Să atacăm frontal, să țintim inima vagă, vacantă (întotdeauna pe undeva alături de unde o cauți) a Bucureștiului. Continui să deambulez "telefonico-radiofonic" prin Centrul Vechi al Bucureștiului (adică vorbindu-i la telefon), al cărei centru ascuns, a cărei nefericită inimă obscură o constituie Curtea Veche - de fapt, abandonatul proiect de restaurare a Curții Vechi: ruină nouă peste ruine vechi, ruine "vechi și nouă", cum se spunea în secolul al XIX-lea.
Pentru că, din cîte se pare (iar asupra acestor idei va trebui să revin, pentru a săpa cu visul prin acest vid), întregul cartier s-a născut pe teritoriul și prin abandonarea, parcelarea și vînzarea "la mezat" a vechii Curți Domnești, a vechiului Palat Domnesc așadar, care se pare că era mare și chiar impunător. Așadar, întregul Centru Vechi este foarte probabil să fie de fapt Curtea Veche, care nu se reduce deloc doar la multipla ruină astăzi abandonată, practic invizibilă, nevizitabilă - ne-frecventabilă.
Și, în al doilea rînd, zidurile vechiului Palat Domnesc au fost îngropate vertical, utilizate, refolosite organic ca ziduri pentru noi clădiri, mult mai modeste: ce mod de transmitere, ce - la propriu - bîntuire internă, lăuntrică, pozitivă însă, de forță. Ruine ale trecutul ca structură de forță și de rezistență a unui ulterior mult decăzut și infinit mai modest, sărac, sărăcit. Spectralitate, pozitivă și binefăcătoare însă, vitală - din toate punctele de vedere.
Reiau transcrierea înregistrărilor telefonice deambulatorii din/prin Centrul Vechi.
Aici, referențialul istoric este multiplu, suprapus, dar pluralul și multiplul devin, vai, incert: bogăția și vitalitatea devin suspecte, spectrale, literalmente stranii, în sensul "familiarului neliniștitor" definit și analizat cîndva, întemeietor, de către Sigmund Freud: Das Unheimliche.
Centrul Vechi plutește în limburi, printre mai multe epoci deodată și în niciuna anume, definind, tocmai, un nebănuit gol istoric, ca un lac din adâncul unei peșteri. În el, straturile de construcții-ruină și de proiecte-ruină se suprapun și se ocultează reciproc, începînd cu gaura sau groapa pe care o reprezintă însăși inima acestei inimi fără trup care este ruina propriu-zis istorică, dar și ruina proiectelor de restaurare și valorificare, abandonate ca, parcă, într-un blestem al locului, a Curții Vechi. Blestem al locului care este însă, cum vom vedea, un blestem al unor oameni împotriva altor oameni: un blestem și o crimă politice "în formă continuată", devenită tradiție nedeclarată căci, firește, imposibil de omagiat.
Pentru că, s-o spunem scurt, să o șuierăm: Centrul Vechi a fost întotdeauna privit cu suspiciune și teamă, dar și cu fascinație, fiind lăsat în ruină de către diferitele straturi de putere politică, făcînd pînă azi obiectul unor intense, chiar dacă pieziși, priviri fundamental rasiste: mai întîi ca zonă "ocupată" de negustori evrei, mai apoi, pînă azi, de precari romi și, de fapt, în genere, de categorii declasate, pe care nimeni nu le vrea în centrul Capitalei. De aceea arată Centru Vechi ca o mahala, ca o periferie, ca un bidonville - vîndut și atrăgînd azi, comercial, chiar ca atare, potrivit vechii ambivalențe dintre teamă și fascinație.
Repet, reiau, insist: în Centrul Vechi, multiplul, pluralul, mixtul, hibridul, atfel spus bogăția, diversitatea, vitalitatea au fost transformate negativ, au fost "negativizate", devenind incert și suspect - spectral. Pluralul devine, este făcut să devină, aici, periculos și sordid. Ce exemplu de alchimie negativă, de-preciatoare, Centrul Vechi!
Dar, așa cum spuneam săptămîna trecută, această spectralitate, această bogăție făcută să devină sărăcie, acest abandon central, această dispută conducînd la blocaj este tipologic reprezentativă, emblematic reprezentativă, în cercuri concentrice și prin vertiginoasă ridicare la scară, pentru București, pentru România, pentru Estul Europei - și așa mai departe, poate.
București: un oraș neașezat, disputat, controversat, tras în toate părțile, la toate nivelurile, și supraviețuind tocmai așa, prin, în, ca ne-așezare, bîntuind, asemenea Olandezului Zburător, între epoci, prin istorie, printre identități "tari" (adică îm-pietrite: identități-"stîncă") ca printre Scila și Caribda: reușind să nu naufragieze, dar ruinîndu-și toate energiile pentru asta. București: un oraș din toate punctele de vedere zgîlțîit, și rămas așa, așa supraviețuind.
Mergeți în Centrul Vechi să vedeți Bucureștiul, România, Estul Europei, Lumea chiar. Toți tragem de București. Toată lumea trage de București. Lumea însăși.
Pentru că, din cîte se pare (iar asupra acestor idei va trebui să revin, pentru a săpa cu visul prin acest vid), întregul cartier s-a născut pe teritoriul și prin abandonarea, parcelarea și vînzarea "la mezat" a vechii Curți Domnești, a vechiului Palat Domnesc așadar, care se pare că era mare și chiar impunător. Așadar, întregul Centru Vechi este foarte probabil să fie de fapt Curtea Veche, care nu se reduce deloc doar la multipla ruină astăzi abandonată, practic invizibilă, nevizitabilă - ne-frecventabilă.
Și, în al doilea rînd, zidurile vechiului Palat Domnesc au fost îngropate vertical, utilizate, refolosite organic ca ziduri pentru noi clădiri, mult mai modeste: ce mod de transmitere, ce - la propriu - bîntuire internă, lăuntrică, pozitivă însă, de forță. Ruine ale trecutul ca structură de forță și de rezistență a unui ulterior mult decăzut și infinit mai modest, sărac, sărăcit. Spectralitate, pozitivă și binefăcătoare însă, vitală - din toate punctele de vedere.
Reiau transcrierea înregistrărilor telefonice deambulatorii din/prin Centrul Vechi.
Aici, referențialul istoric este multiplu, suprapus, dar pluralul și multiplul devin, vai, incert: bogăția și vitalitatea devin suspecte, spectrale, literalmente stranii, în sensul "familiarului neliniștitor" definit și analizat cîndva, întemeietor, de către Sigmund Freud: Das Unheimliche.
Centrul Vechi plutește în limburi, printre mai multe epoci deodată și în niciuna anume, definind, tocmai, un nebănuit gol istoric, ca un lac din adâncul unei peșteri. În el, straturile de construcții-ruină și de proiecte-ruină se suprapun și se ocultează reciproc, începînd cu gaura sau groapa pe care o reprezintă însăși inima acestei inimi fără trup care este ruina propriu-zis istorică, dar și ruina proiectelor de restaurare și valorificare, abandonate ca, parcă, într-un blestem al locului, a Curții Vechi. Blestem al locului care este însă, cum vom vedea, un blestem al unor oameni împotriva altor oameni: un blestem și o crimă politice "în formă continuată", devenită tradiție nedeclarată căci, firește, imposibil de omagiat.
Pentru că, s-o spunem scurt, să o șuierăm: Centrul Vechi a fost întotdeauna privit cu suspiciune și teamă, dar și cu fascinație, fiind lăsat în ruină de către diferitele straturi de putere politică, făcînd pînă azi obiectul unor intense, chiar dacă pieziși, priviri fundamental rasiste: mai întîi ca zonă "ocupată" de negustori evrei, mai apoi, pînă azi, de precari romi și, de fapt, în genere, de categorii declasate, pe care nimeni nu le vrea în centrul Capitalei. De aceea arată Centru Vechi ca o mahala, ca o periferie, ca un bidonville - vîndut și atrăgînd azi, comercial, chiar ca atare, potrivit vechii ambivalențe dintre teamă și fascinație.
Repet, reiau, insist: în Centrul Vechi, multiplul, pluralul, mixtul, hibridul, atfel spus bogăția, diversitatea, vitalitatea au fost transformate negativ, au fost "negativizate", devenind incert și suspect - spectral. Pluralul devine, este făcut să devină, aici, periculos și sordid. Ce exemplu de alchimie negativă, de-preciatoare, Centrul Vechi!
Dar, așa cum spuneam săptămîna trecută, această spectralitate, această bogăție făcută să devină sărăcie, acest abandon central, această dispută conducînd la blocaj este tipologic reprezentativă, emblematic reprezentativă, în cercuri concentrice și prin vertiginoasă ridicare la scară, pentru București, pentru România, pentru Estul Europei - și așa mai departe, poate.
București: un oraș neașezat, disputat, controversat, tras în toate părțile, la toate nivelurile, și supraviețuind tocmai așa, prin, în, ca ne-așezare, bîntuind, asemenea Olandezului Zburător, între epoci, prin istorie, printre identități "tari" (adică îm-pietrite: identități-"stîncă") ca printre Scila și Caribda: reușind să nu naufragieze, dar ruinîndu-și toate energiile pentru asta. București: un oraș din toate punctele de vedere zgîlțîit, și rămas așa, așa supraviețuind.
Mergeți în Centrul Vechi să vedeți Bucureștiul, România, Estul Europei, Lumea chiar. Toți tragem de București. Toată lumea trage de București. Lumea însăși.