Iarna 2/3
De cele mai multe ori, valiza a fost cea mică și mov, cumpărată dintr-un centru comercial din Avignon și alergată apoi pe autobuz, căci întârziam la un trio de vioară-violoncel-contrabas în penultima mea seară acolo. Iar când n-a fost ea, n-a fost bine. Dar despre asta, mai târziu.
Deocamdată, Oradea. Iulia își adoră orașul și mă tot cheamă, până când chiar mă duc. Pe bucket list 30+ era o noapte la cușeta CFR, și totuși: când intru în compartiment, mi se pare o glumă crudă. Tot aștept să vină cineva să mă dea jos, să-mi spună că uite, acum mergem la trenul adevărat, adică la ăla în care o să stau eu vreo paișpe-cinșpe ore, și-o să mă odihnesc, și-o să ajung dimineața proaspătă ca floarea și cu poftă de plimbare, și-o să fie bine. Nu vine nimeni, dar paișpe-cinșpe ore tot stau. Passons.
În Secession și-n Art Déco îmi vine să-mi înfig lingurița. Uite-așa, pur și simplu. Să lovesc cu marginea curbată în crusta de marțipan a fațadelor piersicii, galbene, cărămizii, albăstrii, verzulii - pe unde Oradea nu geme încă în molozul șantierului perpetuu -, să iau o bucățică bună, cu multă cremă și trei feluri de blat, din Casa Darvas La Roche și din Palatul Moskovits Miksa, să ling pilaștrii canelați ca zahărul candel pe băț, să-mi atârn de gât ghirlandele de flori dintre cornișe, să mușc din largul Pieței Unirii cu tot cu cerul de deasupra și să crănțăn vitraliile Vulturului Negru.
Hoinăresc cu Iulia cea îndrăgostită de oraș și-n zece ore nu terminăm ce-avem de vorbit, deși e prima oară când ne vedem față-n față. Ciocolată caldă și densă la Spezia, pe Vasile Alecsandri, strada ei preferată. Una și-ncă una. Poeme de Emil Brumaru, furgăsite prin nu mai știu ce librărie. Trecem și pe la Cair Paravel, dar s-a închis de cinci minute, așa că doar ne zgâim prin vitrine la lumea dinăuntru. Peste câteva luni se va închide de tot. Niște diorame și butaforii stranii, un vechi basorelief cu inorog și-un trunchi de copac îmbrăcat în tricot la Cetatea Oradei, ciudat de ambițios complex muzeal în care e loc și de invențiile lui Da Vinci, și de o expoziție despre discotecile anilor ʼ80, și de tot ce-ar mai putea fi între - și pe care o vedem alergat, hulpav, căci vine peste noi ora închiderii.
La Sinagoga Ortodoxă, o expoziție cu chipuri de evrei care au scăpat - sau nu - din calea arderii-de-tot. Oameni. Rosenstein Ferenc, pantofar apreciat în Baia Mare, ai supraviețuit. Ackermann Béla, tapițer, ce ochi mari și frumoși aveai, probabil verzi. Ai supraviețuit și-ai emigrat în Israel. Schlesinger Ignác, sticlar, de ce-ți pieptănai meșa pe creștet? Ucis. Popper Joszef, frunte înaltă, privire piezișă. Negustor de cărți, ustensile de scris și timbre - nu se mai știe nimic de tine. Darvas Edit, ai supraviețuit Auschwitzului, dar părinții tăi nu. Friedman Sándorné, ce fericită erai când ți-au făcut fotografia, cu obrajii plini de la zaharicalele urbei prospere, cu guler de dantelă și privirea senină! N-ai mai îndurat viața în ghetou și ai crezut că știi ce faci când ai făcut ce-ai făcut. Éva Heyman, tu ai vrut să trăiești cu orice preț. Micuță Anne Frank autohtonă, cu jurnal, cozi împletite, bicicletă roșie și patine albe. Ai trăit, da, până la doisprezece ani. De obicei, la muzeu nu plâng. Iar la sfârșitul weekendului - căci într-un weekend au încăput toate astea -, din nou cușetă CFR, cu stat la povești din întâmplare, cu un fel de somn și cu Children of Men văzut pe un laptop străin.
La jumătatea lui februarie, plec iar în rezidență de traducere în Franța. Dar până la Collège International des Traducteurs Littéraires de la Arles îmi caut de-un ocol pe la Paris, fiindcă pândeam de la sfârșitul lui noiembrie expoziția cu hainele Fridei Kahlo de la Palais Galliera, cu rochiile de tejuana, cu sticluțele de parfum și cutiile de medicamente - comoară găsită înghesuită într-o baie din Casa Azul la zeci de ani după moartea ei -, cu corsetele pictate, curelușele și fiarele care au ținut-o laolaltă și-au străpuns-o pe bisexuala asta excentrică, comunistă și schiloadă, pe ființa asta sublimă pe care așa îmi amintesc de ce-o iubesc: fiindcă a făcut din trup locaș al frumuseții și-al durerii, amândouă crunte.
O corup și pe Beleța, sub pretext că facem petrecerea burlăcițelor la Paris - anul ăsta se mărită și... mai știi? Dar e numai strategie de convingere. Altminteri, Michał, przepraszam bardzo: am de gând să-ți mai fur de multe ori mireasa, la Paris și aiurea. Hoinărim. Nu știu cum am făcut, dar sunt deja pentru a treia oară în oraș în mai puțin de un an și insulițele cunoscute încep să mi se lege într-un peisaj familiar. Ba am căpătat chiar și ritualuri. De exemplu, crêpes Suzette de la Chez Suzette de pe Rue de la Huchette, unde nu clătita în sine e bucuria, sau cel puțin nu atât cât spectacolul facerii ei, sub ochii tăi, prin ferestruica tonetei. Se ia un polonic de aluat. Se întinde pe discul încins. Se taie portocala zemoasă și se stoarce energic pe toată suprafața. Se stropește cu Grand Marnier, se scapără chibritul și se flambează. Se apucă clătita dintr-o parte și se pliază peste flacără, apoi se mai pliază o dată - voilà, clătită cu foc. E fierbinte, aromată și îndestulătoare - deja, passage obligatoire când am drum prin zonă, ca de altfel și Théâtre de la Huchette, unde țin socoteala reprezentațiilor cu La Cantatrice chauve în regia originală a lui Nicolas Bataille. În 2018, când am văzut-o prima oară, era undeva pe la 18.000, acum a sărit de 19.000.
Și zic de crêpes Suzette, Beleță, fiindcă mi le-ai amintit în după-amiaza asta și fiindcă rămân la ideea mea că tu și Michał ați fost niște eroi acum câțiva ani, când le-ați mâncat pe ale mele - adică tentativa dubioasă de. Altfel, te conving - nici eu nu știu cum - să dăm împreună 14 € pe patru macarons de la Pierre Hermé și culmea, chiar te îndupleci. Dăm noroc cu ele sub ochii siderați ai unei domnișoare și le ciugulim ca pe ambrozie, iar la sfârșit sunt atât de lepră, încât păstrez și cutioara de tablă. Dar nici tu nu te lași: iei punga. Vedem și caftanele împărătești din Samarkandul secolului al XIX-lea, de la Institut du Monde Arabe, mergem și la Écume des Pages, unde salivăm pe albumele cu Florența și pe cartoline, urcăm și în Montmartre, cu valiza ta după noi. La Sacré-Coeur e o coadă incredibilă și în față, pe trepte, un african cântă Hallelujah cu foc. Te bag aproape cu forța la Shakespeare & Co., știu eu de ce, în timp ce stau afară și-ți păzesc valiza - eu am mai fost și-o să mai merg. Te conduc la RER B, care de data asta circulă - ce noroc pe tine! - și plec mai departe haihui, spre Quai Branly. Pe care îl văd hulpav și pe nemestecate, cam hăituită de duhurile Oceaniei și nu atât de încântată de frumusețea rece a chimonourilor și stampelor japoneze. Dar nu contează. À nous deux, maintenant, îi zic și eu Parisului în gând, iar a doua zi îl iau pe retină, în drum spre Gare de Lyon, și-mi salt valiza cu viața împachetată pe-o lună și jumătate în trenul de Arles.
La Arles mă întorc a patra oară. Oraș-căuș care mă ține trei săptămâni și-un pic în ghemul lui de lumină mediteraneeană și antichitate romană berechet, încăpută toată în spațiul rotunjor și cald al unui buzunar. Prind săptămânile patrimoniului UNESCO, cu tururi ghidate în toate siturile, și nu iert nimic. Les Arènes, cu istoria lor în straturi, ca un palimpsest. Théâtre Antique, doar o parte din ce va fi fost cândva, cu travestiurile și decorurile lui ciudate, pe care acum doar ni le închipuim. Les Thermes de Constantin, cu stratificarea socială, instalațiile de apă caldă, apă rece și ustensilele cu care romanii își zdreleau pielea până la sânge, de dragul igienei. Les Cryptoportiques, ciudate galerii subterane, aparent fără rost practic, dar cu rost, totuși. Cathédrale Saint-Trophime, cu claustrul cu capiteluri stranii și, zice-se, cu moaștele Sfântului Antonie cel Mare. Place du Forum, cu cafeneaua lui Van Gogh, de care nu poți să te atingi și, de altfel, de care nimeni nu se atinge, ceea ce-i conferă un aer dezolant, cu totul străin de cel din tablou. Străduțe, uși, ferestre, vrejuri de plante cățărătoare și promisiuni de glicine - mă plimb în fiecare zi și-l fac, de-acum, al meu.
Arles e și orașul librăriilor independente, surprinzător de multe pentru cât e de mic. Dar surprinderea trece când afli câte festivaluri se țin lanț aici de-a lungul anului, între care cel de fotografie, Les Rencontres dʼArles, tronează și iluminează din iulie cel fierbinte, când orașul e un furnicar încins, până spre septembrie, când se rarefiază și se potolește în lumina coaptă de început de toamnă. La Librarie du Palais, care există neîntrerupt de trei sute de ani și în prezent are profil foto, librăreasă e Delphine. Facem schimb de e-mailuri ca să-i iau un interviu - visez deja la o serie de interviuri cu librari independenți, dar care n-o să-mi iasă chiar așa cum mă gândesc. Sau nu încă. Cu ea nu apuc, în schimb apuc cu Nicolas de Lavergne, care pe 50 Rue du Réfuge și-a deschis de cinci ani, la parterul locuinței, o librărie cu și despre antichitatea greco-romană, în care găsești cam orice de la filozofie și istorie la gastronomie, inclusiv cervoise și hidromel du terroir. Are aerul că nu prea mă ia în serios, dar tot îl țin de vorbă o oră și-mi povestește de bunica lui, care a rămas văduvă cu cinci copii, ceea ce n-a împiedicat-o să facă studii înalte și să ajungă scriitoare și profesoară universitară. Nu prea mă ia în serios nici librăreasa de la Archa des Carmes, librărie de poezie și carte-obiect, cu comori pe hârtie manuală, la doi pași de Hôtel-Dieu, unde locuiesc - spațiu ca un cabinet de curiozități, cu versuri de Rimbaud pe obloanele verzi care se deschid abia în ajunul plecării mele. Dar legăm o prietenie ciudată, selectivă, ca o promisiune pentru altcândva, poate. La Valise Arlésienne chiar e un cabinet de curiozități, numai cu artefacte și echipamente fotografice de epocă. Scotocesc. Găsesc un vechi dosar cu chipuri de actori - Thèrese Le Prat, Visages d'acteurs, genul de comoară de e-Bay sau de talcioc, însă nu tocmai un chilipir. Les Grandes Largeurs e bine garnisită cu cărți, dar nu chiar cel mai prietenos spațiu - sau așa mi se pare. N-am curaj să propun un interviu. Dar aroma serii de poezie iraniană îmi rămâne ca izul vag al unei flori presate între două pagini lipite între ele de sucurile ei uscate.
Traducerea literară e o sărbătoare. Și când se întâlnesc nebunii ăștia care au apucat să guste din vraja trecerii dintr-o limbă într-alta, zidurile se spulberă, barierele cad, sau aproape. Iar peste cele care mai rămân se sare gardul cu grație, cu tandrețe și, uneori, cu un pic de tact. Suntem din Franța, Finlanda, Suedia, Canada, Germania, Marea Britanie, Spania, România, Slovenia. Ziua fie hoinărim, fie ne închidem în biblioteca însorită de la CITL și traducem din franceză în română, rusă, engleză, suedeză, finlandeză, germană, spaniolă, slovenă. Iar serile ne găsesc la masa lungă din spațiul comun sau pe sub stele, pe terasă, înaintând spre ore mici în timp ce sticlele de Bouches-du-Rhône - aspru, dens și un pic ierbos - se golesc temeinic în clinchet de pahare și de conversație. Pablo gătește boierește: tot felul de trăsnăi orientale sau poivrons farcis, adică ardei umpluți, dar dacă traduci mot-à-mot ar însemna "ardei păcăliți". Și da, ne-a cam păcălit șarmantul și squatterul de Pablo, dar am promis și i-am ținut secretul: pe toată mâncarea pe care ne-a gătit-o în rezidență n-a dat un ban. Aflu într-o seară, din întâmplare, când spălatul vaselor la patru mâini se întinde pe două ore, pentru că se transformă într-o pledoarie anticapitalistă pentru viața în colectivitate și bunurile în comun. Bref: omul fură alimente din supermarket de când se știe, și nu oricum, ci după o elaborată strategie și bazându-se pe un cadru teoretic și pe o bogată bibliografie, pe care nu mă simt în stare să i le combat. Și oricum, e prea interesant ca să încerc măcar, așa că-n loc să-i zic ce cred, mai bine-l trag de limbă. Are cercei în amândouă urechile, vorbele la el și destul bun-simț. En guise de conclusion, după un détour prin protocreștinism și primele comunități monahale din deșert (ca paralelă pentru viața în colectivitate pe model marxist, ce să vezi!), îi răspund și eu acestui spirit liber și justițiar - eu, care muncesc pe stat de plată, am rată la apartament și dau bani pe tot ce bag în gură de la exploatatorul Monsieur Carrefour - cu ce a zis țăranul când a văzut girafa: "Acest animal nu există!"
Unele seri ni le petrecem împreună, în oraș, la vin și tapas - patru traducătoare din România, Germania, Marea Britanie și Finlanda, care se înțeleg în franceză, dar se întâlnesc și undeva, într-o lingua franca de dincolo de cuvinte. Într-altele sunt singuratică: mă duc la cinema și văd Tár în avanpremieră, mă prinde întunericul la cotul Ronului, unde și-a pictat Van Gogh Noaptea înstelată, mă pierd prin Actes Sud. Sâmbăta e zi de piață și Boulevard Clemenceau se revarsă de trufandale, de la toate soiurile de frunze, fructe și legume la mezeluri, frangipane, mirodenii și brânzeturi cu aromă de șosete - cu cât mai cremoase și mai împuțite, cu atât mai bune. Ajung și la Abația Montmajour, cu un autobuz improbabil - așa, ca în Sud. Într-o bună dimineață, fur câteva ore la Saintes-Maries-de-la-Mer, ca să mă încarc la soare ca o baterie și să mă dau cu tălpile prin marea rece, fără să-mi pese că e luni și că toți oamenii care se grăbesc împreună cu mine spre stația Clemenceau, pe la opt fără, se grăbesc la serviciu, nu la mare. Eu îmi iau serviciul cu mine: ca să-mi liniștesc conștiința, pun laptopul în rucsac, dar nu-l deschid, ci mă întind pe plaja goală, în palton, și citesc un roman de Muriel Barbery din care abia dacă înțeleg jumătate din ghirlandele baroce de cuvinte în franceză, dar ce contează?, le gust. La spartul valurilor miroase sărat, iar în nisipul gros și umed găsesc pe jumătate îngropat un trandafir în culorile aurorei, în al cărui miez, printre petale, se sfădesc mireasma dulceagă a speciei și o părere de carne putredă de scoică. Ținând cont de semnalmente, întâlnirea romantică pare să se fi terminat puțin cam prost. Mai târziu, când mă întorc acasă, în curtea interioară de la Espace Van Gogh, miresmele înserării - narcise și răcoare - se lasă împunse când și când de o păsăruică nevăzută, dar precisă. Și miroase suav a mimoze: de câteva săptămâni, toate florăriile din Arles se revarsă de inflorescențele lor galbene, pointiliste și învoalte. Nu rezist, îmi iau un buchet. Și așa, la Arles mi se împrimăvărează.
Primăvara
Săptămânile de rezidență arleziană - presărate cu weekenduri și zile furate la Avignon și Montpellier și-n care, ce să vezi?, am tradus și-o cărțulie întreagă - mi se termină într-o dimineață și după-amiază la Marsilia, în așteptarea avionului, împreună cu Anna. Hoinărim și vorbim. Eu învăț ușor slovena elementară (am uitat-o), dar ea mestecă îndelung până scoate cât de cât un "Bună ziua!". În franceză, în schimb, ne înțelegem de minune și, preț de câteva ore, în conversația cu ea, am senzația că vorbesc limba mea. Mâncăm tot felul de chestii cu pește într-un birt colorat, la umbra și-n foșnetul platanilor, și mergem pe jos de ne merg fulgii. Ne ducem la plajă, unde la început de martie se stă la soare și se intră în valuri fără prea mult caz. Eu îndrăznesc până la genunchi, deși îmi vine să mă arunc cu totul. Spre larg, valurile dansează ciudat și-i scriu un mesaj Patriciei: "Acum, cu tălpile în Mediterană. Diseară, la Viena."
Într-adevăr, seara sunt la Viena. Puțin mai târziu decât aș fi vrut, căci zborul are o întârziere kafkiană. Dar când ajung pe aeroport, Vladimir zice "Prezent!" de parcă nici nu l-aș fi ținut treaz până la miezul nopții. Suntem așa de obosiți, că nu ne mai putem opri din râs.
Deja, Viena nu mai e locul în care mă duc. Viena e locul în care mă întorc. Oraș îndrăgit cu greu, dar până la urmă intrat pe sub piele, mă primește în strălucirea lui austeră făcându-mi cu ochiul, ca și când știm și eu, și el că nu e numai țiplă habsburgică și tezaur, nu e numai cameră cu minuni din aur masiv și bulevarde largi și reci, ci și rațe ca niște domnișoare educate, cu mers legănat, narcise grase cu miez ca gălbenușul, magazine de bomboane, cartiere mititele, muzeioare și buticuri cu minuni făcute de mână. Sunt așteptată. Pe Pouthongasse 16, în familia de vis, cu labradoodle-ul Luis în avangardă - cel mai drăgăstos cățel din Europa Centrală, necuvântător bilingv, care încă de pe scări îmi sare-n brațe gata-gata să mă dărâme, fiindcă până la onorabila lui etate încă n-a aflat cât e de mare. Cu Patricia pot să stau de vorbă și șapte ore legate, că tot nu ne săturăm. Și nu doar o dată. Seara ne adunăm cu toții în jurul mesei, bem vin și facem teme. În jurul lor, aerul e bun să-l mănânci cu lingurița.
Am o săptămână să mă retopesc în materia strălucitoare a Vienei și, când obosesc, mă odihnesc ascunsă în pliurile ei, prin parcuri și cafenele. Ce fac? Mă duc la Naturhistorisches Museum, care îmi scăpase în lunile mele vieneze din 2022, căci de prea mult drag de Vermeer, mă trăgea ața spre muzeul de peste drum. Văd în vitrinele lui ordonate, de secol XIX, tot clocotul vieții împăiat, dar nimic nu mă uimește mai mult decât crocodilii și verii lor: niște namile solzoase de cinci până la zece metri, mai fioroase și decât monștrii din mitologie dacă n-ar părea neajutorate așa cum se găsesc, formolizate, în sicriele lor de sticlă. Pletoră minerală, festival de coleoptere, niște mamuți monumentali și niște dinozauri cam neconvingători, totuși Naturhistorisches rămâne un loc în care taxonomia se dovedește exuberantă. Intru în Stephansdom și cobor până în cripta imperială. Pe bulevardele largi dinspre Hofburg, două surori, sau poate doar prietene, cântă de mama focului Bajo el mismo sol acompaniate de o chitară rece, de-ți vine să dansezi deodată cu aerul înserării și cu glacialele fațade vieneze. O vizitez pe Monika, cu atelierul ei de la demisol, din cartierul francez, unde născocește tot felul de mărunțișuri. Mi se pare mai tânără decât anul trecut și iar îmi face daruri. Merg în Türkenschanzpark și pe străzile din jur, lumina cristalină mă adapă, dar nu mă satur. Îmi promit să mă întorc. Viena e orașul în care mă întorc.
Dar acum am zbor direct la Amsterdam și - culmea -, de data asta reușesc să nu alerg după avion. Salt valiza, decolez, aterizez pe înserat. Îmi găsesc singură drumul prin hățișul limbii impronunțabile, căci totul e aiuritor de clar și de fiabil - mai puțin ușile autobuzelor și tramvaielor, care se deschid numai în urma unei succesiuni complicate de pași și dând în lături niște fiare în care, la o adică, poți să-ți prinzi niscai țesuturi moi. Cât pe ce, dar scap la timp și mă întâlnesc cu Ela, Beleța și Michał în apropiere de Piața Dam, unde trăsnește pitoresc-demențial a iarbă. Prin iz de iarbă ne plimbăm și noi o seară întreagă, căutând ceva, orice, de mâncare și îmblânzind locul, în așteptarea întâlnirii de a doua zi.
Căci a doua zi e Vermeer. Pentru el am venit, cu bilete la Rijksmuseum luate de jumătate de an, fiindcă e cea mai mare expoziție cu pânzele lui - care a fost și probabil care va mai fi, având în vedere că au deja trei sute cincizeci de ani, sunt răspândite printr-o mulțime de muzee și colecții private de pe toate continentele și starea de conservare s-ar putea să nu mai permită de aici înainte moftul de a le aduce împreună.
E o sărbătoare. Ne îmbrăcăm frumos, suntem punctuali, a răsărit până și soarele. În drum spre Rijks pășesc ca pe vată, iar când văd panourile expoziției și mi se prinde brățara la încheietură, începe să-mi bată inima ca înainte de întâlnire. Într-un fel, asta și este. După ce am devorat albume peste albume, după ce mi-am înmuiat ochii în capturi high-res, după ce-am înfulecat filme și romane mai mult sau mai puțin romanțate, după ce am parcurs bibliografii, am scris eseuri critice care au eșuat în poezie și am urmărit documentare, după ce m-am îmbătat de frumusețea lor în reproduceri și am visat la cai verzi pe pereți savurându-le tăcerea plină de taină, în sfârșit sunt acolo, în fața lor. Vederea din Delft, cu "le petit pan de mur jaune" care l-a terminat pe Bergotte, și-acum înțeleg de ce. Străduța. Lecția de muzică. Fata citind o scrisoare la fereastră. Fata cu pălărie roșie. Lăptăreasa. Și Fata cu cercel de perlă, care nu se compară cu nimic din ce găsești pe brelocuri, magneței, eșarfe și agende, care iese din ramă de frumoasă ce e - de o frumusețe vibrantă, strălucitoare, înmărmuritoare, care te privește oriîncotro te-ai mișca, te pătrunde, te cercetează și te soarbe înăuntru, în cumințenia ei misterioasă. "Nu portretul unei femei, ci portretul unei relații", într-adevăr, așa cum scrie Tracy Chevalier.
Cumințenia tablourilor se răsfrânge parcă și-n spațiul expoziției, deși e sold out de câteva săptămâni și geme de oameni. Dar toți sunt îmbrăcați frumos, parfumați, coafați cu grijă și bună-cuviință. Ne adunăm în semicerc în fața picturilor, câte douăzeci-treizeci, și ne lăsăm unii pe alții în față, parcă fiecare în semn de respect față de bucuria celuilalt. Mai târziu în an, o să-mi fie dor de acest bun-simț la Musée d'Orsay și la Luvru, poate un pic și în muzeele Florenței, unde e care pe care pentru selfie-uri și cam atât. Expoziția însăși e aerisită, echilibrată, curatoriată curat și atent - nici prea mult, nici prea puțin. Trag cu urechea în jur, la conversații din care se desprind informații pe care le-am citit și răscitit, dar mă bucur de parcă acum le-aș auzi pentru întâia oară. Oamenii ăștia, înainte să vină la expoziția Vermeer, au citit și au studiat. Mă simt de parcă iubirea pentru maestrul misterios ne-ar fi ales pe sprânceană într-o congregație discretă și ne-ar fi adus aici, în dimineața asta de sâmbătă, ca să ne bucurăm împreună, cunoscuți și necunoscuți, în limbile pământului. Mă bucur, bucur, bucur, mă întorc prin săli și atât mă umplu de Vermeer, încât după-amiaza mă doare capul, trec prin restul muzeului ca prin brânză, nesocotesc Rondul de noapte al lui Rembrandt și ratez - de neiertat - casa de păpuși a Petronellei Oortman. Motiv să mă întorc cândva la Rijks.
Ce-am mai făcut la Amsterdam. Pe o ploaie rece și dușmană, am prins Rembrandthuis la două zile de la redeschiderea de după renovări și-am uitat de toată ploaia: cele șase etaje înguste și bucătăria dichisită unde se gătea după alt gust decât acum, unde până și copiii beau bere slabă, căci apa era prea murdară, și unde Geertje Dircx i-a scos ochii că n-o ia de nevastă; iubirea aproape sacră pentru Saskia, cabinetul de socoteli care-i ieșeau mai mereu pe minus, cabinetul de curiozități cu pene și cochilii, atelierele de vopseluri cu pigmenți amestecați în ulei de in cu miros greu și atelierele de linogravură, cu materia ei vâscoasă, librăria cochetă. Ce-am mai făcut: mi-am bătut recordul, cred, la furtișaguri, subtilizând două piuneze dintr-o operă colectivă in progress din curtea Muzeului Moco, puse acolo, probabil, special ca să fie luate și săturându-mă de gouda ca Hagi Tudose, degustând prin magazine zeci de sortimente, fără să mă pot hotărî. M-am scăldat literalmente în galbenul nervos din Muzeul Van Gogh, cunoscându-l de-acum intim pe pictor, din drumurile la Arles și Saint-Rémy de Provence. Am ratat regretabil vizita la Muzeul Anne Frank, fiindcă nu mi-a dat prin cap să rezerv bilete cu cinci săptămâni mai devreme. M-am plimbat pe canale pe o ploaie mârșavă, dar tot a fost frumos. M-am revăzut cu Mădălina, aproape din întâmplare, la zece ani de la terminarea facultății. Și cu Băză, nas în nas într-o stație de autobuz, la și mai mulți ani de la terminarea liceului. Am furat o zi la Delft și am fost în locul din care Vermeer și-a pictat Vederea - acolo să vezi dezvrăjire! Și rațe leșești ciopor.
Și am locuit la Sasa. O bătrânică slovenă cu tuse tabagică și inimă bună, cu un motan de cinșpe ani, chior și drăgăstos, măritată la Amsterdam în urmă cu patruzeci de ani și văduvă între timp, care face Airbnb în căsuța ei de păpuși din nordul orașului. În curticica din față, cam cât o cutie de chibrituri, are un piersic din care face gem pentru micul-dejun și ale cărui crengi, dimineața, ne brăzdau cerul vermeerian cu salbe de flori roz. Iar micul-dejun... pantagruelic, cel puțin. Omletă a cărei aromă se ridica în valuri pe scările în spirală, gâdilându-ne nările adormite. Suc de portocale proaspăt stors, într-un urcior înflorat de lut. Mezeluri de la băcanii locali, croasanți atunci scoși din cuptor, o cremă de gouda zăpăcitoare - mai spun? De la un mic radio din colț, susura muzică clasică. În biblioteca de alături, aproape de întindeai mâna - Platon, Cicero, Kafka, Joyce și ediții în vreo șapte limbi din Micul prinț. Pe pereți, postere de la bienalele de grafică din Veneția și Ljubliana. Față de masă albă, scrobită, conversație și povești. Ne-am despărțit cu daruri, îmbrățișări și pupături ca niște ștampile. Am zis că mai venim.
Al patrulea avion din ultimele șase săptămâni mă aduce înapoi acasă și mă gândesc cam fără tragere de inimă că trebuie să mă obișnuiesc din nou cu proza vieții. Dar viața e de altă părere și mă ia pe sus - uneori cu proză, alteori cu poezie. Cam așa:
Passenger vine la Arenele Romane pe 9 aprilie, la nouă luni de când trebuia să susțină inițial concertul și la șaptesprezece de când îmi cumpărasem eu bilet. Folosește f*ckinʼ în loc de virgulă, transpiră abundent și între piese bea dintr-un pahar cu fundul gros, în care știm cu toții că n-are cum să fie some kind of herbal tea, ci Scottish apple juice toată ziua. Spune iar povestea din spatele Riding to New York, dar îmi vine să plâng la fel ca prima oară, arde, cântă din toți rărunchii și singur, doar el cu o chitară, umple scena și ne face să ne desprindem. Îmi amintesc de ce acum cinci ani am zburat la Paris special pentru concertul lui de la Palais de Tokyo: pentru că e pur și simplu mi-nu-nat. La concert, Diana nu bea bere. Obosește repede, se duce să se așeze undeva mai ferit. Parcă pe sub hanoracul negru se ghicește un pântec ceva mai rotund, dar nu-mi spune nimic. Acum, când scriu, Horia-Ioan gângurește fericit și chiar sper că a început să mănânce mai bine.
Alte concerte. La sfârșit de martie, James Hendry la Ateneu. Mă duc pentru violoncelul lui Răzvan Suma, însă primesc mult mai mult: hăituitoarea compoziție În tină a foarte tânărului Andrei Petrache, Simfonia nr. 9 a lui Dvořák, care-mi aduce aminte de clipele de taină petrecute în urmă cu un an la Praga, la Villa Amerika, și Elgar, bineînțeles, care și el mă duce mereu cu gândul la îngerul blond, la sălbăticiunea sublimă, la fetița prea bună ca să fie adevărată: Jackie. Și evit razant cea mai cumplită criză de râs din acustica și, probabil, din istoria Ateneului, pe care era s-o fac când James Hendry, enfant terrible al direcției de orchestră, intră în scenă și ajunge la pupitru aproape făcând tumbe. Mi-am mușcat obrajii, eșarfa - m-am descurcat. În aprilie, Alexandru Tomescu se desprinde de scena Sălii Radio și plutește undeva deasupra noastră, ca un condor pe masele de aer.
Tot în aprilie apare și cartea lui Vlad, Codul fotografiei, la care am muncit pe rupte în ultimele luni, cot la cot cu autorul și cu graficianul. E galbenă ca un fruct copt, aerisită și rotundă. Aflăm din ea cum să decupăm lumea din jur cu obiectivul aparatului, cum să devenim invizibili și cum să declanșăm până când ne epuizăm vibrațiile din plex. În seara lansării, Vlad ne scaldă pe toți în emoție și în verva lui efervescentă ca urmarea unui pocnet de șampanie. Cărturești Modul se umple de studenți, cursanți, colaboratori și prieteni, coada la autografe nu se mai termină, vinul spumant curge gârlă, uităm de ora închiderii - o seară frumoasă de dă pe-afară. La ieșirea din librărie, dărâm din greșeală un teanc de cărți și, imediat după, primesc o ciudată profeție de la un Zacharias Lichter apărut acolo din senin.
Mai. Revederea de zece ani cu colegii de la Jurnalism. În puține locuri m-am simțit mai stingheră și mai ca nuca-n perete decât pe holurile Etajului 6 - aproape c-aș putea să-i dedic propria versiune bacoviană a cimitirului. Dar acum, când cu toții ne-am mai vindecat de tinerețe, am parte de cea mai frumoasă surpriză: colegii nu sunt ziariștii afumați, blazați, cinici, ulcerați și singuri care ne pregăteau să fim, ci niște versiuni ceva mai coapte și în general împlinite ale idealiștilor plăpânzi care eram în 2010-2013. Vorbesc cu pasiune despre joburile lor în marketing, PR, radio, apărare, comerț cu țevi și păcănele. Mulți au câte unul, doi copii. Foarte puțini lucrează în presă. Pentru întâlnirea asta, Mădălina a zburat special de la Amsterdam. Stau la povești cu Mișu - metalist, arhitect neterminat, proaspăt IT-ist și alte câteva - și mâncăm prăjituri. În facultate ne certam ca chiorii.
Întrebare: când mai muncește fata asta? Răspuns: tot timpul. Traduc pe rupte Unsheltered, de data asta nu se mai poate, chiar trebuie să-l termin. Lovesc în materia lui diamantină ca în piatră seacă, mă chinuie, mă vrăjește și mi se varsă în sânge, mă îndrăgostesc, mă iau la trântă cu el, ne luptăm, cedează. Acum, când scriu, tocmai l-am lansat: Sub cerul liber, stăm în lumină - titlul românesc pe care mi l-a șoptit, dintre paginile cărții, excentrica discretă Mary Treat. În mai se lansează și primul număr din Matca, un bungee jumping publicistic-editorial în care ne-am aruncat o mână de oameni și de-atunci tot plutim, cădem și învățăm să zburăm. Născocesc rubrica de literatură pentru copii Smântânici Tiribaboi. Abia aștept să mă întrebe careva de ce se cheamă așa, ca să le spun că habar n-am. Dar nu mă întreabă nimeni. Le-a plăcut, pesemne.
Vara
E dezlânată. Proiecte farafastâcoase și încălecate, condiții complicate, oameni și mai și. Nervi, muncă, oboseală, ambrozia își aruncă buzduganul cu vreo două luni mai devreme și, peste toate, e o căldură de ți se lipesc și gândurile între ele. Totuși, se întâmplă și lucruri bune. Bookfest e tonic, cu multe cunoștințe, întâlniri și râsete. La concert, Zaz coboară prin public într-un glob de lumină și dansează energic mai bine de două ore, copilăroasă, caldă și însuflețită de ceva care-i aleargă prin vene, ceva ca un fel de electricitate creață. Cântă impecabil, și nu doar piese de pe ultimul album, ci tot ce voiam să auzim de la ea, de la Je veux, Les Passants și Dans ma rue până la Couleurs vives și Que vendra. La Que vendra, versiunea live, dușumeaua Sălii Palatului saltă sinistru, ca sub apăsarea unei manele. Ce dacă, sala cântă cu ea. "Oh, le petit accent - il est adorable!" Sala dansează. La Ateneu, Wynton Marsalis. M-am înfipt imediat când am auzit că vine, pentru că-l descoperisem cu un an în urmă datorită unui interviu luat de Cătălin Ștefănescu și m-a cucerit omul înainte de muzician, prin erudiția amestecată cu candoare și smerenie. Dar pe scena Ateneului, muzica lui e cumva dată prea tare. La fel ca doamna de lângă mine, care urlă fără noimă "I love you!", ca pe stadion. Poate de-aia. Poate l-aș fi ascultat mai bine undeva, în penumbră. Sau poate o să-l ascult vreodată, cine știe, la Lincoln Center.
La Cluj cam plouă, dar pentru patru filme pe zi la TIFF merită să te și murezi un pic: venit din Spania, Liniște-n furtună chiar e nestemata ascunsă a festivalului, cu cadrele lui alb-negru ca un poem pe marele ecran și cu acțiunea sărită din timp; iranianul Ca peștele pe lună umple sala și ia și trofeul; mă bucur din inimă pentru Cătălina când îi văd Pocalul, fiindcă lucram în același birou pe vremea când pleca neobosită pe teren și căuta finanțări ca să-l termine, iar cruzimea din final îmi taie respirația - cruzimea nevinovăției și-a candorii; filmul georgian e o ciudățenie, dar are o lumină ca de miez de fruct; Geoffrey Rush electrizează sala; Între revoluții e tandru, amărui și croșetat cu grijă; Sindicalista mă lipește de scaunul de la CCS până la miezul nopții. Iar în seara închiderii învăț o lecție prețioasă: niciodată, dar niciodată să nu mai combin vin roșu de casă cu estetica și mai ales cu cromatica lui Wes Anderson - a fost cea mai cumplită migrenă din viața mea.
În iulie, primul drum la Timișoara pe 2023. Scopul declarat: interviu cu cele două Bufnițe, pentru Matca - abia aștept. Scopul difuz: să iau pulsul și să văd cum freamătă Capitala Culturală. Freamătă, dar mai mult se împrăștie, căci în termometre sunt 38 de grade, aerul te arde când îl tragi în piept, pașii ți se afundă în asfalt și, în condițiile date, e mai greu cu arta & cultura. Dar! O cunosc pe Simona aproape din greșeală - și ce bine! E Ceau, cinema! și filmele sunt pe sprânceană, e weekendul de închidere al Bienalei Art Encounters și văd tot felul de ciudățenii plastice cu care mă cert conceptual în capul meu, iar în aerul încins se prefigurează deja așteptarea expoziției Brâncuși. Șiii... La Două Bufnițe se lasă cu răcoare, cafea de origine și poftă de povestit despre librăritul independent și precaritatea ca stil de viață, despre lumea editorială franceză și vânzarea la dumping price de pe Amazon, despre disperare ca sursă de creativitate și, mai ales, despre dragostea de cărți, care le face pe Oana și Raluca să meargă mai departe.
Anul ăsta, Delta e și ea dezlânată. Poate de vină e vremea prea capricioasă, care nu mi-a lăsat pielea să se sature de soare și de la care apa s-a răcit atât de tare, încât într-o zi, când intru ca să văd mai bine cei nouă pelicani adunați pe mare, mă învinețesc toată. Pelicanii se văd întotdeauna mai frumos din mare. Cristi și doamna Emilia mă țin numai în trufandale - unul, de băut, cealaltă, de mâncat. Leonard zis Leo zis Leuțu' e cel mai drăgăstos cățel din sud-estul Europei și se ține scai de mine la magazincrâșmăbaie. Aflu de la Cristi o înjurătură colosală, râd o săptămână, dar nu pot s-o scriu aici. Cu Anna, dimineața perfectă pe plaja aproape goală: cu marea aurie și cuminte ca un lac, doar că nemărginită, cu lumina fragedă și cafeaua din destul, cu Leo, care mi se scutură temeinic pe prosop. Canalul Flămânda la asfințit e o poveste. Poate că până la el nici n-am știut ce e liniștea. În unele zile e furtună și atunci stau pe prispă, între stuf și perne, și scriutraduc. Uneori mi se pare că tună, dar sunt de fapt bombardamente peste graniță. Peste ape, aici, aproape. Alteori tună de-adevăratelea și atunci nu numai cerul, ci și aerul se aprinde de ceva trandafiriu-electric. Noaptea, arici prin curte. Ziua, în plină arșiță, un șarpe lung și speriat în nisipul drumului. Într-o zi plec desculță până la vărsare și găsesc un os neidentificat, cred că de vacă (o vreme mi-a plăcut să cred că de delfin). Nu prea știu de ce și nici dacă e sută la sută legal, dar îl iau cu mine. Stârnesc câteva priviri. Când mă întorc în apartamentul meu din sudul Bucureștiului, pare ca un citat dintr-un text improbabil, scris în rune, și habar n-am ce să fac cu el. Îl așez lângă pick-up, stă și acum acolo. Am o coastă de vacă lângă pick-up și tocmai i-a cântat Mahalia Jackson. Realism magic, versiunea de sector 4. Sfântu, chiar și dezlânat, rămâne de o nesecată minune.
În august, nu știu cum, aterizez la Stroiești. Satul copilăriei mele. Când ajung, îmi fac planurile ca să plec cumva mai repede, dar peste câteva zile se întâmplă ceva, habar n-am ce, și mă hotărăsc să rămân. Copilăria îmi revine ciudat, mă simt ca și cum aș trăi prezentul și trecutul în același timp, într-o bizară suprapunere de planuri. La câțiva ani, grădina părea necuprinsă - la capătul ei se termina lumea, dar mă pierdeam prin iarba înaltă cu încredere, nimic rău nu mi se putea întâmpla. Acum e cuprinsă - chiar mică - și hirsută, pârâul în care construiam căsuțe cu vară-mea e defrișat și peste el se vede în curte la vecinul.
Dar tot mă așez în după-amiezile târzii pe pământul rece, ronțăi prune cam verzi și citesc Anthony Doerr până pe înserat. Sunetele grădinii. În ajunul Adormirii Maicii Domnului, seara, cumulonimbușii se umplu de clopote. În biserică miroase, răcoros, la fel - a piele primenită după o zi la grajd, a lână și a ceară -, iar chipurile bătrânelor necunoscute care mă privesc cu drag și cu uimire par aceleași. Dar n-are cum, doar au trecut treizeci de ani. Probabil că sunt fiicele lor, pe atunci tinere neveste, cărora le-au dat mai departe privirile, mersul și mâinile când ele s-au dus să se amestece cu tina în grădina de peste drum. De curând, s-au amestecat cu tina și Nuța și Nicu - frate și soră, verii mamei, morți la distanță de șase săptămâni, unul de dorul celeilalte. Dar în ultima lor vară, la Stroiești, i-am prins: cu Nicu glumeam diminețile, când mă duceam să cumpăr de la el pâine și biscuiți ieftini cu fetițe, iar cu Nuța și-ai ei am făcut un tur de strămătuși pe care nu le cunoscusem niciodată. Mamei i se pare ciudat că tocmai eu, care nici măcar nu l-am apucat pe bunicul, am făcut cumva de i-am readus împreună. Dar eu pe bunicul îl cunosc: l-am visat, și nu o dată. Tanti Geana, mama celor doi frați, trăiește încă. Acum am auzit că plânge întruna, dar astă-vară îi sorbeam grația din mișcări la cei nouăzeci și doi de ani ai ei și o eleganță a dialogului care mi-a adus aminte de Adam, un coleg de rezidență de la Viena. Dar el preda filozofia Dreptului la Amherst College, nu era țăran. Rămas-bun fără să știu și de la Dan, la Câmpina: ne întâlnim și-l iau pe retină fericit, între ai lui. Peste o săptămână, din senin, nu mai e cu noi. Un sentiment de cerc.
La spartul verii, primul concert om la lună, cu Simona, în Quantic. În aerul înserării se prefigurează electric o furtună și acordurile violoncelului plutesc peste suflarea lui înfiorată, trandafirie. Nu mă regăsesc în atmosfera afumată în care oamenii, cu câte o bere în mână, își dezăgăzuiesc trupurile, balansându-le ritmic. Dar nici nu trebuie. Poezia lui Doru și-alor lui îmi e de ajuns.
Toamna
Cândva prin iunie, într-o zi cam lipicioasă, mi-am deschis e-mailul în metroul aglomerat și m-am luminat toată: fusesem selectată pentru prima ediție a Paris Translatorsʼ Program, organizat de Bureau International de lʼÉdition Française. Trei zile la sfârșit de septembrie, șapte traducători din Spania, Italia, Polonia, Serbia, Bulgaria, România și, din nou - chiar nu știu cum fac -, ajung la Paris.
Pentru că mi-au trecut mofturile de pe vremea când ziceam că mie nu-mi place Parisul, că cică e aglomeratpoluatmurdarmâzgos, am plecat cu vreo patru zile mai devreme, ca să mă pătrund bine. Și nu știu ce logică sucită m-a pus ca pentru șapte zile amărâte să-mi iau ditamai valiza de cală, și galbenă pe deasupra, plină doar pe jumătate, căci prea mare. Bref: am ajuns doar eu la Paris, nu și valiza. Din agonia câtorva zile petrecute în capitala Franței doar cu hainele de pe mine și - hélas! - cu ceva mijloace: clipa de serendipity când descopăr din întâmplare că Daniela e și ea la Paris și prietenia dintr-o plasă ad-hoc cu haine de avarie, plus după-amiaza pe Rue de Seine și poza din Place Furstemberg, unde n-am față de Eliade, Cioran și Ionesco, dar zâmbesc ca și când; telefoanele insistente la Beauvais și răspunsurile kafkiene, demne de mariajul dintre birocrația românească și cea franceză; tarta cu lămâie mâncată aproape printre lacrimi pe treptele de la Musée dʼOrsay, lacrimi de nervi, și impresioniștii văzuți cu nodul în stomac și mâna pe telefon, poate-poate mă sună de la aeroport. Déjeuner sur lʼherbe, parcă nu-mi vine să cred că suntem în același loc, că eu mă uit la ei și ei la mine; Vameșul Rousseau, ce cruzime blândă, de copil bătrân; selfie-uri la Van Gogh, mi se face greață; Courbet, Originea lumii - așa, și? Ratez expoziția temporară cu Louis Janmot, păcat și să-mi fie rușine.
Luvrul, văzut cu oboseală, pe orbește și nemestecate, printre hoarde de turiști și vuiet de voci în limbi necunoscute. O pulpă de rață confiată și un pahar de rouge într-o seară, la o terasă animată de pe lângă hotel, mâncată în ciuda valizei rătăcite și de dragul clipei. Și-n altă seară, la Le Royal Turenne de pe lângă Place de Vosges, supă de ceapă gratinată și un pahar de Côtes du Rhône, în amintirea primăverii și a toamnei din Sud. Place des Vosges, o mică minune pătrată, un festival discret al formelor și volumelor, devenită - nu exagerez - locul meu preferat din Paris. Îmi închei după-amiezile hoinărind pe la buchiniști și inhalând acarieni (hapciu!), comit aroganța maximă și-mi iau o croazieră pe Sena (bucket list 30+, dar gata, de-acum m-am potolit), mă opresc să ascult toți cântăreții de stradă care-mi ies în cale - o violonistă, un clăpar, o trupă de suflători în niște alămuri fabuloase -, stau pe Pont des Arts până îl iau pe sub piele, mă cufund în albastrul oval al lui Monet de la Orangerie, cu chipuri de duhuri ale apelor, mă întorc de vreo două ori la Shakespeare & Co. și de vreo trei în Jardin de Luxembourg, unde nu mă mai satur de larg și de lumina de miere, ca din filmele lui Eric Rohmer. În Place de lʼOdéon, îmi taie calea o mașină de epocă portocalie, iar blondul lățos abia îndesat înăuntru îmi zâmbește; imediat după el, pe o bicicletă verde trece un preot, cu poala veșmântului fluturând - la Paris, cam totul e posibil. Refac traseul din Before Sunset și beau o ciocolată la Le Pure Café, însă descopăr că Julie Delpy și Ethan Hawke n-ar fi avut cum să ajungă neam pe jos acolo - e departe bine de librărie. Când eram mai supărată și mai supărată de valiză, văd luna plină înfiptă în botul leului din Place Denfert-Rochereau și parcă-mi trece. Voyage dans le Crystal la Cluny - expoziție riguroasă, cuprinzătoare, dar rece și, tot acolo, frumusețea frumuseților și motivul pentru care n-o să mă satur niciodată să mă întorc: Doamna și licornul. Splendoarea tăcerii.
Dar parcă venisem pentru traducere. Da. Trei zile intense la BIEF, cu dragii de Regina, Pablo, Francesca, Melita, Radostin și Magda, oblăduiți și - serile - bine trotilați de sufletiștii Pierre și Katja. Ziua avem conferințe cu cei mai importanți reprezentanți ai industriei editoriale franceze și vizite la sediile mai marilor și mai micilor edituri, de la "templul" Gallimard (vorba lui Rado), din biroul căruia văd clădirea redacției La Pléiade, până la o mansardă boemă a unui editor greco-francez, unde ajungem urcând multe scări, pe care eu și Regina le simțim × 10, din pricina vinului alb de la prânz. Se vorbește despre tarife, măsuri sindicale, amenințările care planează asupra breslei odată cu avântul inteligenței artificiale, despre stagii, rolul traducătorului ca inițiator de proiect și cultura non-răspunsului în relația cu editurile. Nimic nu-mi sună a limbă străină - déjà-lu, déjà-vécu - și totuși am două sentimente puternice: 1. al faptului că în industria editorială franceză, oricât de complicată, e loc, sănătos, pentru orice 2. al decalajului cultural aproape irecuperabil dintre profesionalizarea traducătorilor în Franța și Occident față de sud-estul Europei. Îi simt marginile ascuțite, doare, însă faptul că mă aflu acolo e deja un căpețel de punte. Și, tot vorba lui Rado, avem cu toții un sentiment de deschidere față de lume.
O întâlnire frumoasă. Duminica, în catacomba de la Saint-Sulpice, la Sfânta Liturghie, se așază lângă mine un domn corpolent, cu chip blând și ușoară calviție. Oare e cu putință? Da, e chiar el: Iulian, cel pe care îl căutasem în mai multe rânduri și mobilizând diferite persoane, fiindcă fusese omul care mă îmbrățișase cu un an și jumătate în urmă, pe treptele aceleiași biserici, când mama era să moară pe un pat de spital din România și eu eram stingheră, departe. Atunci mi-a spus să am încredere, s-a rugat. Și mama a scăpat. Îmi bubuie inima-n piept, stau la îndoială dacă să-l abordez sau nu. Și mă gândesc: dacă, de fapt, de-aia ai ajuns tu acum la Paris? dacă, de fapt, toată cariera, rețeaua și traducerile sunt un moft, dacă muzeele și pictura sunt apă de ploaie, vax albina și tu ai ajuns aici numai și numai ca să-i mulțumești omului ăstuia și să-l strângi în brațe? Ceea ce și fac, aproape plângând. Dar acum, de bucurie. A, să nu uit: mi-am recuperat valiza. Și chiar am prins avionul de plecare, după o goană nebună, cu câteva minute înainte de închiderea porților. La Paris mi se cam întâmplă minuni.
Octombrie vine cu așezare. Într-un soi de matcă în care încep să curg, aș vrea să știu spre ce. Al doilea concert om la lună, în Expirat, într-o seară care-mi aduce o întrebare și găluște cu prune. Mă întorc la Timișoara și mă înfrupt din expoziția Brâncuși pe îndelete: alveolele de întuneric gândite de Doina Lemny și Attila Kim sunt ca un căuș pentru bulgărele de lumină care iradiază din sculpturi; vocea lui Florin Piersic Jr. citește textele inteligente, aerisite, blânde ale Dariei Ghiu, care îmi amintesc de audioghidul de pe vremuri de la Muzeul Țăranului Român, cu spații largi de întrebare și stârniri de curiozitate; Somnul e un festival al materiei, fremătătoare și totuși liniștită; Măiastra se avântă. Întreaga expoziție e ușoară ca lumina, suplă ca mișcarea, densă ca tăcerea.
Mai departe. Tot la Timișoara, tot în cuprinsul celor câteva zile: al treilea concert om la lună, festival de literatură, revederea cu Bufnițele, concert la Filarmonică cu Victor Julien-Laferrière, strălucitor, la violoncel și Antonio Mendez la pupitru - purtătorul de baghetă cel mai măsurat în gesturi pe care l-am văzut vreodată. Zilele acolo mi se încheie într-un beci, printre poeți, sorbind dintr-o bere amară neterminată, în așteptarea trenului.
Noiembrie vine cu Florența, dar oricât mi-am dorit-o, Florența nu mai încape în mine și-n an. Ca un text prea lung care se înghesuie în marginile paginii. Mi-am dorit-o mult și mi-am închipuit-o, am visat-o citind-o pe Kaya de Vos, am răsfoit albume, am văzut filme și am fremătat numai auzind de Ponte Vecchio, Uffizi, Santa Maria Novella, Domul lui Brunelleschi, Porțile Paradisului ale lui Ghiberti, Campanella lui Giotto, David și San Miniato. Nu-i vorbă, le-am văzut pe toate și încă multe altele. Dar permanent cu senzația că frumusețea mă apasă ca o cizmă pe jugulară, că nu știu alfabetul cu care să-i descifrez minunile criptate, că e mult, prea mult și prea repede. Am gustat, m-am bucurat, am îndesat în an și-n mine, dar acum vreau acasă. Și totuși, sunt aici. N-ar fi păcat?
Ba da. Stop-cadre: în Loggia dei Lanzi, un tată creț își plimbă fiul de la o statuie la alta. Fiul are maxim un an. Tatăl îi urmărește reacțiile cu răbdare, puștiul ridică mânuțele spre Centaur, spre Perseu, spre Sabine... Un biciclist cu băscuță, sacou muștar și pantofi de piele asortați spintecă mulțimea de pe lângă Loggia del Porcellino. Are o sacoșă de pânză cu Omul vitruvian și-n toată gălăgia aia de linii și forme, chiar se distinge printr-un echilibru geometric și cromatic perfect. În Loggia del Porcellino, piață de pielărit. Aterizez un pic din greșeală, gata-gata să dau peste un domn. Se ferește, deschide larg brațele, mă întâmpină cu glas cântat: "Benvenuta, signorina, al nostro mercato!" La orele amiezii, esplanada din față de la Palazzo Pitti e scăldată în soare și soarele te izbește în față și te scaldă și pe tine, venind pe Via de Guicciardini. Cel mai bun tiramisu în cele mai amărâte bodegi, înadins căutate. La San Marco amân să ajung la dormitoare, cultiv așteptarea și când în sfârșit urc, mă umflă plânsul în fața Buneivestiri - atât e de frumoasă. Aproape că nu mă pot desprinde. În fața Porților Paradisului nu plâng, cum am mai auzit că se întâmplă, dar zăbovesc - Ghiberti a lucrat la ele toată viața. La fel și în față la Pietà Bandini, unde mă întâlnesc, cred, în sonete, cu smerenia lui Michelangelo. La Santo Spirito fac poze unde nu e voie, doar ca să mă solidarizez cu Patricia, și-i spun o vorbă Sfintei Rita. Dimineața, la 8:30, Uffizi e deja cotropit de hoarde de turiști, dar încerc să savurez sentimentul că la ora aia nu mă grăbesc totuși prin trafic, ci mă duc să-i văd pe Giotto și pe Botticelli. Tot la Uffizi, dar seara, un violoncelist cântă Dvořák. La Academie, David e copleșitor și desăvârșit, dar rece. În schimb, materia Întemnițaților lui Michelangelo mă face să mă gândesc un pic altfel la Somnul lui Brâncuși. Gazdele îmi sunt Paola și Giovanni, dimineața mă trezesc sub un soare toscan pictat pe perete, iar seara sporovăim într-o engleză aproximativă. Mă trimit la Mercato SantʼAmbroggio, care se revarsă de bunătăți, dar eu nu târguiesc decât cercei și-o rodie. Dimineața mănânc în cartier, la Pasticceria di Gaetano, un loc cu firimituri pe jos și voci cântate, italieni mâncând în picioare la tejghea și clinchețit de cești lovite în grabă - aici mi se spune ragazza, signorina, ba chiar cara și tesoro. Arcade, porticuri, colonete gracile. Apele râului Arno, murdare.
Tot în noiembrie, la București, e centenar Monica Lovinescu. Îl simt ca pe o sărbătoare cuminte și discretă, a eleganței și a bunei-cuviințe. Albumul și reeditările operelor complete sunt impecabile, expoziția de la Casa Mița Biciclista e răspicată, sinceră și impecabilă la rândul ei, ca un fel de album desfășurat în spațiu, iar la Gala de la Ateneu, Nocturna de Schubert e ca un susur, ca o promisiune de frumusețe. Oare de ce spunea Monica L. că e așa de frumoasă, încât pe ea ar vrea să moară? Eu cred că e așa de frumoasă, încât pe ea ar fi mai bine să trăiești. În orice caz, oare ce-am căutat, tot cam atunci, la Byron? Pe final de lună și de toamnă, Gaudeamus, cu record de îmbrățișări la standul Curtea Veche. Termin de tradus Cubed, autobiografia lui Ernő Rubik, și nici pe-asta nu știu să zic când am făcut-o.
Iarna 1/3
Fac interviul cu Denisa Comănescu pentru Matca - "o plăcere sănătoasă", vorba interlocutoarei mele, sau patru ore de trufandale și povești, la o sticlă de Porto băută în două aproape până la fund; al patrulea concert om la lună; Jordi Savall la Sala Radio și sunetul - improbabil la început, ca un număr cu multe zecimale - al violei da gamba cu corzi din, probabil, maț de oaie. Picasso la MARe - prea roz, prea mult, prea amestecat, și totuși urma Minotaurului te face să te oprești și te ia de guler. Un fel de frumusețe.
*
Unde a încăput atâta viață în anul ăsta? Mă uit în urmă și nu-mi vine să cred, apoi mă gândesc cu groază că va trebui să și scriu despre, că uite-acum începe Răzvan să adulmece prada. Poftim, treișpe pagini, am bătut toate recordurile: și pe-ale mele, și pe-ale bunului-simț. Dar gata. În apropierea Sărbătorilor, timpul se rarefiază, se dilată - și vreau să-l păstrez așa. Alții își fac planuri pentru 2024, mă întreabă și pe mine de rezoluții și deja clasicul "Când mai pleci din țară?". Le spun că nu mai plec și că n-am nici rezoluții. Vreau să las timpul să mă cuprindă și să mă surprindă.
Sau poate plec. E expoziție Brâncuși la Centre Pompidou, în primăvară. Încă n-am bilet, dar poate totuși trag o fugă. La vară nu pun piciorul în Paris, am spus. La toamnă, ultimul concert Les Dissonances la Philharmonie. Poate, cine știe? Vreau și la Lisabona, Coimbra, Porto. La Viena, să văd Muzeul Falsurilor, Coroana de la Schatzkammer, să mă întorc la Muzeul Beethoven și la Musikverein și să nu mă mai satur de Türkenschanzpark și de salbele lui de ciripituri. Poate unele. Poate toate. Poate altele, pe care nici nu le bănuiesc. E timp.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici și în februarie, și în martie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)