Cinematograful gol

Citiți postfața acestei cărți aici.


Daniel Cristea-Enache, doctor în Filologie (summa cum laude), este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea din București. Critic și istoric literar, este director al revistei online Literatura de azi. A fost Guest of the Rector la New Europe College (2013-2014). Publicând 18 cărți și peste 1.000 de cronici, a primit numeroase premii și distincții literare. În 2019 a fost ales vicepreședintele European Writers' Council. A primit Premiul de debut al revistei România literară, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Române pentru volumul Concert de deschidere (2001), Premiul pentru critică și istorie literară al Asociației Scriitorilor din București pentru volumul Un om din est. Studiu monografic (2006), Premiul pentru critică literară acordat de Ministerul Culturii pentru volumul Timpuri noi. Secvențe de literatură română (2009), Premiul Cartea anului al Asociației Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare pentru volumul Aproape liber (2016), Premiul pentru critică, eseu și istorie literară al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul Linia de contur - Cronici literare I (2019), Premiul "Scriitorul Anului" pentru volumul Linia de contur - Cronici literare II (2021).
"Recitind cartea pentru această ediție, parcurgând din nou, într-o lectură înceată și atentă, texte vechi de 20, 15, 12 ani, mi-am dat seama că m-am regăsit pe mine însumi la diferite vârste și ca personaj al cărții, și ca autor al ei. Personajul, odată «scăpat» pe hârtie, așa rămâne, nu mai poate fi modificat. Dar autorul se schimbă, trece dintr-o fază a vieții în alta, perspectiva lui glisează inevitabil, fiindcă într-un fel gândeam în octombrie 2003, când am scris prima tabletă din carte, și altfel gândesc acum, după douăzeci de ani, când recitesc și retrăiesc tot. Din această evidență a rezultat și felul critic în care mi-am citit din nou Cinematograful gol, intervenind în text fără remușcări de fiecare dată când mi se părea că trebuia s-o fac. Ediția de față poate fi deci considerată definitivă, fiindcă ea include această perspectivă mai nouă și mai amplă; ea are distanță și totodată distanțare critică. «Alungat» din reportajul intim, criticul literar a revenit aici și l-am pus la lucru când a fost nevoie, folosindu-i exigența cât am putut de bine." (Daniel Cristea-Enache)
Pentru Daniel Cristea-Enache, scrisul este o formă de viață, prilejuindu-i o necontenită imersiune în realitatea imediată, din care captează imagini și tușe esențiale, portrete în filigran creionate cu subtila artă a detaliului psihologic, dar și impresii personale, străbătute de forfota marilor orașe ori, dimpotrivă, de murmurul liniștitor al naturii mereu primitoare. Când vocea criticului literar se retrage în tăcere, privirea scriitorului alunecă spre trecut, rămânând ancorată, câte o clipă, în stanțele copilăriei de altădată, regăsite în amintire precum într-un neprețuit album de familie. Mai presus de toate, Cinematograful gol este o confesiune despre oamenii din jurul nostru, despre timpul adesea nerăbdător care schimbă cu o neașteptată repeziciune nu doar fizionomiile celor dragi, ci și înfățișarea întregii lumi, despre partea luminoasă a umanității, cu întâmplările ei de zi cu zi. Prin inserțiile ce amintesc de stilul alert al tabletei publicistice, Daniel Cristea-Enache observă în profunzime lumea scriitoricească, dar și psihologia colectivă a societății românești adesea captivate de iluzia spectacolului și a măștii mistificatoare, în locul rosturilor simple, însă atât de firești ale existenței cotidiene. (Maria Hulber)


Indiferent de anotimp, de epocă și de regim politic, nu există carte, nu rulează film, nu vedem emisiune în care să nu ni se vorbească, implicit și explicit, despre esența românismului.

Toți știu cum sunt și cum nu sunt românii toți. Avem mii de specialiști în listarea virtuților și viciilor naționale. Deși am ieșit din epoca de aur a colectivismului și individualismul a redevenit o componentă forte, fiecare vorbitor ține să explice că românii sunt așa și pe dincolo, că iată-românul-spre-deosebire-de-neamț, că uite-românul-față-de-maghiar, că unde ar fi azi România dacă Românul s-ar fi... sau dacă, dimpotrivă, Românul nu s-ar fi... Punctele de suspensie nu indică, aici, vreo indecizie a expertului, ci faptul că realitatea psiho-etnică se constituie ca un set de adevăruri de mult timp (și de toată lumea) cunoscute.

Or, dacă toți știu atât de bine cum sunt românii și care le este esența, fie-mi îngăduit să-mi dau și eu cu părerea asupra chestiunii. Nu o voi face nici de pe poziții de superioritate morală, nici cu un complex de inferioritate. Nu mă simt exclus din problematică, dar nici nu sunt implicat în ea până la pierderea lucidității. Când voi lăuda ceva la Românul generic, n-o voi face din naționalism; iar când voi critica un aspect sau altul, nu voi onora vreun ocult comandament iudeo-masonic.

Vorbind despre Român, voi vorbi și despre mine însumi: fiindcă, după ce am trecut în revistă particularitățile etnice, am realizat că nu mă sustrag lor. Altfel spus, nu mă descopăr, în punctele nevralgice, deasupra defectelor românești constatate în jur și în urmă, în realitatea autohtonă și în istoria noastră socială. Cât despre calitățile noastre, se vor fi regăsind și ele în structura individuală a evaluatorului, care va face însă efortul - în episoadele următoare - să privească spiritul românesc în termenii obiectivității. Fără prea multe efecte de stil și fără obișnuita turnură victimizant-eroizantă. Fără excese retorice și fără acele clișee ce omoară o discuție încă de la începutul ei.

Elementul național, România noastră, Românul cu majusculă n-ar trebui să fie o hiperbolă, după cum n-ar trebui să fie nici o caricatură. Observațiile și analizele s-ar cuveni să urmeze conturul realității, așa cum se desenează acesta în viața cotidiană și în durata mai lungă a Istoriei. România, pentru mine, e numitorul comun. Este ceea ce împărțim, ceea ce împărtășim, ceea ce se găsește și se regăsește în fiecare dintre noi: în personalitățile cele mai exotice, ca și în individul cel mai șters. Spiritul românesc nu e însă un dat cu care ne-am resemnat, ci un rezultat ce poate fi analizat și, pe baza concluziilor analizei, ajustat și reformat.

Cât despre Românul generic, să ne înțelegem de pe acum că el nu-mi apare, într-o suprapunere perfectă, ca Mitică al lui Caragiale. Miticismul e și el un numitor comun, dar neseriozitatea flecară, spaimele la un șpriț și înșelătoriile cordiale nu epuizează nici pe departe claviatura caracteristicilor naționale. Eu, unul, voi încerca un parcurs cât mai complet, având în față două posibilități. Fie să numesc o bună parte din trăsăturile noastre specifice, fie să le ratez una după alta, punând în pagină elemente fără legătură cu realitatea. Dacă voi avea succes, puțini conaționali o vor recunoaște; iar dacă voi eșua în proiect, se vor găsi îndată binevoitori care să mă scuze: "Lăsați-l în pace pe bietul critic! Ce vreți, domnilor? E treabă de mântuială, treabă românească..."


Profilul psiho-moral al Românului e unul bombat. Observația poate fi făcută în sfera marilor reprezentări și proiecții ale imaginii etnice, dar și în cea a vieții obișnuite, mărunte, de zi cu zi.

Să vedem ce se întâmplă pe o stradă oarecare, relativ circulată, dintr-un oraș românesc. Fiecare automobilist și fiecare pieton au un apreciabil și exclusivist respect de sine, combinat cu o vizibilă lipsă de considerație pentru ceilalți participanți la trafic. Regulile, respectarea lor, îi vizează întotdeauna pe alții. Eu trăiesc în regimul excepțiilor, prin derogare. Impersonalitatea și implacabilitatea legii pot fi îmblânzite, modulate în beneficiu propriu; dar, atenție!, mă refer la mine, în niciun caz la toți mitocanii...

Ați urmărit comportamentul celor ce "stau" la o coadă românească? Imposibil să nu fi remarcat dorința imperioasă a nou-venitului de a avansa, fraudulos, înaintea celor aflați deja acolo. Pe această permanentă dorință de rocadă, coada autohtonă este una stranie, ea însăși răsturnată: îngroșată la vârf, în față, și anemică la bază, în spate. A ajunge în frunte, în locul altuia, fără a sta mai întâi în urmă, în anonimatul tranzitoriu, la locul tău; așa cum nu respectă regulile de circulație, Românul nu-și asumă traseele profesionale și sociale, timpii lor, durata de realizare. S-a tot vorbit despre modul în care țara de la gurile Dunării a ars etapele, sincronizându-se cu Occidentul evoluat. Saltul revoluționar analizat de Lovinescu se datorează, pe vectorul pozitiv, spiritului nostru întreprinzător; dar, în egală măsură, lipsei generale și individuale de modestie.

Dacă un român oarecare se consideră centrul lumii și se comportă ca atare, nu e surprinzător că Românul, ca emblemă, se auto-situează fără pic de realism geografic și istoric, civilizațional și cultural. El se proiectează, de asemenea, mult în fața celor dinaintea lui, într-o cu totul altă categorie decât cea a esticilor înconjurători. Bulgarul, Sârbul, Slovacul, Cehul, Polonezul (pentru a nu mai vorbi despre Maghiarul și Romul pe care i-am vrea, contradictoriu, și implicați, și dez-implicați) nu apar în discuțiile și nici măcar în bancurile naționale. Acestea rulează numai personajele de "calibru", numai echipele naționale de primă ligă: Americanul, Evreul, Rusul și... ați ghicit, Românul.

Complexul de superioritate grefat pe unul de inferioritate se explică prin chiar centralitatea pe care ne-o rezervăm nouă înșine, în bine și în rău. Întârzierea noastră istorică se datorează factorilor exteriori, constrângători. Fiind la răscruce de imperii, am rămas prizonierii de lux ai unei condiții geostrategice nefericite. Suntem și am fost mereu în centrul evenimentelor, fapt care ne face să oftăm melancolic și să tușim cu mândrie patriotică. Ciudat că, dintre toate popoarele și populațiile, numai noi am ținut piept atâtor imperii succesive și concomitente, atâtor valuri de agresiune. Și mai bizar că, deși ne plasăm în centrul și în vârful lumii, această lume europeană și globală refuză să ne recunoască întâietatea. Oare de ce? Nu este încă o probă că Românul, dacă nu poate fi ajuns din urmă, trebuie detronat printr-o conspirație a celor - să admitem - mai puternici? În această grilă de lectură și interpretare, continuitatea dintre ceaușismul paranoic al anilor '80 și democrația văicăreață postrevoluționară mi se pare deplină. Împiedicați de alții să fim primii, ne flagelăm cu voluptate noi înșine ca fiind ultimii.

Ca la noi, la nimeni.


O energie ieșită din comun (dar nu și inepuizabilă), un neastâmpăr simpatic, până la un punct, și o permanentă nemulțumire de toți și de toate fac din Românul comunitar un ego neîncadrabil.

N-avem stare. N-avem răbdare. Suntem agitați. Frenetici. Ne grăbim mereu, deși întârziem frecvent. Vrem să le facem pe toate în același timp. Și nu putem. Fiindcă, de regulă, intervine ceva. Ceva absolut neprevăzut. Suntem hărțuiți. Probleme. Obligații. Primim și dăm telefoane. Iar dacă nu, mesaje. Bombănim când suntem deranjați. Și, la rândul nostru, dăm buzna peste alții. Alergăm; gâfâim. Iar dacă stăm pe loc, vorbim, vorbim, vorbim întruna.

Dimensiunea contemplativă a individului, starea de armonie cu lumea și cu sinele, "lenea" visătoare și idealul cultivării grădinii interioare se pierd complet în mișcarea browniană, tipică spațiului și spiritului românesc. La noi, omul leneș este o apariție de poveste, o excepție grotescă de la ordinea dezordonată a existenței. El trebuie dus de urgență la spânzurătoare. Nu că toți ceilalți ar fi din cale-afară de harnici, dar, pur și simplu, ei nu pot tolera un oblomovism local. Ilie Moromete va fi un personaj uimitor pentru lumea noastră țărănească și pentru o întreagă critică literară care i-a analizat filosofia. Iată un țăran care, în loc să pună umărul, osul la treabă, mai și glumește, mai și fumează în fața casei, mai și chiulește de la munca la câmp, dându-se diplomatic pe după claie. Formidabil, domnule!

Fiind, cum spuneam, rareori mulțumit de ce fac și ce nu fac ceilalți, invidiindu-i ori snobându-i, bârfindu-i la modul tradițional sau înjurându-i pe forum sub pavăza anonimatului, subiectul psiho-etnic e totodată iritat de propria condiție. Este obligat, forțat, constrâns, predestinat să facă nu ce-i place, ci ce nu-i place; să muncească nu unde vrea, ci unde se găsește; să activeze într-un domeniu neconform cu aspirațiile lui personale. Astfel că, la noi, vânzătorii de la chioșc se visează mari investitori, politicieni și filosofi. Poeții vor să fie moșieri. Vedetele de televiziune se cred scriitori. Filosofii vor să apară "pe sticlă" sau baremi o rubrică la un cotidian să aibă. Jurnaliștii vor să țină restaurante. Iar proprietarii acestora, un răgaz dac-ar avea, ar putea scrie un roman cu tot ce li s-a întâmplat și li se întâmplă...

Partea bună a acestui bovarism individual și colectiv este că orice nouă experiență poate fi și trebuie încercată de Românul pe cât de activ, pe atât de curios. Mă despart, aici, de numeroși analiști ai specificului național, care au subliniat - cred - mult prea apăsat "conservatorismul românesc". În realitate, adaptabilitatea, flexibilitatea, suplețea noastră caracterologică se datorează tocmai curiozității și mobilității unei structuri deschise, "liberale", în permanentă navetă de la una la alta. Conservatorul nu are pulsul mărit...

Partea rea a acestei frenezii este că rareori ea se înscrie și se grupează în interiorul unui proiect urmat cu tenacitate și dus până la capăt. Mișcările noastre autocaracterizante sunt bruște și haotice, neorganizate într-un anumit ritm, ci rupte în secvențe scurte, precipitate, de muncă disperată și perioade, apoi, de apatie și indolență căutându-și alibiuri. Ne propunem fără să susținem. Începem multe, continuăm puțin(e) și abandonăm repejor, sub povara împrejurărilor potrivnice.

Ah, dar ce îmi mai place să trăncănesc despre ceea ce voi face! Când? Curând...

O să vedeți voi. O să v-arăt eu.


Teoria conspirației s-a instalat de multă vreme în spațiul mental și imaginar autohton; și nu sunt semne că ea ar putea fi evacuată la un moment dat, printr-un efort general și individual de raționalizare.

Nu cred că e vorba despre o predispoziție a noastră spre susceptibilitate, suspiciune, mefiență în relația cu Străinul. Această relație se stabilește ușor și se înnoiește cu fiecare epocă, prin identificarea unui cod al adaptării și conviețuirii. Turcii, grecii, rușii, sovieticii, astăzi americanii și Uniunea Europeană, mâine chinezii, poimâine cine știe cine... lasă urme mai adânci sau mai superficiale în memoria noastră colectivă. În timp, traumele se șterg. Rămân bunele sentimente. De unde vine atunci apetența națională pentru scenarii abracadabrante, în care locul ceva mai modest ocupat de România este "explicat" printr-o uriașă, universală Conspirație?

Prima cauză am văzut-o. Percepem și judecăm totul din interiorul unei condiții de centralitate, în registru deopotrivă pozitiv și negativ. Suntem centrul lumii, în bine sau în rău.

Întâietatea noastră incontestabilă, faptul că reprezentăm vârful vârfului sau, dacă nu, coada cozii, întâmpină însă obstacolul unei receptări mai calme și mai nuanțate datorate unor evaluatori externi echilibrați. Radiografiile străine ale "pacientului" românesc nu au tonalitățile apocaliptice frecvent întâlnite în cărțile, articolele și conversațiile noastre. Pare curios că, din numeroasele comentarii apărute în ultimii douăzeci de ani în presa străină, ne-a plăcut să selectăm și să focalizăm, cu o voluptate a negării (și a negației negației), exact acele articole care dădeau o imagine monstruoasă a României. De ce oare?

Fiindcă în acest punct al proiecției de sine se întâlnesc hipercriticismul românesc, inflamarea binară a spiritului național și Conspirația avându-ne ca unic cobai. De vină pentru situația noastră, dezastruoasă la modul retoric, sunt conspiratorii, sunt românii, sunt ei, sau ei, sau ei. Niciodată eu.

La "noi", vinovăția este întotdeauna generală. Culpabilitatea e vagă, neprecizată, un abur mitologico-istoric, un spirit al locului. Individul concret e o sumă declarată de aspirații și necesități, dar rareori una de responsabilități. Atunci când greșesc, nu recunosc. Când trebuie totuși s-o fac, pentru că nu mai e loc de întors, contextualizez sau mă refugiez în sofisme și zicători. Numai cine nu muncește nu greșește. Errare humanum est. Dacă nu am realizat ceva în parametrii fixați, la standardele convenite, e pentru că am fost împiedicat de adversarii din afară și din interior. Aș fi făcut, dacă s-ar fi putut... Nu-mi asum nimic în afara acestui tablou al neputinței obiective, în care geografia continentală și istoria universală m-au aruncat.

Cetățean central și ideal al lumii, Românul o ia frecvent de departe: atât de departe, încât nu mai ajunge la vina individuală, distinctă, clar decupată. El își asumă bucuros specificul național, pe sinusoida energetismului văicăreț, dar ezită semnificativ în a-și descoperi silueta în marasmul general. Astfel că, răvășit de invaziile migratoare, turcit, grecizat, rusificat, sovietizat, strivit de dictaturile succesive, naționalizat și colectivizat, fărâmițat și risipit în epocile mai liberale, aneantizat de Marea Conspirație și imolat periodic de Criză, prins convenabil în menghina unor majuscule înspăimântătoare, strânse ca într-un fascicul în previzibil-imprevizibila Istorie - ce vină mai am eu?

Citiți postfața acestei cărți aici.