a fost
greu
frumos
intens
preaplin
copleșitor
darnic
În fiecare an încerc să mă mai obișnuiesc puțin cu instabilitatea financiară (și nu numai) din zona artistică independentă. Bineînțeles că asta presupune să lucrezi chestii care nu sunt artistice peste 70% din timp. Uneori e ok, chiar binevenit, îmi place diversitatea. Alteori e prea mult și se simte deznădăjduitor. 2023 a fost un an în care am scris 2 texte de teatru noi, ceea ce mi se pare enorm. În același timp, ambele s-au concentrat pe o perioadă destul de scurtă de timp, ceea ce mă duce uneori la disperare și la senzația că nu pot să fac față la tot ce am de făcut sau ce vreau să fac. În același timp, știu că sunt norocoasă pentru că uneori am șansa să fac munca asta și să fiu plătită pentru ea. Adevărul e că nici n-aș lucra altfel. De ceva timp, mi s-a luat complet de orice intră în categoria "e artă, zi merci că faci asta, nu te gândi că e free sau că e plătită ca un cur". Și asta nu e valabil numai la artă. Din fericire, am început să scriu prea târziu ca să mai accept orice condiții doar de dragul de a face asta. Uneori mă gândesc că sunt prea arogantă cu aceste gânduri, alteori mi se pare că sunt total îndreptățită. Cert e că 2023 mi-a oferit ocazii să exersez, pentru că nu-mi e ușor nici să negociez pentru mine, nici să cer ce mi se pare fair. Și când ar trebui să accept mai puțin, să știu clar de ce o fac sau să mă împac cu un refuz.
2023 e primul an în care m-am gândit care ar fi niște lucruri la care aș vrea să lucrez de-a lungul anului. Pe scurt, să-mi pun niște obiective personale. Și-au fost trei: munca (adică să mă zbat să am de lucru), sportul (să continui să fac ce-am început în 2022 și poate și mai mult) și călătoritul (să văd cum naiba pot să fac să călătoresc mai mult). Ce mi se pare incredibil în acest moment e că am reușit să le fac cumva pe toate, depășind orice așteptare aș fi avut (n-am avut așteptări, dar așa se simte).
Am muncit destul de mult, chiar dacă mai mult de jumate au fost proiecte în care n-am avut o contribuție artistică. Am avut noroc să am oameni care s-au gândit la mine și-au venit cu propuneri de work în momente în care nu știam din ce o să trăiesc peste două luni. Și pentru asta (și nu numai) le mulțumesc.
M-am apucat de alergat și m-am lăsat de fumat pe 8 august, după un fel de despărțire (nu e nimic mai motivant ca oleacă de heartbreak, ajung să constat iar și iar) după ce 13 ani am fumat zilnic peste 20 și ceva de țigări. Uneori mi se face poftă, dar până acum n-am cedat. Pentru că mă știu destul de bine și "doar o singură țigară" n-o să fie niciodată doar o singură țigară. Pentru că încă îmi place gestul și acțiunea în sine, e ceva seducător în asta, chiar dacă nu în gust sau miros, de care m-am dezobișnuit îngrozitor de repede. Ce senzație stranie e să săruți pe cineva care fumează când tu ești iar nefumător. E scârbos și nu-ți place și te întrebi dacă ăsta era gustul pe care-l aveai și tu pentru ceilalți. Și o să mai fie tentații, dar so far, so good. Iar alergatul clar a devenit o altfel de adicție, momentan sănătoasă. Dar e adicție clar, numai gândul că ar exista ceva care să mă împiedice să ies să alerg mă face să înnebunesc puțin. Și-a fost fun să simt cum cresc, pentru că am încheiat 31 decembrie cu 13 kilometri, în condițiile în care pe 8 august nu eram în stare să alerg nici 500 de metri legați și a durat ceva să nu mai simt că-mi dau duhul în fiecare dimineață în Cișmigiu. Oricum, e fun. Și absolut necesar.
Iar de călătorit, pentru prima oară după mulți, mulți ani am ieșit din țară (mai departe de Bulgaria sau de Moldova), de mai multe ori. În februarie am făcut un fel de eurotrip cu 3 prietene din liceu ca să ajungem la a 4-a dintre noi care este în Germania. A fost una dintre cele mai minunate călătorii ever și, dincolo de călătorie, au fost aproape 3 săptămâni de foarte multă distracție și inspirație artistică și chef de muncă și susținere și sentiment de susținere no matter what. Pe scurt, mega solidaritate feminină, cu aproape zero momente de tensiune, ceea ce mi se pare uluitor. Ah, și un imn de călătorie, un AU pentru lupul din fiecare. Vă iubesc maxim, gagici mișto pe care le cunosc de aproape 20 de ani și care mi-au fost alături și când m-am izolat de aproape toată lumea și n-am mai dat semne de viață / interes cu lunile sau cu (aproape) anii. Sper să vă am în viață și peste încă 20 și încă 20 și încă 20 și tot așa.
Am explorat multe locuri, am întâlnit mulți oameni și I've had some fun. Pe lângă toate călătoriile prin țară, care au fost și ele minunate, am ajuns în octombrie în Londra. Alt oraș minune de care m-am îndrăgostit (pe lângă Berlin) și care mă fascinează pentru că îmi e greu să cuprind cât de mare e de fapt, cât de multe lucruri super interesante se întâmplă, cât de multicultural se simte și cât de rece totuși, în același timp. Dar autobuzele roșii tot o să mă facă să mă gândesc la Harry Potter și-asta nu face decât să-mi facă inimioara să se simtă ca o pisică care tocmai și-a mâncat conserva preferată de ton. Și să vrea mai mult, bineînțeles. Am ajuns la Londra pentru că s-a montat într-un teatru independent pe numele lui Barons Court Theatre prima piesă de teatru pe care am scris-o, Totul e bine când se termină. A fost neașteptat, copleșitor și fain. Și mi-am întâlnit alți doi foști colegi de liceu care mi se par niște oameni extraordinari și pe care nu-i mai văzusem cred că de acum o mie de ani, de când am terminat liceul. A fost prima oară când am ieșit din țară să călătoresc singură, ocazie prin care să-mi pot da seama că ador maxim să fac asta. Mi se pare fun și eliberator. Și pentru cineva care de multe ori are momente de îndoială de sine sau de încredere scăzută în propria persoană, ăsta e un sentiment aproape magic (Harry Potter strikes again).
M-am întors și-am plecat iar la Timișoara, unde-am avut prima lectură pe Road Trip, un text propriu în care m-am băgat să și citesc lângă două dintre cele mai mișto femei pe care le cunosc. E funny cumva când mă gândesc că acum câțiva ani n-aveam multe femei care să-mi fie apropiate, iar de la un punct încoace simt că mi s-a umplut viața de femei care și care mai mișto și mai inspiraționale și mai în toate felurile bune posibile. Iar proiectul ăsta a fost primul (chiar dacă pretty small) pe care l-am făcut complet după capul meu, grafică, text, organizare etc. And what a trip it was și mi-a dat niște încredere că pot să fac chestii și singură și după cum îmi place mie să fie făcute. Și mi-a deschis apetitul pentru altă conservă suculentă de ton (în suc propriu, completează una dintre vocile de la mine din cap și râde singură, în timp ce alte voci se îndoiesc sincer că ar trebui să pun asta pe foaie și se simt puțin jenate că o cunosc pe prima, but well...).
Și mai sunt atâtea lucruri și mișto și grele pe care le-am trăit în acest preaplin 2023. Pe o parte sigur le-am uitat sau nu-mi vin acum când scriu, iar pe celelalte o să le înșir ca pe niște mezeluri în vitrina unui magazine italienesc specializat în salamuri și șunci crude, sărate și afumate, la care ar pofti chiar și o pisică ghiftuită cu conserve de ton.
Pe repede-înainte, alte senzații / momente din 2023:
stau pe jos pe niște pământ uscat pe malul râului care traversează Berlinul, lângă un băiat pe care tocmai l-am sărutat și a fost nice, cu toate că știu că n-o să fie nimic mai mult de-atât, dar asta nu mă împiedică să mă uit la apa care curge în voia ei și să zâmbesc simțindu-mă ca la șaișpe ani
merg pe jos prin Londra, prin ploaia care tocmai a început din senin și care urmează să se oprească din senin peste câteva minute, mă simt anonimă și liberă și curioasă de tot ce-am în jur și mă simt atât de acasă în acest moment, într-o plimbare printr-un loc pe care nu-l cunosc, lângă oameni pe care nu-i cunosc și pe care n-o să-i cunosc niciodată
alerg prin Cișmigiu la ora 7 dimineața și e cald, cum naiba e deja cald la 7 dimineața și cum n-o să mor restul zilei?, am alergat abia 2 minute din 3, la naiba chiar o să mor, de ce m-am apucat de asta, sigur o să mor, dacă nu de alergat, sigur de cald, hai să treacă odată, să ajung la alea 2 minute de mers, jizăz!!! nu pot să cred că au trecut doar 15 secunde, sigur mor
stau pe jos într-un apartament superb din Timișoara și plâng cu sughițuri ca un copil care nu se poate opri, parțial din cauza unor dureri de burtă, cap și altele și parțial pentru că nu m-am mai simțit demult atât de constrânsă de niște împrejurări pe care încă nu știu cum să le adresez sau gestionez
merg pe jos în iulie prin Timișoara și sunt cincizeci de mii de fucking grade, măcar știu să nu vin în viața vieților mele vara la Timișoara că o să mor (dacă nu mor înainte de la alergat)
alerg pe malul Begăi, e frig și gri și umed, copacii au culorile alea vii de toamnă și mă întreb cum aș putea să aduc Bega în București în loc de Dâmbovița, pentru că e așa de frumos și de liniște să alergi pe-aici
alerg pe nisip la Sfântu Gheorghe, ăla din delta, nu ăla din centrul țării și nu e nimeni la ora asta pe drumul spre plajă și e plăcut și n-am dormit excelent azi-noapte, dar e superbă delta și ce naiba e cu toate vacile alea, dar ce simpatice sunt și ce frumoasă e delta, doamneeeee
fac baie goală noaptea alături de mulți oameni pe care nu-i cunosc și pe care-i văd în apa mării de la Sfântu, ceea ce înseamnă că și ei mă văd pe mine, dar chiar nu contează pentru că sunt uimitoare chestiile astea mici care luminează în apă și tocmai m-a lovit un val și s-au pus pe mine și le văd cum se scurg încet-încet pe corp și nu-nțeleg, dar e minunat
urmează să am spectacol în câteva ore, dar ies să mă plimb, pentru că nu m-am mai simțit demult așa de singură și de crunt și de groaznic și de plină de draci și de neputincioasă și mi se pare nedrept și plâng și încerc să mă abțin și nu pot să mă abțin, trec oameni pe lângă mine, îmi pun degeaba ochelarii de soare, încerc să mă bucur de soare, de apă, de orice, normal că nu funcționează și plâng, dar nici măcar nu mă las să plâng ca lumea, așa că plâng chinuit cum mă simt oricum
ies la cel mai frumos date din 2023, dar încă nu știu că e cel mai frumos date din 2023, încă sunt ferm convinsă că o să fie primul date la care știu clar de dinainte că nu am nici o șansă să fac sex, ceea ce niște ore mai târziu se dovedește a fi o estimare total greșită a situației și o pauză de două ore de cafea cu un străin cât să-mi acopăr nevoia de socializare și să-mi clătesc creierul de la scris se transformă într-o aventură super fun până a doua zi la prânz, când știm amândoi că e bine că se încheie aici, pentru că n-am avea energia să ne susținem poftele nici măcar pe o perioadă medie de timp și nu e deloc sustenabil să trăiești așa, deci asta înseamnă că de data asta chiar o să mor (iar, dar din cu totul și cu totul alte și mult mai plăcute motive)
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici și în februarie, și în martie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)