Cu copilăria lui, cu tot... - Cinematograful gol

Citiți un fragment din această carte aici.


Poate că înainte de a începe să citiți această carte - nu mă jenez să folosesc un "poate" -
ar fi bine să vă reamintiți
- ca să trecem ușor peste o eventuală ignoranță în materie - că în această țară lucrează de mult o lege nescrisă, bine
bătută în piatră,
prin care, între literatură - cu poeții și romancierii ei - și ziaristica de toate zilele, s-a stabilit o drastică diferență de valoare și seriozitate, o discriminare cu aspect de apartheid, într-un cuvânt: o prăpastie.

Ca atare, poetul și romancierul, adică scriitorii, se simțeau "superiori" criticului, care nu era, ca ei, un creator, dar toți trei priveau cu dispreț gazetarul, articlierul, reporterul. Un roman sau cronica la un roman erau - în societate și la Capșa - mult mai onorabile decât un reportaj la un colț de stradă.

Că Eminescu, Caragiale și Arghezi, un Camil sau un Sebastian, un Călinescu și un Lovinescu, un Vinea și un Caraion făceau și roman, și poezie, și articole cu telegramele Havas în față - nu a abolit niciodată legea care tranșa implacabil între etern și efemer.

Căci "dumneavoastră, domnilor, nu numai că nu cunoașteți țăranul român", dar nici strașnicul lui estetism, transmis din baladă în baladă, din brazdă până în călimară. Tatăl lui Marin Preda, prea puțin celebrul domn Tudor Călărașu - cel care a lansat necruțătorul verdict: "Sunteți deștepți, dar vă mănâncă prostia!" -, îi reproșa fiului că a luat Premiul de Stat pentru Moromeții, în care nu a descris decât ce s-a întâmplat în sat, cum s-ar zice azi: "nu făcea ficțiune"...

La rândul lui, fiul o viață întreagă nu a vrut să scrie articole la gazetă, până când, într-o bună zi, redactorul-șef al Flăcării, exact, Adrian Păunescu, l-a convins să-i dea săptămânal un articol despre soarta țărănimii la ora aceea; s-a născut un volum, Imposibila întoarcere, care, și după patruzeci de ani (1971-2011), este, literar vorbind, superior Delirului și Risipitorilor.

Problema nu a murit: l-am sunat pe cel mai talentat scriitor român din ultimii treizeci de ani, poet și romancier la fel de puternic, ca să-l felicit pentru un articol de-al său din ziarul... Mi-a primit tăcut elogiile și mi-a spus, cu modestie neșarjată, să nu-i mai citesc articolele scrise pentru stricta sa existență. Hârtia ne-a rămas bine împărțită între materie și conștiință.

... Mai departe, mai departe, ce se întâmplă-n astă carte?

Autorul acesta, ani la rând un strict critic literar, crescut, încă din ucenicia sa, în duhul impasibilității,
în nesmintita rigoare a judecății de valoare,
în severitatea diagnosticului și a vocii,
în nesuferita dogmă a lecturii până la capăt a cărții despre care urma să scrie,
în mistica seriozității, cu groaza ei de orice frivolitate,
toate acestea răspunzând la porunca de a nu bate alți câmpi decât aceia din perimetrul disciplinei sale,
autorul acesta, trudind din greu și cu plăcere la cronica de întâmpinare și la temeinice monografii, încalcă legea de mai sus, tradiția și prejudecățile ei, granițele meseriei sale
și se decide "să se descrie mai pe larg" - expresie pedestră pentru ceea ce am putea numi "să bată câmpii", șesurile sale, șoselele, cartierele cu cinematografele lor,
"să se dea pe față" cu simpatiile, ironiile și malițiile lui, cu fixurile și răzgândirile sale,
în fine, ca să mă exprim dincolo de proză (care nici nu există, vorba Țvetaevei), cu copilăria sa, cu tot.

El nu se mai vrea nici critic literar, nici ziarist.

El recunoaște că nu e român 100%, fiindcă nu știe decât trei lucruri: să citească, să scrie și să vorbească articulat, incapabil să se descurce multilateral.

El e anti-"român verde" și se descrie ca un "burghez negentilom".

El o are pe Maica Tereza ca model etic și este entuziasmat de Livius Ciocârlie, când acesta, scriind despre Țvetaeva, îi salută - scandalos!? - pe tinerii contemporani îndrăgostiți de comunismul utopic.

El socotește Revoluția din '89 "un noroc al vieții sale" și dă o înaltă apreciere consumerismului și relativismului, suspectând totodată nonconformismul zilei ca un nou conformism.

El crede că între văicăreală și plâns e o asemenea diferență, încât nu se va văicări niciodată.

El se simte bine la frizerul său, ridică un imn acvariumu‑ lui, cafelei de dimineață și bate cartierul să caute șuruburile potrivite pentru asamblarea mesei de ping-pong necesare unei înfruntări cu fiul său.

El, din "generația celor crescuți cu cheia la gât", născuți de "generația părinților de pământ", se teme că, așa cum cresc azi mulți copii, ei vor fi "imbecilii de mâine".

În fotbal, face cultul personalității cu Hagi și Balaci.

În trafic, este străbătut de marile probleme rutiere de pe bulevardul din Militari, iar între Eroilor și Luterană îl ascultă la radioul mașinii sale (numita Bombonica) pe Beligan recitind Topîrceanu.

În străinătate, îl încântă Brazilia, Turcia, Austria și, la volan, e presat permanent de avertismentele soției: "Iar te gândești la cărțile tale?"

Între cele zece porunci ale sale, a noua sună memorabil: "Să te bucuri când citești o carte bună a unui adversar de idei".

Peste toate, ține să se știe că nu-i place "să se bage în față", nu dorește să fie simpatic tuturor, iar în luptele literare de partizani, să nu se conteze pe el.

Nu știu cât de simpatic îi voi fi autorului - nu ăsta e rostul unui asemenea text - dacă voi scrie:
nici critic, nici ziarist, el face reportaj.

Pe mulți literați încă îi jenează cuvântul, genul.
Pe mine - nu.

Autorul face reportaj într-un jurnal mai mult sau mai puțin intim. El este reporterul convingerilor sale politice și apolitice, cu copilăria lui, cu tot (îmi place s-o repet)...

El face reportaj intim.

Poate că e un gen nou, poate că nu - oricum, pentru că nici eu nu țin morțiș să iradiez simpatie, nu voi da pe față momentele în care, la lectură, puteam să fiu prins în flagrant delict de entuziasm, conform expresiei lui Anton Holban când, la Ateneu, Sebastian l-a observat aplaudând-o frenetic pe Lola Bobescu.

După cum - respectându-i dorința de a nu ieși în față - nu-l voi da ca exemplu pe națiune (aceea a criticii literare...).

Deoarece Daniel Cristea-Enache este primul și singurul scriitor căruia i-am încredințat în public, la televiziune - pe care o detest mai mult ca orice -, că sunt un nuvelist care antipatizează violent exemplaritatea, cu delictele ei în numele vizibilității.

Îl voi saluta însă fratern, ca pe unul din tagma noastră,
a celor care nu putem scrie niciun articol, eseu sau monografie, fără să știm ce se întâmplă în Coreea de Nord,
a celor care, până în ultima clipă, numită deadline, încă mai avem de pus, înnebunind secretariatele de redacție, o virgulă, de făcut un adaos, o corectură,
în numele pudorii care ne cuprinde, la Spring Time, auto-contemplându-ne într-un articol care începe liniștit așa: "Într-o frumoasă dimineață de toamnă, cu mic, cu mare, ne-am uitat la Ratatouille".


Citiți un fragment din această carte aici.