treisprezece. proză fantastică

Citiți prefața acestei cărți aici.


Teme variate, personaje inedite, treisprezece autori - în penumbra misterioasă a întâmplărilor care nu mor.

"Când aluneci accidental într-un teritoriu necunoscut, mintea începe să deseneze o hartă, iar tu ești dintr-odată stăpânul unei secret, al imperiului de dincolo de zid. Un ciclu s-a încheiat, cea de-a douăsprezecea lună a rămas în urmă, așa că pășești încrezător în cea de-a treisprezecea, imaculată, ca orice timp fabulos. Dincolo de convenționalul douăsprezece se află țara tuturor posibilităților. Ganea privește prin geamul subțire, Soviany călătorește în timp, iar Mihai Ene probează un dandy smoking. Pe cărarea cețoasă, Pavel ridică steagul avangardei, Trușcă se retrage într-un icon, iar, din postul său de observație, Victus consemnează, privind nedumerit spre taxiul Iuliei Pană. Pentru Leucuța lupa rămâne de bază, Răileanu îl contemplă pe Saramago, în timp ce, alături de el, Iulia Micu trasează o nouă stradă și Mîndruță zâmbește sardonic, jucându-se cu un telefon, pe care, luând-o în serios, Găvan îl descrie meseriaș. În ceea ce mă privește - stau de vorbă cu dl K. Iarăși." (Doina Ruști)


În casa noastră, din strada Naum Râmniceanu, venea puțină lume. Tăntica mea, iubitoare de liniște, îmi spunea adeseori că suntem norocoase. Nu eram decât noi două și bătrâna servitoare, Roxana, care nu scăpa niciodată ocazia să-mi amintească - dragă Atinia, gândește-te numai ce-o să faci când n-o să mai fiu.

Zilele treceau la fel, așa mi se părea pe-atunci, iar mie îmi plăcea să stau la fereastră, mai ales după-amiaza, așteptând clipa în care Leo avea să intre pe ușă.

Apărea întotdeauna cu cețuri albe în gene, îmbibat cu arome și cu promisiuni, pe care numai eu le știam. Mai întâi vorbea cu Roxana, mătușa lui, iar restul timpului îl petrecea cu mine. Îmi lipeam urechea de pieptul lui și ascultam cum mă aiurește cu vise, care se prelungeau multe zile după aceea. Uneori ieșeam la plimbare, cu bicicleta. Pedala repede, iar eu mă țineam bine, așezată pe scăunelul din spate.
- Atinia, îmi spunea tăntica, să n-ai încredere în nimeni pe lumea asta! Știam că are un dinte împotriva lui Leo, și nu comentam, observasem că-i era antipatic.

Într-o seară de toamnă, mătușa-mea a căzut greu bolnavă. Roxana a chemat doctorul, care a clătinat capul. Nu puteam să plâng, dar în sânge îmi intrase o viespe.

După câteva zile a dispărut ca un fulg, iar la scurt timp a murit și Roxana.

Am rămas singură, casa era plină de umbre și de strigoi. În loc să urc la mansardă, cum mă sfătuise tăntica, m-am dus după Leo. Aveam nevoie de umărul lui, de aromele cărnii sale. N-o să povestesc toate rătăcirile mele. Căzuseră primii fulgi peste București, când am ajuns la ușa lui Leo. Casa părea arhiplină de omeni străini, unul mai urât decât altul. Cineva deja se repezise spre mine, când am auzit vocea lui Leo, înecată în suspinele regăsirii:
- Este pisica lui tanti Roxana, săraca. Vino aici, Atinia! Pune-ți urechiușa pe pieptul meu!

Întâlnirea, n-o pot descriere mai mult - intensă și scurtă.
- Nici să nu te gândești, Leo, a spus o femeie botoasă, știi bine că am alergie!
Mai departe - abia de acum încolo contează ce-o să se întâmple pe cărarea de fum, de la ochii mei de ambră perfidă până la ochii tăi de ametist infinit.


Traducător, critic literar și prozator, Pavel Nedelcu este licențiat în limbi străine și are un master în traducere, la Università degli Studi, Torino. / Câteva dintre eseurile și povestirile sale au fost publicate în reviste precum Tribuna (debut), OPT motive, Ateneu, Egophobia etc., precum și în jurnale academice din Italia. / A fost premiat la importante concursuri de literatură organizate de PEN (2016), revista Tribuna (2017), MNLR (2020), Cenaclul UBB, revista Apostrof (2020) etc. / Redactor al revistei culturale LiterИautica. / Pagina de autor: pavelnedelcusite.wordpress.com

Dar poștașul nu îi adusese pensia, ci factura la lumină. Deschide-o tu, Petre, spuse doamna Maria, și spune-mi cât face, doar știi că nu văd bine de-aproape. După ce parcurse cu privirea foile împăturite, poștașul decretă, ridicându-și chipiul cu încurcare, Opt sute de lei. Vai de mine, de ce așa mult, întrebă doamna Maria, Poate e recalcularea, O fi, dar tot mi se pare mult, eu plătesc banii ăștia în patru luni, Știu eu ce să zic, tanti, spuse poștașul Petre înghițind în sec, mi-e cam sete.

Poștașul îi înapoie cana goală. Apa mirosea a clor și a rugină de țeavă. Cui nu-i convine, să-și aducă de acasă, spune o vorbă din popor. Mai era și rece, ceea ce, fiind frig și afară, nu putea avea decât urmări negative asupra sănătății personajului nostru, dar, dacă vor fi, ele se vor manifesta cu siguranță în următoarele zile: nu are rost să scriem despre ele acum. Iar dacă în acest răstimp vom termina povestirea, vom scrie despre ele în următoarea. Deocamdată, Petre mulțumi frumos, își trase iar masca chirurgicală pe față și dădu să plece. Însă întrebarea îl ajunse din urmă. Petre se așteptase la ea, își pregătise și câteva răspunsuri, pe care însă le cam încurca. Să o punem pe seama lipsei de experiență: la momentul în care aceste fapte se petreceau, era încă un poștaș tânăr. Pensia când vine, întrebă doamna Maria.

Ce-i drept, doamna Maria își pusese în întrebare prea multă speranță pentru ca poștașul Petre să îi poată răspunde sec, și apoi nu ar fi fost plauzibil, doar abia ce băuse apă. Știu eu ce să zic, spuse Petre pentru a doua oară într-un timp atât de scurt, încât replica începu să-l caracterizeze, astăzi încă nu ajunseseră banii pentru pensie și, fiind vineri, de-acum mai sigur e să așteptați până luni, dar cum luni nu lucrăm pentru că e a doua zi de Paște, și nici marți, rămâne de-acum pe miercuri. În fața acestei incertitudini, doamnei Maria îi pieri speranța. Aproape că ne vine să scriem că îi pieri cheful de viață, dacă nu ne-am imagina-o zâmbind totuși în timp ce închide ușa. A fost un zâmbet amar, într-adevăr, dar tot zâmbet se cheamă, Rămâi cu bine, Petre, spuse doamna Maria cu gravitate, deși cea care rămânea era, de fapt, tot ea: așa-i cu sintagmele fixe, pot deveni contradictorii în anumite contexte.

Doamna Maria închise ușa apartamentului, intră în bucătărie și lăsă factura să cadă pe masă. Luă un pix din vitrina de sticlă a dulapului în care își ținea, cu gura în jos, cel mai bun set de pahare cu picior, nefolosit de ani buni. Rupse o bucată dintr-un ziar și scrise cu cifre uriașe, cât să le vadă, următoarea socoteală: 800-550=250. 550 de lei pensia, 800 de lei factura la curent electric, două sute cincizeci de lei însemna suma pe care doamna Maria mai trebuia să o adauge la pensie pentru a putea plăti factura. Foarte mult, spuse ea subliniind cu două linii paralele rezultatul, în timp ce capul i se mișca a afirmație (sau pur și simplu îi tremura). Încercă să-și amintească oare cât consumase în ultima lună, de câte ori pornise reșoul pentru a face mâncare sau pentru a se încălzi.

Martie și aprilie fuseseră friguroase în București, o doamnă de vârsta ei are probleme de circulație. Nu se încălzește nici dacă doarme îmbrăcată sub plapuma de lână, tot trebuie să lase reșoul în priză două ore lângă pat, de la șapte la nouă, o zi da, una nu. În cea în care nu dădea drumul la reșou făcea mâncare: aburii încălzeau bucătăria cât de cât. Radioul? De el nu se putea despărți! Dacă îl scotea din priză, se simțea singură. Numai becul îl aprindea foarte rar: învățase să facă lucrurile pe întuneric, la lumina reșoului.

În urmă cu vreo cinci ani, să fie, când încă mai trăia soțul ei, aveau gaz și apă în apartament. Pe atunci trăia mai bine, deși făceau economie: nu lăsau apa să curgă degeaba, luau mai mult gratis de la robinetul din curte. Apa de la robinet provenea dintr-o conductă istorică a Bucureștiului, trasă de nemți pe timpul războiului tocmai din Parcul Tineretului, pe sub Cimitirul Bellu și Ferentari. Cine știe unde se vărsa mai încolo, dar în cartierul Rahova, în curtea interioară a unui bloc cu tencuiala atât de ștearsă încât nu se mai distingea nici culoarea cărămizilor, un racord își scotea țeava îndrăzneț dintre pietrele cubice și, înclinându-se apoi de două ori, consecutiv, la nouăzeci de grade, direcționa apa înspre o găleată de tablă.

Doamna Maria opri robinetul. Ridică găleata. Era grea, deși o umpluse doar pe jumătate. Noroc că locuia la parter, altfel cine știe dacă ar fi reușit să o care până la etaj, din moment ce blocul nu avea lift. O cană se scufundă în găleată, luă apă și o turnă în ghivecele răspândite prin bucătărie. După ce toate florile primiră apa dorită, doamna Maria se așeză pe un scaun la masă și, Iertați-mă, dragele mele, le spuse, voi, margaretelor, și voi, garoafelor, v-am crescut până acum și ați înflorit cu mult înaintea florilor din curte, Vă mulțumim, răspunseră florile încetând să se mai legene în încercarea de a impresiona soarele, Apolo e al meu, dă-te mai încolo, îți trag o petală-n tulpină de ți-o-ndoi (așa se amenință florile atunci când cresc prea aproape una de cealaltă, sau cel puțin așa își imagina doamna Maria că o fac)! Însă nu am altă soluție, continuă ea ridicând factura spre flori, nu reușesc să o plătesc doar din pensie și să mai și trăiesc o lună. Florile începură să se agite la auzul acestor vești teribile, a-ți cunoaște viitorul a fost mereu înfiorător. Aprilie e luna cea mai nemiloasă, spunea, mai bine zis, scria un mare poet. Cum rămâne cu Apolo, s-au întrebat ele posomorâte, acum speranța ca zeul Soare să le mai mângâie corpurile descreștea radical, și câte plăceri mistice cunoscuseră ele în timpul fotosintezei!

Aprilie este luna cea mai nemiloasă. Anul acela, în București, primăvara dorea să stăpânească orașul, însă iarna nu renunțase încă la domeniu, Vrei să plec, soro, îi spunea ea primăverii, mai așteaptă! Foarte urât din partea ei, se simțea încă puternică, făcea pe dura. De când cu încălzirea globală, anotimpurile nu mai știau când să vină ori când să plece, iar primăvara era prea slabă încă pentru a riposta, avea nevoie de mai mulți copaci înmuguriți în armata ei verde, de mai multă vegetație.

Doamna Maria tăie florile cu un foarfece, puse câte două garoafe de culori diferite în centrul fiecărui buchet, apoi înconjură totul cu margarete și rămurele de tuia. Florile se certau, familiile nu prea se înghițeau, nici clasele, margaretele erau vulgare și înnebuniseră garoafele, Buzatelor ăstora nici nu le poți spune flori, râdeau margaretele, Bine că vouă vă poate spune omul așa, Omul chiar ne spune așa, Asta pentru că oamenii nu pot înțelege limbajul florilor, pentru ei e de ajuns să fim colorate și să avem un miros, și nu neapărat unul plăcut, Nu și în cazul vostru, spuseră margaretele, și se putea simți în vocea lor răutatea, dar garoafele nici măcar nu își schimbară expresia, Noi suntem florile morții, răspunseră cu gravitate, îndreptându-și mândre tulpinile cu inflorescențele către cer. Nici măcar nu au vrut să asculte încercările de a se scuza ale margaretelor, care-și dăduseră seama că exageraseră și încercau să mai reducă din tensiune. Ramurile de tuia încercau să facă pace, Noi ce să mai zicem, spuseră ele, nici măcar nu suntem flori și nici nu producem, conurile noastre sunt cele mai urâte dintre cele ale coniferelor, nu trebuiesc nimănui, se usucă pe jos în bătaia soarelui după ce s-au desprins de ramuri, trecătorii se împiedică de ele și înjură. O margaretă mai împăciuitoare ajunse în situația, umilitoare de-a dreptul, de a-și împinge tulpina în mijlocul a două garoafe: iar asta nu pentru că se dezechilibrase, ci cu intenția clară de a le strânge mâna, adică frunza, pentru a se împăca. Margaretele se temeau de moarte și, fiind credincioase, voiau să se împace cu toată lumea înainte de a se ofili definitiv. Garoafele, fiind florile morții, nu se temeau deloc, și chiar dacă acele garoafe nu participaseră niciodată la vreo înmormântare, legendele circulau în ghivecele genealogice ale familiei.

Toate florile știau că vor muri din momentul în care doamna Maria le retezase tulpina. Au stat o vreme în vazele cu apă, în buchetele noi, fără nicio speranță de a mai fi reabilitate, fotosintetizând cu ultimele puteri.

A doua zi dimineață, doamna Maria s-a spălat pe față în curte, și-a pus baticul cel mai curat, fusta cea mai groasă și o vestă de fâș, ciorapii de lână, pe care și-i împletise singură, a luat douăzeci de buchete de flori din vazele din bucătărie și le-a așezat unul lângă celălalt, cu mare grijă la geometria întregului, într-o navetă de plastic găsită la gunoi, și-a făcut o cruce sănătoasă, adică apăsată și întru câtva teatrală, privind spre Dumnezeu, adică spre locul în care dumneaei credea că acesta locuiește, veghind peste umanitate, s-a încălțat cu o pereche de ghete de-ale răposatului soț, care îi veneau aproape bine cu ciorapii de lână, a închis ușa cu o dublă, pardon, triplă rotație de cheie, și a ieșit în stradă inspirând adânc acea primăvară rece ca o iarnă mediteraneeană, sau poate chiar mai rece de atât, căci, după spusele celor de la radio, Un nou val de ger se va abate dinspre nord peste sud-estul țării, curenții împing masa de aer rece din nord înspre centrul Europei. Naiba știe ce-or mai vrea să zică cu asta, spusese doamna Maria închizând radioul și reținând din acea știre doar faptul, evident, de altfel, la ieșirea în curtea interioară, că aceea avea să fie o zi friguroasă. Florile se împrospătară, aerul dimineții era tăios, mai bătea și un vânt nu tocmai plăcut, de vreme ce își pierduse orice direcție și, prin urmare, sufla de niciunde și de peste tot.

Doamna Maria aștepta tramvaiul alături de alți rahoveni zgribuliți. Dinții dârdâiau în guri atât de puternic, încât zgomotul lor, pentru o bătrână ce nu mai auzea foarte bine, precum doamna Maria, se putea confunda cu cel al tramvaiului sosind în stație. Doi elevi cu ghiozdanele în spate își țineau umerii la nivelul urechilor și clipeau des din gene, să nu li se lipească. Un alt bătrân, cu un baston de lemn, se rezema de gardul ce delimita stația de restul străzii. O femeie între două vârste, cu un fular înfășurat de sute de ori în jurul grumazului, ținea în mâini o sacoșă de rafie: Cine știe unde se duce, se gândi doamna Maria, probabil la cumpărături în piață, acuși e Paștele și n-o să mai găsească nimic pe tarabe.

Pusese naveta pe balustrada de fier ce delimita stația de stradă și o susținea cu mâna albăstrită de frig și ridată de bătrânețe. Când tramvaiul se apropie, reuși să o ridice cu suficientă atenție încât să evite căderea florilor pe stradă. Naveta cu flori era grea, iar mâinile îi tremurau incontrolabil.

Tramvaiul o luă din loc tușind din toți rărunchii săi de metal: era un tramvai bătrân, la fel ca orașul, iar simptomele sale nu erau singulare. O tuse continuă stăpânea capitala. Nu doar tramvaiele tușeau, ci și câinii vagabonzi, tușeau arborii de pe marginea bulevardelor, Casa Poporului, cu sălile sale uriașe, tușea Muzeul Antipa, exponatele clătinându-se în interiorul cutiilor de sticlă, tușea Guvernul sub scaunul fiecărui parlamentar, Șoseaua Kiseleff și Arcul de Triumf, cu steagul național fluturând în bătaia vântului aprig. Până și autorul tușea într-o cafenea, în fața unui laptop jigărit, scriind: "Până și autorul tușea într-o cafenea, în fața unui laptop jigărit, scriind:".

Și totuși, nu se tușea din cauza virusului Corona. Era aceeași tuse colectivă, permanentă, a societății, de care nu te puteai ascunde niciunde. Microbii se răspândeau în grupuri in(di)vizibile în permanență, lovind deopotrivă în tineri și în bătrâni. Și toată lumea suferea de aceeași boală nu doar în București, ci și în întreaga țară: singurătatea. Și oricine era într-un conflict cu oricine: fapt ce accentua singurătatea. Iar dacă cititorii au zărit din întâmplare grupuri in(di) vizibile la pas sau la popas prin capitală sau prin țară, atunci să știe că era vorba despre o soluție temporară de a combate singurătatea. Și în grup, sau mai ales în grup, omul e singur. Și cititorul e singur. Autorul, asemenea. Cum altfel să fie personajele sale? Singura condiție reală a omului în societatea de astăzi este singurătatea.

Doamna Maria tuși în direcția florilor sale: acestea erau oricum contaminate cu singurătate de când fuseseră sădite. Femeia cu plasa de rafie se așezase pe scaunul din fața ei și îi arunca acum priviri răutăcioase. Vreți și dumneavoastră un buchet, întrebă doamna Maria politicos, indicând naveta cu palma deschisă. Femeia își trase puțin fularul din fața gurii: în tramvai nu era mai cald decât afară, așa că, pe lângă măștile chirurgicale, deși nu din același motiv, nu era cazul să se renunțe nici la fulare, mănuși sau căciuli. Lumea composta biletele încercând să le apuce cu mâinile înfășurate în țesăturile de lână.

Vreți și dumneavoastră unul, întrebă a doua oară doamna Maria, iar femeia își dădu fularul din fața gurii, pesemne că voia să-i vorbească, dar nu se auzi nimic, nu se știe dacă din pricina măștii decolorate de pe chip sau doar pentru că se răzgândise: doamna Maria nu a reușit să observe dacă buzele i s-au mișcat. Totuși, a înțeles că această gospodină nu dorea niciun buchet, trecuse de prima și chiar de a doua tinerețe, nimeni nu îi cumpărase o floare vreodată, poate doar când fusese curtată, cu mult timp în urmă, atât de mult încât se gândește câteodată că și-a imaginat pur și simplu un anume Dinu din liceu, cu buzele groase și ochii negri, înalt și manierat, cu degete lungi, pantofi curați și umeri atât de lați, că nu ar fi reușit să-l cuprindă cu brațele în timp ce el, transpirat, ar fi explorat abisuri calde în camera întunecoasă a unei garsoniere, în timp ce afară ploua rece, iar la patefon vocea lui Michael Jackson mângâia fumul de țigară înălțându-se rotocol spre tavan. Nicio floare astăzi, niciuna ieri și timp de zeci de ani, nici soțul nu e cel mai romantic bărbat, nu i-a spus niciodată că o iubește, ba chiar, atunci când l-a întrebat după o mare ceartă (sau în timpul ei?), a preferat să-i ardă o palmă de i-au sărit mucii în castronul cu ciorbă. Era frig în București și atunci, pe timpul se știe cui, nasurile curgeau încontinuu, cele ale vatmanilor, ale câinilor vagabonzi, ale întregului popor (ne)cuvântător deopotrivă, toate împreună și fiecare în parte transformându-se noaptea într-un nas colectiv, imposibil de suflat, cam de mărimea celui care se perinda pe străzile din Sankt Petersburg în povestirea lui Gogol. A intuit doamna Maria toate acestea, sau doar și le-a imaginat? - diferența nu e atât de mare pe cât se poate crede. În singurătatea ei completă, doamna Maria își petrece bună parte din timp în propria imaginație, la fel ca toți oamenii singuri.

Doamna cu sacoșa de rafie se ridică. Ajunsese la piață. Coborî din tramvai încercând cu piciorul fiecare treaptă. Se lăsă apoi cu toată greutatea pe trotuarul din stație, de parcă s-ar fi aruncat într-o barcă de salvare. Doamna Maria se uită după ea preț de câteva secunde, în timp ce femeia încerca să treacă strada. În lipsa unei treceri de pietoni, trebuia să aștepte un moment prielnic, fără tranzit de automobile. Cu traficul dens din București, unii bătrâni așteptau cu orele, în timp ce înăuntrul pieței se vindeau produsele cele mai proaspete. Prinși în mijlocul străzii, între trotuar și stația de tramvai, vara cu soarele frigându-le cefele, iarna cu gerul mușcându-le obrajii, bătrânii noștri ori se transformau în cuburi de gheață, ori se uscau precum smochinele. Puteau să se miște abia noaptea, când traficul devenea mai lejer. Treceau strada gâfâind, târâindu-și plasele și bastoanele, șontâc-șontâc, cu frica de a nu fi luați înainte de botul hapsân al vreunei mașini.

Însă doamna Maria nu cobora acolo în acea zi, ci la capătul liniei, în Piața Unirii, unde erau treceri de pietoni suficiente. Coborî după ce tramvaiul își făcu rondul, flexibil ca un șarpe și la fel de silențios. Tramvaiele, deoarece se învârt în cerc, sunt cele mai plictisite mijloace de transport din oraș. Fiind singurele care merg la milimetru pe exact același traseu, entuziasmul pentru o nouă cursă le lipsește cu desăvârșire. Scuipă, așadar, și acest tramvai pasagerii din vintrele său cu o fâsâitură plictisită. Alți călători însă așteptau în stație și se năpustiră înăuntru nerăbdători.

De partea cealaltă a trotuarului o florărie-chioșc se înălța, răspândind parfumuri îmbătătoare. Vânzătoarea o privea pe doamna Maria cu ciudă în timp ce scuipa pe jos coji de semințe. Puțin îi lipsea să-și îngroape picioarele de tot, semn că în acea dimineață nimeni nu cumpărase nimic de la ea. Dacă ar fi făcut-o, vânzătoarea ar fi trebuit să se urnească de pe taburet, or, asta n-ar fi împrăștiat câtuși de puțin cojile stratificate. E o metodă, aceasta, de a-ți încălzi picioarele iarna, dar funcționează doar la cei cu dinți antrenați. Florăreasa noastră avea în spate campionate locale și naționale de spart sămânță, și chiar dacă trofeele de aur și argint începeau să fie amanetate din lipsuri economice în acele vremuri atât de grele ale virusului Corona, diplomele îngroșau la ea acasă o mapă de carton ce abia mai făcea față.

Doamna Maria se simțea privită. Privirea o apăsa chiar și atunci când se întoarse cu spatele: concurența în București e mare, mai ales în centru, dar ei Dumnezeu i-e martor - așa se spune pentru a jura că vorbele sunt adevărate, deși există o mare probabilitate ca Dumnezeu să nu fie atent, cine știe câți pronunță fraza în același moment, distanța e mare, Dânsul e bătrân cât lumea, s-ar putea să nu audă și să nu vadă foarte bine, lucru ușor de dedus din situația milioanelor de amărâți care, deși îi cer zilnic ajutorul, rămân în continuare la fel, ba chiar își dublează, pardon, triplează numărul, ceea ce pentru comunitatea amărâților e îmbucurător, însă nu îmbunătățește situația individului în societate și, îndrăznim să lansăm o ipoteză hazardată în lipsa altor statistici, nici relația acestuia cu providența.

Dar Dumnezeu i-era martor, scriam, orice ar vrea să însemne asta, că doamna Maria nu voia să fure pâinea de la gură altor florari, prin simplul fapt că, așa cum se va vedea în continuare, se perinda prin oraș schimbându-și mereu locul de vânzare. Strategia asigura daune minime oricărei florării de pe stradă: poate doar un client, doi, rătăciți, nici măcar pierduți, ceea ce însemna o scădere a profitului complet neglijabilă. Dar să nu anticipăm.

Degeaba, așadar, se încrunta florăreasa, n-avea decât să-și vadă de chioșcul și de semințele ei în continuare și să învețe să fie mai bună cu aproapele ei. Doamna Maria o și lăsase în urmă, trecând de cealaltă parte a Bulevardului. Casa Poporului, impozantă, se pierdea îndărătul arborilor abia înmuguriți. Doamna Maria o luă în direcția opusă, trecu peste încă o trecere de pietoni și ajunse în Parcul Unirii.

Parcul era verde: poate că primăvara totuși venise. Își revărsase culoarea peste plantele din București, deși temperaturile erau încă joase. Puținii funcționari nevoiți să se ducă la muncă pentru ultimul bilanț întârziat o luau prin parc bucurându-se de un scurt moment de liniște. Era sâmbăta dinainte de Paște, iar mirosul sărbătorii îi învăluia. Pe seară se vor pregăti corespunzător și, cu soția alături, se vor duce la biserică. El va purta lumânările înfoindu-se, ca un veritabil cap de familie, ea, cu capul în pământ, va căra cozonacul, ouăle și pasca la sfințit. Mai lipseau până atunci doar câteva ore de cifre și tabele, de dosare ordonate în ultimul moment. Mulți funcționari vor greși calculele cu gândul la frăgezimea cozonacului. Cât despre atmosferă, păsări ciripeau, câini vagabonzi tăiau calea trecătorilor, pe când doamna Maria înainta cu o navetă de flori în brațe, cele douăzeci de buchete cântărind cât patruzeci în mâinile sale slăbite de bătrânețe.

Se așeză pe o bancă și își puse florile la picioare. Le așeză cu grijă, Haideți, spuse, nu mai stați așa, molatice, de parcă n-ați avea vlagă. Încurajarea creă mari divergențe între flori, fiind înțeleasă, așa cum se întâmplă mai mereu și în societatea umană, ca o critică. Margaretele colorate acuzau garoafele monotone, Nu la culoare se referă, răspundeau garoafele, ci la postură! Își schimbară deci poziția tulpinii, ajutate și de predilectul lor, soarele, care tocmai răsărise.

Pe scurt, câțiva funcționari trecură cu servietele de piele în mâini, câțiva bătrâni care se duceau la piață cu sacoșele goale, de cârpă, atârnându-le ca ornamente uriașe de câte o mână, legănând-tremurândă, tineri grăbindu-se spre metrou, câini grăbindu-se să-i prindă din urmă pe cei care se grăbeau spre metrou; nu e un joc de cuvinte: unui câine urban i se pare suspectă orice mișcare!

Dar niciunul nu se opri înaintea doamnei Maria, niciunul nu vru să cumpere o singură floare, ce să mai vorbim de un întreg buchet? Îi aruncau însă neobișnuite priviri ce ar putea fi clasificate în funcție de expresie: dezgust, admirație, nepăsare, iritare (ultima expresie face doar enumerarea să pară mai bogată, însă nu trebuie să o luăm prea în serios, întrucât aparținea unui câine în trecere, dispărut în tufele ce delimitau parcul, complet înghițit, ca și cum nici nu ar fi fost - ceea ce, întru câtva, e adevărat, având noi de-a face cu procese imaginare, în acest caz de personalizare a obiectelor sau ființelor non-umane, originea căror procese încă nu am reușit s-o identificăm, ca de exemplu acum, când îi atribuim acestui câine grăbit o expresie).

Doamna Maria dădu să plece, ridicându-se anevoios de pe bancă. Se gândea să se așeze în stradă, unde ar fi fost mai vizibilă. Parcul nu era, în acea dimineață, un mediu potrivit pentru afaceri. Ca întotdeauna când trecea pe acolo, se simți neînsemnată la ieșirea din parc, unde panouri enorme cu siglele magazinelor de îmbrăcăminte îmbrăcau complet una dintre clădirile din intersecție. Motoarele mașinilor creau mare zarvă, bucureștenii alergau în toate părțile, încrucișându-se și trecând unii pe lângă alții, ca într-un furnicar. Doamna Maria coborî până la urmă scările spre stația de metrou și își alese un perete, la intrare, ca spătar, apoi se așeză pe jos, cu naveta în față. Așteptă. Florile se simțeau inconfortabil, întunericul le irita, se împingeau unele în altele pentru a fi mai aproape de intrare (sau de ieșire - cititorul să aleagă în funcție de direcția în care călătorește), de unde bătea lumina.

După jumătate de oră de insucces, doamna Maria se hotărî să se mute iar. Nici acel loc nu era profitabil. Să urce însă cu naveta în brațe se dovedea a fi mai greu decât la coborâre. Încercând să-și mențină echilibrul, fu cât pe ce să se izbească de o doamnă în vârstă la capătul scărilor, care, la fel de neatentă, cobora spre metrou, uitându-se în urmă, în timp ce saluta un tânăr cu palton și părul vâlvoi, ce se îndepărta salutând-o la rândul său cu un zâmbet timid, plin de admirație. Doamna Maria dădu să-și ceară scuze, însă cealaltă doamnă, fără nicio urmă de iritare în glas, îi ceru un buchet continuând să zâmbească. Neavând rest, clienta, care se prezentase cu numele de Eleonora, îi lăsă cinci lei și îi ură o zi frumoasă. Și ea se mișca cu greutate ținându-se de balustradă, plecată sub greutatea propriului corp. Își trase masca chirurgicală de pe nas și mirosi florile înainte să se piardă în mulțime. Doamna Maria îi mulțumi și se îndepărtă la rândul ei, parcă mai înviorată. Nu doar vinderea buchetului de flori o făcea să se simtă astfel, ci și plăcerea de a fi întâlnit o femeie de aceeași vârstă care, în ciuda problemelor de ordin fizic pe care le aduce cu sine bătrânețea, afișa cel mai larg și sincer zâmbet pe care îl văzuse vreodată: un zâmbet cu privirea. Ocoli parcul fără să-l mai străbată. O luă apoi pe Brătianu și o ținu drept, până pe Lipscani. De acolo, merse până la Teatru. Se așeză în fața acestuia rezemându-și spatele de coloanele de la intrare.

Doamna Maria se afla acum pe cea mai potrivită stradă pentru negoț din București. Lipscanii fuseseră negustori ce vindeau mărfuri din Occident încă din secolul șaptesprezece. Dacă scopul era acela de a vinde, asta se putea face bine în București doar pe Lipscani.

Astăzi, o întreagă rețea de vânzători încă populează strada, încât de puține ori se întâmplă să întâlnești o persoană care să nu-ți vândă ceva.

Femei cu poșete sclipitoare așteaptă răbdătoare la colțul vreunei clădiri, ieșindu-ți înainte când te aștepți mai puțin, Țigarete la bucată, strigă ele în urma ta, Nu fumezi, ha', fi-ți-ar gâtleju-al dracului! Treci pe lângă bărbați cu țigări aprinse în colțul gurii, tatuați, cu geci de motociclist și plete, Praf pentru nas, băiatu', șușotesc ei, praf pentru ochi, gagica, prima priză gratis!

Spune o poveste bucureșteană modernă că un copil s-a oprit odată înaintea unui negustor de prafuri și l-a acuzat răspicat de poluarea Bucureștiului! Era un băiețel perspicace, premiant la școală, știa el ce știa... Marș, mă, de-aici, i s-a răspuns, să nu poluez eu Bucureștiul cu oasele tale! Copilul a luat-o la fugă înspăimântat, s-a împiedicat, a căzut rău în alergare, s-a zgâriat la o mână și a început să plângă. Imediat s-au strâns în jurul său câteva persoane și, în timp ce-l ajutau să se ridice, Doi lei un plasture, șefu', i-au șoptit, spirtul e gratis, la ofertă doi în unu'! O femeie i-a aranjat hainele și, cu un bun simț de observație negustoresc, Măi băiete, vezi că ți s-au rupt pantalonii, i-a spus, dar ai noroc, am în geantă chiar talia ta, cu zece-doișpe lei îți tragi o pereche de firmă, croi englezesc, material de calitate... Atunci, copilul a luat-o iar la fugă înspăimântat.

Însă doamna Maria e răbdătoare, nu face parte din acel grup de vânzători care se țin scai de trecători. În plus, e cât se poate de corectă, nu negociază prețul pe loc în funcție de estimarea posibilităților materiale ale cumpărătorului. Să ne-o imaginăm în timp ce se scuză, N-am rest, îi spuse doamnei din fața ei, care tocmai ieșise din librăria de lângă teatru, Cât e buchetul, Cât să fie, maică, trei lei! Dacă n-aveți rest, atunci mai luați un leu și dați-mi două, spuse femeia zâmbind larg. Banii aceia și cu cei de la doamna Eleonora de la metrou făceau deja unsprezece lei, douăzeci de buchete ori trei lei fiecare ar fi trebuit să-i aducă un câștig generos. Încă vreo două săptămâni ca ziua aceea și-și putea plăti factura doar cu banii pe flori.

Doamna Maria o salută pe cumpărătoarea zâmbăreață mulțumindu-i, își introduse banii în buzunarul șorțului și continuă să aștepte. Curând, o tânără pe bicicletă se opri lângă ea. Avea părul ondulat, blond, ochii verzi și un palton la fel, strâns cu un cordon. Coșul din față al bicicletei era decorat cu flori de plastic, Dați-mi și mie trei buchete, spuse ea. Vocea îi era blândă și împăciuitoare. Doamna Maria îi întinse florile, tânăra îi întinse banii, erau zece lei și vânzătoarea își aminti că avea rest de la ultimul cumpărător, scoase leul, pe Iorga, cu barba lui deasă, verde, în ton cu paltonul tinerei, doar în ton, nu și în nuanță. Lăsați așa, spuse cumpărătoarea! Și se îndepărtă pedalând cu ușurință.

Leul fu băgat înapoi în buzunar. Iorga era ținut iar în întuneric. Nu îi plăcea acolo, în compania lui Enescu, care scrijelea vioara fără oprire, și a lui Grigorescu, care se holba la el pentru că decisese că voia să-l picteze. I se întâmplase leului nostru să locuiască și în portofele mai înstărite, alături de Caragiale: ăla da om de cultură, intelectual până la sânge, dar și de viață, făcea glume pe seama lui Vlaicu, că era "spân și tras la față ca țapul la ouă". Se înțelegeau bine, câteodată îi mai vizita și Blaga, care vorbea în dodii și era cam visător, însă deloc neglijabil, cugetările sale, deși mai greu de descifrat, erau cât se poate de originale. Rar de tot, acestui Iorga nu i s-a întâmplat decât o singură dată, și asta pentru un moment destul de scurt, într-o casă de marcat a unui schimb valutar, l-a întâlnit pe marele poet național. Cei doi s-au salutat dintr-o privire. Eminescu a venit mai aproape de el și a încercat să-i întindă mâna, Știți, domnule Iorga, eu vă respect foarte mult, însă tocmai când să-i strângă poetului mâna întinsă, casiera a mutat leul peste grămada verde, reproșându-și neatenția. Eminescu a cam rămas tablou și s-a făcut că voia să plesnească o muscă, să nu creadă ceilalți că rămăsese cu mâna întinsă și buza umflată pentru că Iorga nu-l băgase în seamă. Istoricul știa că în buzunarul doamnei Maria este cu neputință să sosească vreun Caragiale. Chiar și cu banii schimbați, maximul introdus în buzunar în acea zi putea fi cel mult slăbănogul de Vlaicu lucrând la vreun nou model de avion. Vlaicu era plictisitor atunci când lucra (și o făcea mereu, cu îndârjire): tot ce ieșea din gura lui erau cuvinte ca "elice" și "motor", alături de altele mai tehnice, Feder, Riegel, Rolle, Schperrad, pe care le pronunța într-o germană gâjâită; dacă Exupéry l-ar fi ales pe el ca pilotul prăbușit în deșert, probabil că nimeni nu ar mai fi citit astăzi povestea micului prinț. Dar asta ne interesează mai puțin acum.

Doamnei Maria i se făcuse foame de la atâtea baliverne imaginate (de cine?), se ridică și o luă spre o simigerie. Deodată însă îi ieși în cale o femeie cu fuste multe și cercei groși, auriți, Ptiuuu, ia dă, fă, și mie un buchet! Doamna Maria nu știu cum să reacționeze. Femeia avea o voce amenințătoare și o privire încruntată. Dădu să plece mai departe, dar femeia se ținu după ea, îi puse o mână pe umăr, i-o băgă pe cealaltă în buzunarul șorțului și scoase la iveală toate personalitățile naționale. Apoi le băgă la loc în șorț după ce i-l sustrase pe Grigorescu. Doamna Maria știa că n-are cum să se pună cu ea, era mai puternică și cunoștea mai bine locul, Taxă de protecție, îi spuse femeia zeflemitor, ce crezi, că poți veni pe Lipscani să vinzi când și cum vrea mușchiu' lu' matale? Păi, da' am și eu copii care vând flori p-acilea, locul ăsta e-al nostru, da' mă uit că ești femeie bătrână și te las și pe matale dacă marci banu'. Și-acuma, hai, roiu' d-acilea și vezi ce faci!

Doamna Maria era răbdătoare, nu trecuse prin viață degeaba, știa să judece la rece înainte să acționeze. Împotriva femeii n-ar fi avut nicio șansă, niciun rost să se împotrivească, amândouă o știau foarte bine, de aceea lucrurile merseseră astfel. Cu banii înjumătățiți, doamna Maria își promise că va fi mai atentă. Ajunsă la simigerie, ceru un covrig și se așeză pe scările din fața chioșcului mestecând lent. Nu avea nevoie de multă mâncare pentru a se sătura, în ultimii ani se învățase să mănânce puțin.

Și trecătorii erau puțini la ora aceea, dimineața se dusese și nu fusese deloc spornică, doamna Maria vânduse puțin și mai și pierduse banii. Spera ca după-amiază și pe seară lumea să aibă o altă dispoziție, era aproape sărbătoare: de Paște, oamenii ar fi fost, poate, mai generoși. Spiritul creștin al acestor ocazii o impunea, iar doamna Maria se gândea să se poziționeze la poarta unei biserici.

Între timp, brutarul de la simigerie ieși să arunce niște apă murdară într-un canal. Când dădu cu ochii de doamna Maria însă, se încruntă dintr-odată, Bre, ia dă-i drumul de-aici, spuse, ce vrei, să am probleme din cauza lu' matale? Doamna Maria încearcă să-i explice că nu vindea flori pe scările din fața simigeriei. Voia doar să-și mănânce covrigul în pace, apoi ar fi pornit iar la drum, Bre femeie, dă-i drumul de-aici, repetă însă brutarul, înarmându-se cu o mătură.

În fața unei atât de categorice poziții, doamna Maria nu avu ce să mai spună. Oricum matahala de brutar nici nu o asculta, se vedea treaba că nu auzea prea bine, ori nu credea că o bătrână ca ea mai poate vorbi, în același mod în care nimeni nu crede că florile sau personalitățile de pe bancnote o pot face. Brutarul se apropia acum amenințător de ea, toți cititorii îl vor urî, însă lui nu-i păsa, era unul dintre acei oameni zgârciți și haini care populează basmele din cele mai vechi timpuri, spân și roșu, ceea ce adaugă alte elemente negative de natură, de această dată, estetic-mitologică la deja compromisa lui imagine. Stai, dom'le, locului, că plec acuma, spuse doamna Maria, lasă-mă să mă ridic!

Își luă florile și se îndepărtă câțiva pași, apoi se întoarse dintr-odată și, cu o energie neașteptată și pentru ea, îi strigă, Bată-te-ar Dumnezeu să te bată de om hain și fără inimă! Brutarul însă nu o auzi. Mai bine așa, de ce să se agraveze un conflict inutil, doamna Maria nu va mai lua oricum covrigi de la el niciodată. Acest lucru îl putem afirma cu certitudine înainte de a scrie finalul, fie și doar pentru că, în afara imaginației, o astfel de poveste nu poate...

Mai târziu, doamna Maria o va lua pe Smârdan, apoi va coti la dreapta, pe Stavropoleos. Micuța biserică va avea porțile curții deschise, vizitatorii vor păși încet, vor închide și deschide ușile de lemn de la intrare cu băgare de seamă. Doamna Maria le va ocoli luând-o inițial spre curtea interioară. Se va așeza sub colonada decorată cu măiestrie. În mijlocul curții interioare se va afla o masă de piatră înconjurată de scaune de lemn. Masa singurătății. Cruci și lespezi de piatră de diferite mărimi se vor rezema de pereții porticului și de tânărul castan înverzit. Ghivece cu flori roșii vor împânzi locul. Doamna Maria se va așeza pe scările ce înalță galeria, își va pune florile la picioare și, din nou, va aștepta.

Credincioșii își vor face cruce cu pioșenie, vor trece pe lângă ea ignorând-o, vor săruta cu jind lespezile de piatră rezemate de perete, apoi se vor îndepărta cu expresii îndurerate, vor mai face câteva cruci de încheiere a rugăciunii, cu privirea pierdută în golul transcendental, în care toți privim când singurătatea ne-mpresoară.

Soarele va fi dispărut de mult și piatra pe care va sta doamna Maria va fi rece. De frig, ea va începe să dârdâie. Va închide ochii și își va imagina că e vară. Că a vândut deja toate florile și că a strâns banii de factură. Că în jurul mesei de piatră, din curtea interioară a bisericii, s-a așezat o familie fericită. Zâmbetul lor larg îi va aminti doamnei Maria de zâmbetele primite în acea zi de la cumpărătorii buchetelor sale de flori.

Când își va deschide ochii, un preot îmbrăcat într-o sutană neagră se va afla în fața ei, flancat de doi polițiști. Cei trei vor avea în comun un rânjet în care siguranța și batjocura vor fi amestecate. Cum să vă spun eu, doamnă dragă, nu aveți voie să vindeți flori în incinta bisericii, va începe preotul petrecându-și degetele peste o cruce de aur cu un lanț atât de gros, încât ar putea ține în loc un prizonier.

Aveți autorizație, va întreba unul dintre polițiști, scoțând instinctiv un pix din buzunarul uniformei.

Doamna Maria nu va răspunde. O durere puternică îi va săgeta pieptul împiedicând-o să respire. Se va prăbuși dintr-odată la picioarele celor trei bărbați. Fruntea i se va cufunda între buchetele cu flori, iar poziția îngenuncheată a corpului va părea o mătanie întreruptă la jumătate.

Doamna Maria va rămâne nemișcată până la sosirea ambulanței.

Citiți prefața acestei cărți aici.