Să continuăm să bîntuim prin Centrul Vechi al Capitalei, lăsîndu-ne bîntuiți de el. Pentru că el însuși bîntuie, de fapt, Bucureștiul: un adevărat spectru urban. În care, așa cum vom vedea, se reflectă (sau se refractă?) nu numai istoria, recentă și veche, a Bucureștiului, ci și istoria, recentă și veche, a României și, mai mult chiar - veți vedea -, istoria, recentă și veche, a întregii acestei zone, adică a Estului Europei: zonă ultra-bogată permanent disputată, cînd cedată, abandonată, cînd, apoi, rapace recuperată și integrată, cînd de unii, cînd de alții, nicicînd propriu-zis auto-centrată (tocmai de aceea, straniu periferic-centrală), fără a fi fost, însă, vreodată și recompensată. Omologic mai mult decît analogic, cu toată diferența de scară, se poate spune că Estul Europei este asemenea Centrului Vechi al Bucureștiului: o zonă incertă, plutitoare, spectrală, neașezată, greu de stabilizat în istorie.
Dar această zonă incertă și, la propriu, stranie, ascunde, de fapt, o mare vitalitate și capacitate de, cum se spune azi, reziliență, datorată, mai ales, faptului că este o zonă hibridă, pluri-identitară, vie, amestecată, "pestriță". Care tocmai de aceea este și a fost temută, privită cu suspiciune și, de fapt, cu invidie și, cum spuneam, cu o mare rapacitate. O zonă "neglijată strategic" (epocală formulă definitorie veți vedea cui aparținînd), pe care multe puteri politice au dorit să o omogenizeze, reducîndu-i pluralitatea (în primul rînd etnică), o zonă pe care puterile succesive de fapt s-au răzbunat, lăsînd-o să se degradeze și să fie locuită precar tocmai pentru a putea fi acaparată. Pe care nici nu au demolat-o, nici nu au restaurat-o: o zonă lăsată să moară, să trăiască murind, altfel spus, să agonizeze "asistat" și, mai cu seamă, interesat.
Așa este Centrul Vechi al Bucureștiului, așa este România, așa este Centrul Europei: o zonă de mare vitalitate săracă datorată amestecului și pluralității, pe care multe puteri și-o doresc și pe care, neputînd-o avea, se răzbună abandonînd-o. O zonă non-auto-centrată, o zonă, un "district" geopolitic periferic-centrat.
O foarte ciudată și extrem de specială mizerie întreținută. Centrul Vechi al Bucureștiului: o foarte stranie și specială zonă periferic-centrală. Nu întîmplător a construit Ceaușescu un nou centru, Centrul Nou al Capitalei, așa-numitul "Centru Civic", alături de Centrul Vechi, de care nimeni nu pare a vrea să se atingă nici în rău, dar nici în bine.
Tocmai de aici, de la această ciudată a-tipologie (și a-topologie: topos atopos) a Centrului Vechi ca reprezentativ, emblematic, situațional, pentru întregul Est și Sud-Est european trebuie începută discuția. De fapt, de aici, de la această specială situație spectrală trebuie ea reluată.
Îmi propun să vă redau tale quale, tel quel, ca atare cîteva dintre impresiile și reflecțiile pe care le-am înregistrat recent, în lunile trecute, pe care de fapt nu încetez să le înregistrez pe telefon, mergînd, plimbîndu-mă, bîntuind și lăsîndu-mă bîntuit (cînd e vorba de bîntuire, nu se poate ști niciodată cu precizie cine pe cine bîntuie) de această zonă deopotrivă bîntuită și bîntuitoare - tocmai de aceea, așa cum vă spuneam ieri, multiplu emblematică nu numai pentru istoria mai veche sau mai nouă a Bucureștiului, ci și a României și chiar a Estului Europei (această altă zonă geopolitică bîntuită și bîntuitoare) -, această zonă spectrală care e Centrul Vechi al Bucureștiului. Prin această zonă restrînsă, minusculă chiar, se poate pur și simplu vedea lumea. E o oglindă și un ochean: un caleidoscop. Începînd, desigur, cu turiștii care vin să petreacă aici (Centrul Vechi al Capitalei a devenit - sau a fost redus - la un adevărat și simplu Drinking District), dar, desigur, nu numai. O plimbare prin Centrul Vechi al Bucureștiului este o introspecție a sinelui colectiv, în toată neașezarea lui, în toată sedentaritatea lui improvizată, încropită, de permanentă, parcă, bejenie.
Încep, redau, de fapt, cîteva fragmente din acest Radio Urban de-ambulatoriu pe care îl practic zilnic: vorbind prin București despre București și, de fapt, cu Bucureștiul, la telefon. Acum, cu Centrul Vechi. Încep.
Centrul Vechi: mahalaua centrală, maidanul, golul, abandonul central și interior, intim. Centralitatea mahalalei, centralitatea periferiei, a marginii: bucureșteană, românească, est-europeană. Periferia este, pe-aici, centrală.
Centrul Vechi atrage și - sau poate chiar în primul rînd - pentru că nu are propriu-zis un statut, sau pentru că are un statut incert: este un OZN urban, nu se știe la ce istorie face trimitere sau căror istorii le stă, mut, mărturie, ce istorii și cîte istorii se află aici și se acoperă, se maschează, se protejează unele pe altele. Mai mult însă: nu se știe, nu poți spune nici ce este el acum: o ruină, un șantier, un muzeu, o rezervație, un night district? O zonă preponderent comercială, turistică, arheologică, de consum - de reflecție? Tipic românește, bucureștean, est-european: ruinelor vechi li se adaugă ruinele unor șantiere abandonate, proiecte ne-duse pînă la capăt și uneori nici măcar începute, planuri abandonate.
Centrul Vechi are un statut total incert, este în același timp apropriabil și intangibil, te atrage magnetic, dar rămîne de neatins. Plutește în timp, se află de fapt în derivă prin istorie.
Și tocmai așa este prezentat și vîndut: ca ruină vintage. De aici vom porni, pe aici vom continua să "săpăm". Arheologic, firește.
Dar această zonă incertă și, la propriu, stranie, ascunde, de fapt, o mare vitalitate și capacitate de, cum se spune azi, reziliență, datorată, mai ales, faptului că este o zonă hibridă, pluri-identitară, vie, amestecată, "pestriță". Care tocmai de aceea este și a fost temută, privită cu suspiciune și, de fapt, cu invidie și, cum spuneam, cu o mare rapacitate. O zonă "neglijată strategic" (epocală formulă definitorie veți vedea cui aparținînd), pe care multe puteri politice au dorit să o omogenizeze, reducîndu-i pluralitatea (în primul rînd etnică), o zonă pe care puterile succesive de fapt s-au răzbunat, lăsînd-o să se degradeze și să fie locuită precar tocmai pentru a putea fi acaparată. Pe care nici nu au demolat-o, nici nu au restaurat-o: o zonă lăsată să moară, să trăiască murind, altfel spus, să agonizeze "asistat" și, mai cu seamă, interesat.
Așa este Centrul Vechi al Bucureștiului, așa este România, așa este Centrul Europei: o zonă de mare vitalitate săracă datorată amestecului și pluralității, pe care multe puteri și-o doresc și pe care, neputînd-o avea, se răzbună abandonînd-o. O zonă non-auto-centrată, o zonă, un "district" geopolitic periferic-centrat.
O foarte ciudată și extrem de specială mizerie întreținută. Centrul Vechi al Bucureștiului: o foarte stranie și specială zonă periferic-centrală. Nu întîmplător a construit Ceaușescu un nou centru, Centrul Nou al Capitalei, așa-numitul "Centru Civic", alături de Centrul Vechi, de care nimeni nu pare a vrea să se atingă nici în rău, dar nici în bine.
Tocmai de aici, de la această ciudată a-tipologie (și a-topologie: topos atopos) a Centrului Vechi ca reprezentativ, emblematic, situațional, pentru întregul Est și Sud-Est european trebuie începută discuția. De fapt, de aici, de la această specială situație spectrală trebuie ea reluată.
Îmi propun să vă redau tale quale, tel quel, ca atare cîteva dintre impresiile și reflecțiile pe care le-am înregistrat recent, în lunile trecute, pe care de fapt nu încetez să le înregistrez pe telefon, mergînd, plimbîndu-mă, bîntuind și lăsîndu-mă bîntuit (cînd e vorba de bîntuire, nu se poate ști niciodată cu precizie cine pe cine bîntuie) de această zonă deopotrivă bîntuită și bîntuitoare - tocmai de aceea, așa cum vă spuneam ieri, multiplu emblematică nu numai pentru istoria mai veche sau mai nouă a Bucureștiului, ci și a României și chiar a Estului Europei (această altă zonă geopolitică bîntuită și bîntuitoare) -, această zonă spectrală care e Centrul Vechi al Bucureștiului. Prin această zonă restrînsă, minusculă chiar, se poate pur și simplu vedea lumea. E o oglindă și un ochean: un caleidoscop. Începînd, desigur, cu turiștii care vin să petreacă aici (Centrul Vechi al Capitalei a devenit - sau a fost redus - la un adevărat și simplu Drinking District), dar, desigur, nu numai. O plimbare prin Centrul Vechi al Bucureștiului este o introspecție a sinelui colectiv, în toată neașezarea lui, în toată sedentaritatea lui improvizată, încropită, de permanentă, parcă, bejenie.
Încep, redau, de fapt, cîteva fragmente din acest Radio Urban de-ambulatoriu pe care îl practic zilnic: vorbind prin București despre București și, de fapt, cu Bucureștiul, la telefon. Acum, cu Centrul Vechi. Încep.
Centrul Vechi: mahalaua centrală, maidanul, golul, abandonul central și interior, intim. Centralitatea mahalalei, centralitatea periferiei, a marginii: bucureșteană, românească, est-europeană. Periferia este, pe-aici, centrală.
Centrul Vechi atrage și - sau poate chiar în primul rînd - pentru că nu are propriu-zis un statut, sau pentru că are un statut incert: este un OZN urban, nu se știe la ce istorie face trimitere sau căror istorii le stă, mut, mărturie, ce istorii și cîte istorii se află aici și se acoperă, se maschează, se protejează unele pe altele. Mai mult însă: nu se știe, nu poți spune nici ce este el acum: o ruină, un șantier, un muzeu, o rezervație, un night district? O zonă preponderent comercială, turistică, arheologică, de consum - de reflecție? Tipic românește, bucureștean, est-european: ruinelor vechi li se adaugă ruinele unor șantiere abandonate, proiecte ne-duse pînă la capăt și uneori nici măcar începute, planuri abandonate.
Centrul Vechi are un statut total incert, este în același timp apropriabil și intangibil, te atrage magnetic, dar rămîne de neatins. Plutește în timp, se află de fapt în derivă prin istorie.
Și tocmai așa este prezentat și vîndut: ca ruină vintage. De aici vom porni, pe aici vom continua să "săpăm". Arheologic, firește.