizată ca magazin mixt, o mâță venită după ceva ajutor social s-a aciuat la picioarele mele, m-am împiedicat de ea, morții mă-tii de jivină, să scuip de trei ori că nu-i semn bun, ultima dată când mi-a tăiat una calea era să calc cu mașina o babă ieșită ca din pământ, cum dracului de umbla dezgropată mumia, bine că m-au ținut frânele.

Nici nu mi-am terminat bine înjurăturile, că din fundal a început o cucuvea. Alt semn rău, să-mi bag picioarele, la țară la bunică-mea ziceau că, dacă alea cântă, e semn că moare cineva. Tocmai acum s-a găsit să bocească nemernica, morții lor de superstiții, zic că nu mă gândesc la ele, nu-s adevărate... Da' dacă sunt, e ca aia cu pantofii preotului, babele spun că nu-i bine să te uiți la ce are în picioare, că-ți moare cineva, tu știi că n-ai voie, totuși o faci, că, deh, curiozitatea a omorât pisica și poate și pe mătușă-ta aia grasă și crăcănată.

Am făcut trei cruci la odorizantul brăduț cu aromă de gumă Turbo (Doamne, cât îmi mai plăcea aia când eram mic, aveam un prieten pocăit dealer, îmi dădea pe gratis doar ca să vin la ei la adunare) de care atârna o icoană mică cu Sfântul Gheorghe omorând balaurul. Am primit-o de la mama, cică mă ocrotește, și oricum Gheorghe e celălalt prenume al meu. Mi-e rușine cu el, cum să te duci tu la multinațională și să spui că te cheamă Gheorghe? Nici nu poți să-ți spui Gigi, ăsta-i nume de covrigărie, pe scurt, îl bagi în pizda mă-sii pe nașu' care te-a botezat, că ți-a futut viitorul, așa, unde rămăsesem, crucile și apoi dau să pornesc motorul.

Îmi uitasem fularul, era primit de la soacră și, dacă spuneam că l-am pierdut, nu mă spăla toată apa Iordanului. Am și văzut-o în retrovizoare, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe-un maidanez ud: Cristiane, o să-ți pierzi și capu', nu știi să apreciezi ce fac alții pentru tine, ai putea să fii și tu mai recunoscător, mă-ta și tac-tu sunt oameni cu bun-simț, ei te-au educat bine, te prostește serviciul ăla al tău, că stai toată ziua cu hipsterii și drogații ăia, frecați mausul sau ce faceți voi, aia e meserie, că, dacă te-ntreb, nici tu nu știi ce faci.

N-am avut de ales decât să mă întorc după el.

M-am lovit de-un bărbat îmblănit, adică nu el era îmblănit, ci vesta lui, parcă era unul din personajele din Alaska Kid, dar nu, că era negricios. Nu cred că era țigan, să nu facem discriminare, nu pot să zic nici rrom, că-s rârâit ca naiba. Bine că nu mai sunt copil, m-au terorizat toți cu porcăria aia de "râu, rățușcă, rămurică".

S-a zburlit pielea pe mine. Ce ochi avea, Doamne, mați ca o coală de hârtie, fără pic de strălucire-n ei. Nu mă pricep, cred c-avea cataractă, nici nu știu cum mai vedea. Stătea prost cu împământarea, era cât pe ce să cadă, am dat să-l ajut, aproape m-am sufocat când a deschis gura, din cauza mirosului de usturoi. Avea mai multe tunele printre dinți decât clisura Dunării pe malul sârbesc, iar hainele-i puțeau a jigodie plouată.

Mi-a aruncat un "pleacă dracului de-aci!" și s-a smucit din mâna mea, așa că l-am lăsat să se ducă, iar eu am intrat din nou în cârciumă. Și-am văzut-o pe ea. Pe Ileana.
Dacă toată povestea asta s-ar fi petrecut pe Route 66, undeva între Willowbrook și Towanda (nu, n-am fost în orașele astea, le-am căutat pe Google, mi-ar fi plăcut să mă plimb noaptea pe-acolo, să-mi sune în boxe Highway to Hell), poate ar fi fost demnă de un film cu accente horror, care începe cu un bărbat șifonat, de tipul lui David Duchovny la douăzeci de ani după Dosarele X, intrând într-un bar. O ospătăriță, neapărat negresă și supraponderală (trebuie ținut cont și de political correctness-ul hollywoodian), îi trântește în față o cafea și niște cârnați, ăsta înfulecă repede cu un aer afectat. O femeie vine și se așază lângă el, încearcă să lege o conversație. În prima variantă, el răspunde ca un macho necioplit căruia i se rupe de tot, ochii îi lucesc ca unui psihopat. Are un rictus în colțul gurii, se uită mereu în jur să vadă dacă e urmărit. Mai adaugi ceva efecte de tip pușca lui Cehov, și toată lumea știe că femeia n-ar trebui să plece cu el. În varianta B, femeia încearcă să-l agațe, clar are ea un scop ascuns. Îi cere s-o ducă undeva cu mașina, stai și te gândești dacă vor face sex (clar vor face, e aproape ca-n filmele porno cu pizza delivery boy). N-are cum să fie atât de simplu. Oare îl omoară gagica? Poate are cumva complici, poate face parte din vreo sectă satanică și-l răstignesc pe sărmanul Duchovny. Variantele în care eroul poate fi pus în fața ineluctabilității destinului sunt infinite.

N-am avut eu norocul ăla, am știut întotdeauna că nu m-am născut în locul potrivit.

Aș putea spune că nici în corpul în care aș fi meritat sau măcar mi-aș fi dorit, cârciuma în care începe povestea mea e undeva la marginea Craiovei. Pe acolo nu-i nici bordură de autostradă, iar ruta noastră a fost cel mult un drum județean prost iluminat care se îndrepta spre o pădure.

Aproape ca-n filmele românești, alea de după Revoluție, când încă nu-i copiam pe americani în toate cele, am intrat din nou în baracă și-am văzut-o pe Ileana așezată la masa mea, jucându-se cu fularul pe care-l uitasem.
- Ți l-am păstrat, mă gândeam c-o să te întorci după el. Dai și tu o cafea?

Ce-ar trebui să spună un bărbat într-un asemenea moment? Ce-ar fi trebuit să facă un tip căsătorit de ceva ani, care știe că are acasă o soție și că s-ar fi cuvenit să fie cu ea, nu umblând haihui noaptea prin asemenea coclauri? Mamă, ce țâțe și ce craci! Cum dracului iese asta așa îmbră... dezbrăcată pe vremea asta? E mijlocul lui noiembrie, iar tuta parcă tocmai a venit de pe plaja din Vama Veche. Cum a aterizat în Fundătura Puricilor (ba nu, asta nu-i din Oltenia, ci din cărțile lui George R.R. Martin)? Mi-e că intru la belele, o fi nevasta vreunuia din hăndrălăii de la bar, dar nu, că n-o bagă în seamă, asta nu-i femeie s-o lași de capul ei, eu n-aș avea încredere, și poate Marcela n-a adormit, m-așteaptă acasă.
- Sigur, doar ai avut grijă de fular.

Da, știu, replică proastă gen romanele Norei Roberts, însă interacțiunea mea cu femeile în perioada asta fusese drastic limitată de relația timpurie impusă oarecum de familie. Când băieții din căminul studențesc înroșeau mIRC-ul și Yahoo Messenger de asl pls-uri (țin minte și acum ce mutră am făcut prima dată când un guru al internet-café-ului mi-a explicat că nu trebuie să pierd prea mult timp în discuții, ci să arunc încă de la început în fereastra de chat cele șase litere, pentru a solicita vârsta, sexul și locația interlocutorului), eu eram cu Marcela certându-ne pe nimicuri. Eu eram ăla care trebuia să se schimbe pentru a ajunge la nivelul ei, prost și nerecunoscător că rudele ei îmi făcuseră favoarea de a mă primi cu brațele deschise, și nu vedeam ce șansă, una la o sută de milioane, mi se oferise. Fiecare an trecut luase cu el un zero, nu mă mai simțeam de mult fericit, iar de asemenea gânduri îți amintești dimineața în fața oglinzii sau când te bagă în seamă o femeie mai bună sau mai disponibilă decât cea de acasă.

M-am așezat vizavi, încercând să-mi ancorez ochii într-ai ei, gri-închis ca norii de furtună, dar nu-mi prea ieșea, cum naiba umbla fără sutien, ai fi putut să agăți cheile de sfârcurile ei, asta a plecat după viol, ori e prostituată, ori dilie, ori vrea să se răzbune pe bărba-su, l-o fi prins cu alta și vrea să i-o plătească fix cu aceeași monedă.
- Cu ce treburi pe aici? Văd c-ai verighetă, de ce nu ești la nevastă?
- O zi mai proastă, voiam să mă liniștesc. Nevasta probabil doarme. Ce cauți tu aici, singură? Nu-i periculos pentru o femeie?

Habar n-am ce mi-a răspuns, m-am pierdut în cuvintele ei cu accent de moldoveancă, își mușca buzele din când în când. Nu era nici măritată și nici n-avea vreo treabă cu hăndrălăii locului. Ea vorbea, eu mi-o imaginam goală, își trecea mâna prin părul lung și ușor încrețit, avea unghii roșii și lunguiețe, încercam să mă gândesc la Marcela când se îmbrăca din când în când în lenjerie sexy și nu prea-mi ieșea, că trecuse mult timp de-atunci și eram amândoi ofticați că nu e ca-n filme. Mi s-a părut ciudat apoi că barmanița care ne-a adus comanda se uita oarecum speriată la mine și mi-a pus ambele cafele în față. Am împins una noii mele prietene, care parcă nici nu exista pentru cei din cârciumă, însă în mintea mea câștiga orice competiție cu ce aveam acasă. Am rotit verigheta pe deget, un fel de my precious, să-i arăt că sunt bărbat cu principii, ea a zâmbit și și-a pus mâna peste a mea, era rece ca gheața. Mi-a zis că s-a săturat de bodega asta împuțită, nu vreau s-o plimb și pe ea cu mașina, bineînțeles că voiam, doar nu făceam nimic rău, că doar ăsta e rostul autovehiculului, să te deplasezi cu el. Sigur Marcela dormea, ce mai conta încă juma' de oră?
- Stai așa... Vorbim de aproape o oră și nici nu știu cum te cheamă.
- Credeam că nu vrei să știi. Poți să-mi spui Ileana.

În mașină eram eu, Ileana, diavolul de pe umărul drept, îngerul de pe cel stâng. Unul îmi șoptea să mă duc acasă, celălalt mă întreba când m-am culcat ultima dată cu Marcela și-mi dădea cu virgulă rău de tot, că poate am acum o ocazie de neratat, când mai prind eu așa femeie, dacă mă refuză n-am nimic de pierdut, dacă acceptă n-o să afle nimeni, că doar n-ai de gând să-i dai datele de contact, și oricum știe că ești căsătorit, așa că, dacă vrea să vă futeți, n-are nicio așteptare. Bă Cristiane, o să ai mustrări de conștiință, tu ziceai că n-o să faci niciodată din astea, ești bărbat cu principii ca tac-tu, hai, nu fi pămpălău ca el, că principiile nu țin de foame, hai să lăsăm lucrurile să vină de la sine.

Rochia Ilenei se ridicase cam mult, coapse albe și pline ca pe CD-urile cu filme porno pe care le împrumutam în studenție de la colegii de cămin. Îmi spune că n-a avut noroc în dragoste, eu mi-o imaginez goală pe capota mașinii, asta, dacă s-ar fi dus la spovedanie, sub sutană îl făcea pe popă să se învârtă ca o elice. Îmi cere să dau volumul mai tare: muzică la radio numai bună de rupt chiloții de pe ea, văd că-i place melodia asta, I put a spell on you, / 'Cause you're mine, mi-o cântă mie. Ce pula mea fac, nu mai pot... Stai să iau o țigară din torpedou, îi pun mâna pe cracul gol, de unde vine asta, din Siberia, de-i așa rece, văd că n-o deranjează, ia să plimb mâna un pic mai sus, nu zice nimic, dacă nu zice, cred că-i place... Frână! Frânăă!

Sfântul Gheorghe mătrășind balaurul îmi cade în poală și mă privește cu tristețe, bine că nu-i icoană făcătoare de minuni, dacă era, făcea să nu mi se scoale și nici s-o văd pe Ileana întinsă pe capotă de fiecare dată când clipesc, creier ars, ba nu, miros de cauciucuri, panică, multă panică, tu-ți cucuveaua mă-tii, uitasem de semne, și mama mi-a zis întotdeauna să fiu atent la ele. Cum or fi ajutat-o pe ea vreodată, jur că n-am înțeles. Am oprit la timp.
Aveam o vecină la bloc când eram în liceu, îngrămădea nouă copii în două camere. Lumea o întreba ce face cu atâția, ea spunea că așa a vrut Dumnezeu, deși noi bănuiam că era din lipsa metodelor de contracepție și că-i plăcea prea mult pula, dar o ardea creștinește, că așa îi fusese scris. Eu nu cred în bălării din astea, cred că Bărbosul îți trimite niște milestones, așa le zic project managerii, iar noi trebuie să luăm anumite decizii. Că noi facem alegeri de căcat e o altă chestiune, măcar ne filează o lampă acolo la etaj, știm că suntem pe punctul de a face o prostie, dăm înainte să avem de ce ne plânge apoi, interesant e că-n acele momente ne dăm seama ce ne dorim mai mult. Ca-n serialul ăla cu Lucifer Morningstar, când te întreabă Scaraoțchi rebranduit de americani: So, what's your deepest desire?, brusc realizezi că te-ai mințit, că nu-ți dorești să fii cel mai bun soț, tată, manager, angajat, nici fiul sau fratele perfect, ci doar să reușești să trăiești fie și numai o singură zi fără să te gândești la consecințe, la minciuni, să nu te mai amăgești pe tine mai ales, să fii egoist, să iei tot ce ți se oferă, fără să-ți pese să le lași celorlalți vreo fărâmă. Mai precis în cazul meu, în acel moment îmi doream să văd și cum e cu alta, să nu mor prost și, mai ales, să nu mai fiu eu fraierul ăla cu principii scăpate dintr-o mănăstire din Evul Mediu, sunt sigur că până și popii ăia aveau parte de mai multă acțiune decât mine. Astea mi-au trecut prin cap în secundele scurse din clipa în care am apăsat pedala de frână până când mașina s-a oprit, în fața farurilor nu reușeam bine să disting imaginea, tot ce știu e că-n acele momente mi s-a părut că un monstru din adâncuri își croiește drum către suprafață cu ghearele, mâinile sau ce-o fi avut în loc, iar eu sunt nefericitul care îți va fi prima victimă.

N-a fost un monstru abominabil din adâncuri, dar era pe aproape, cel puțin dacă judecai după mirosul pestilențial pe care-l arunca în jur, mă gândeam că, dacă ar fi fost replicat la scară mare, un dictator fără inimă l-ar fi putut folosi pentru a decima metropole întregi ale inamicului. Cred că era aproape ca-n autobuze în zilele de vară.

L-am recunoscut pe bețivul de care mă împiedicasem, cu ochii lui albicioși cuprinși de cataractă, cu tunelurile din dantură. Nemernicul încerca să se ridice, cu gravitația nu te pui, mai ales dacă prin vene nu-ți mai curge sânge, ci cocârț ieftin, țuică de electrozi, etanol diluat sau alte forme de moarte lichidă.

Din principiu, nu iau oameni la ocazie în mașină. Nu l-aș fi luat nici pe bețivan, dar nu puteam să-l las să moară înghețat acolo. Mi-amintesc de un vecin care s-a certat cu nevasta, a plecat să se plimbe până la barul din capătul străzii, dimineața l-au găsit țeapăn ca o carcasă de porc în fața blocului. Nu voiam să-l am pe ăsta pe conștiință și mai ales nu voiam să am probleme, sigur mă văzuse cineva vorbind cu el, mașina era un pic julită într-o parcare, chiar n-aveam chef de belele. În plus, era milestone-ul pe care mi-l trimisese Bărbosul să-mi răcoresc creierii și coaiele, cu ele gândeam, speram ca Ileana să coboare undeva și să mă duc fără de păcate la nevastă.

Am văzut suficiente filme de groază, nu mă sperie chiar dacă ăsta e scopul lor, știu că eu sunt real, ce-i pe ecran nu, simți frica abia când ești pus tu în locul actorilor, fie și când acțiunea e un clișeu ordinar. Bețivul - cică îl chema Dinu, dar toți îi ziceau Groapă, a ținut el să precizeze - mă fixa cu ochi opaci de macrou congelat din oglinda retrovizoare. Nu înțelegeam de ce naiba nu se uită și la Ileana, de parcă nu era acolo, la fel făcuse și barmanița, atunci mă gândisem că e invidia dintre femei, și-mi turuia despre un tip care mai trecea pe acolo, mai făcea un ban cinstit luând la ocazie, îl găsiseră cu gâtul tăiat și cu mașina incendiată într-un luminiș, rămăseseră două fetițe orfane. Și gura nu-i tăcea, a început să mă întrebe dacă am nevastă și copii, moldoveanca se uita la mine, ăla mă întreba ce caut pe acolo, că nu-i a bună să umbli așa teleleu pe drumuri pustii, că cine știe ce se poate întâmpla, sufletul mi-a înghețat când am văzut că din buzunarul de la piept îi lucește ceva metalic, de ce naiba Ileana nu scotea o vorbă și el nici măcar n-o băga în seamă, era fix ca-n filmele alea de căcat, poate erau complici, aproape că simțeam lama rece plimbându-mi-se grațios pe gât ca arcușul unei vioare Stradivarius, oare ce melodie e potrivită pentru un marș funebru?

Într-o poveste horror cu trei personaje n-ai multe opțiuni: criminalul e ori femeia, ori bărbatul sinistru de pe bancheta din spate, sau poate că-s amândoi, Ileana era mută, îi era frică, silă sau era cuprinsă de remușcări, n-aveam de unde ști, mirosul de pișat, usturoi și haine nespălate ne sufoca, dacă scăpam cu viață sigur rămâneam iradiat, am deschis geamul, n-am mai avut de ales.

Citiți o invitație la lectura acestei cărți aici.