Săptămîna aceasta m-am gîndit să încep să diseminez cîteva dintre principalele idei ale uneia dintre analizele filosofice cele mai avansate, adică mai pătrunzătoare, mai cuprinzătoare, mai aprofundate și, în același timp, mai bine sintetizate, ale modernității și post-modernității noastre, adică, de fapt, ale hiper-modernității noastre intrate în criză, în același timp, altfel spus, intensificată și dezamăgită, dez-iluzionată de ea însăși, devenită, adică, mai curînd cinică și somnambulică: un simplu automatism, un reflex devenit condiționat.
Este vorba de filosoful german Hartmut Rosa, continuator de vîrf al marii tradiții cunoscute sub denumirea de teorie critică, curent major al gîndirii germane din secolul al XX-lea, întemeiat și reprezentat, între alții, de Theodor Adorno și Max Horkheimer.
Or, Hartmut Rosa este cunoscut ca un teoretician critic a ceea ce el consideră a fi fenomenul-cheie al modernității: accelerarea. Nu tocmai accelerarea formează și deformează chipul orașelor noastre? Nu graba și viteza sînt cele care ne caracterizează, reductiv, omogenizator, stilurile de viață? Adică - analizez eu - paradoxala fugă pentru a sta, alergare și întrecere pentru repaus, grabă către sfîrșit?
"Accelerarea conduce la o stare de agresivitate, deosebit de vizibilă la indivizii aparținînd societăților occidentale", spune Hartmut Rosa, într-un interviu acordat anul trecut, în 2023, prestigiosului ziar francez Le Monde, dialog de care voi profita pentru a vă prezenta, pe scurt și pe sărite, pătrunzătoarele analize ale acestui important exeget al vremurilor prezente. Ale cărui cele mai cunoscute cărți sînt, prin urmare, Accelerare. O critică socială a timpului (apărută în 2005, și care l-a făcut celebru), și, mai nou, în 2016, ca antidot, așa cum vom vedea, la fenomenul accelerării, Rezonanță. O sociologie a relațiilor cu lumea. Hartmut Rosa, un prim fragment:
"Începînd cu secolul al XVIII-lea, toată lumea a fost călăuzită de convingerea că ziua de mîine va fi mai bună decît cea de ieri: ne îndreptam spre mai multă libertate, spre mai multă cunoaștere și spre mai mult confort. Sentimentul că mergem tot înainte provenea din trei factori: creșterea economică, accelerarea tehnologică și inovarea culturală. Această combinație este cea care le conferă societăților noastre principala lor caracteristică, pe care eu o numesc «stabilizare dinamică», ceea ce înseamnă că ele sînt obligate să accelereze pentru a-și menține echilibrul. Trebuie să ne dezvoltăm și să inovăm din ce în ce mai repede pentru a rămîne exact în punctul în care ne aflăm, blocați în ceea ce eu numesc «imobilitate frenetică». Cu excepția societății noastre moderne, născută în secolul al XVIII-lea, nicio civilizație nu a trăit vreodată într-o astfel de schemă".
Sper că vă recunoașteți în aceste prime cîteva elemente de analiză. Eu, unul, mă recunosc (impersonal sau suprapersonal) pe deplin.
Mai departe. Noi fragmente, așadar, din Hartmut Rosa, ca să ne înțelegem mai ușor stilul de viață și de ce arată orașele noastre (inclusiv Bucureștiul - poate mai ales el) așa și nu altfel:
"Pentru o lungă perioadă de timp, imaginarul progresului a justificat să muncim din greu pentru ca ai noștri copii să aibă o viață mai bună. Acum, acest impuls s-a pierdut. Aș situa punctul de ruptură în jurul anului 2000. Datele arată că majoritatea covîrșitoare a americanilor, a europenilor, dar și a coreenilor și a japonezilor în acel moment au început să-și piardă credința părinților lor. Scopul lor a devenit, atunci, să se asigure că situația copiilor lor nu se va deteriora".
Că va rămîne, adică, stabilă, în niciun caz că ar mai putea să progreseze, completez eu. De peste douăzeci de ani, sperăm, prin urmare, pe dos, în imobilism, în stagnare, în oprire, în stază, în stoparea decăderii. Ne agățăm, așadar, de un progres care s-a oprit, adică de o mișcare care merge pentru a menține situația pe loc, nemaiputînd s-o facă să înainteze. Înaintarea, progresul și-au atins limitele, și acum funcționează în gol, pe loc. Ne agățăm de mișcare, accelerăm ca să putem rămîne pe loc: nu vi se pare aceasta o bună descriere a orașului (să-i zicem București) contemporan? Să vedem însă ce spune mai departe Harmut Rosa:
"Noutatea acestei crize nu o constituie prin urmare accelerarea, care este intrinsecă modernității, ci pierderea «sensului [și a simțului] mișcării», adică a sentimentului că mergem înainte, că înaintăm. Astfel, mașinile sînt dăunătoare pentru mediu, dar noi continuăm să producem mereu mai multe, deoarece sistemul economic german se bazează pe această industrie. Avem suficiente mașini, computere și haine, dar trebuie să continuăm să producem dacă nu vrem să ne prăbușim: dacă nu o facem nu putem întreține spitalele, plăti pensiile, finanța școlile.
Deși logica accelerării nu s-a schimbat, situația s-a înrăutățit. La vremea respectivă, îndoielile cu privire la progres erau formulate, în esență, dintr-un punct de vedere filosofic. De la începutul mileniului, această criză a gîndirii s-a transformat într-un afect zdrobitor în sînul societății. Continuăm să ne confruntăm cu două probleme majore: virusul și războiul, care s-a întors în inima Europei. Acestora li se adaugă criza climatică și amenințarea nucleară, care este mai acută astăzi din cauza tensiunilor cu Rusia și China. Dacă ar fi să rescriu Accelerarea, conținutul ei ar fi probabil același, dar exprimat într-un mod mai întunecat".
Alergăm pe loc, ca motorul cu veveriță. Acesta ne e prezentul de care ne agățăm, dar care ne-a lăsat deja în urmă, de căruță: prezentul nu e aici, actualitatea este în altă parte, undeva unde noi ne încăpățănăm să nu vrem să ajungem, deși continuăm să accelerăm. Pe loc și chiar înapoi, invers, însă: accelerăm în marșarier.
Este vorba de filosoful german Hartmut Rosa, continuator de vîrf al marii tradiții cunoscute sub denumirea de teorie critică, curent major al gîndirii germane din secolul al XX-lea, întemeiat și reprezentat, între alții, de Theodor Adorno și Max Horkheimer.
Or, Hartmut Rosa este cunoscut ca un teoretician critic a ceea ce el consideră a fi fenomenul-cheie al modernității: accelerarea. Nu tocmai accelerarea formează și deformează chipul orașelor noastre? Nu graba și viteza sînt cele care ne caracterizează, reductiv, omogenizator, stilurile de viață? Adică - analizez eu - paradoxala fugă pentru a sta, alergare și întrecere pentru repaus, grabă către sfîrșit?
"Accelerarea conduce la o stare de agresivitate, deosebit de vizibilă la indivizii aparținînd societăților occidentale", spune Hartmut Rosa, într-un interviu acordat anul trecut, în 2023, prestigiosului ziar francez Le Monde, dialog de care voi profita pentru a vă prezenta, pe scurt și pe sărite, pătrunzătoarele analize ale acestui important exeget al vremurilor prezente. Ale cărui cele mai cunoscute cărți sînt, prin urmare, Accelerare. O critică socială a timpului (apărută în 2005, și care l-a făcut celebru), și, mai nou, în 2016, ca antidot, așa cum vom vedea, la fenomenul accelerării, Rezonanță. O sociologie a relațiilor cu lumea. Hartmut Rosa, un prim fragment:
"Începînd cu secolul al XVIII-lea, toată lumea a fost călăuzită de convingerea că ziua de mîine va fi mai bună decît cea de ieri: ne îndreptam spre mai multă libertate, spre mai multă cunoaștere și spre mai mult confort. Sentimentul că mergem tot înainte provenea din trei factori: creșterea economică, accelerarea tehnologică și inovarea culturală. Această combinație este cea care le conferă societăților noastre principala lor caracteristică, pe care eu o numesc «stabilizare dinamică», ceea ce înseamnă că ele sînt obligate să accelereze pentru a-și menține echilibrul. Trebuie să ne dezvoltăm și să inovăm din ce în ce mai repede pentru a rămîne exact în punctul în care ne aflăm, blocați în ceea ce eu numesc «imobilitate frenetică». Cu excepția societății noastre moderne, născută în secolul al XVIII-lea, nicio civilizație nu a trăit vreodată într-o astfel de schemă".
Sper că vă recunoașteți în aceste prime cîteva elemente de analiză. Eu, unul, mă recunosc (impersonal sau suprapersonal) pe deplin.
Mai departe. Noi fragmente, așadar, din Hartmut Rosa, ca să ne înțelegem mai ușor stilul de viață și de ce arată orașele noastre (inclusiv Bucureștiul - poate mai ales el) așa și nu altfel:
"Pentru o lungă perioadă de timp, imaginarul progresului a justificat să muncim din greu pentru ca ai noștri copii să aibă o viață mai bună. Acum, acest impuls s-a pierdut. Aș situa punctul de ruptură în jurul anului 2000. Datele arată că majoritatea covîrșitoare a americanilor, a europenilor, dar și a coreenilor și a japonezilor în acel moment au început să-și piardă credința părinților lor. Scopul lor a devenit, atunci, să se asigure că situația copiilor lor nu se va deteriora".
Că va rămîne, adică, stabilă, în niciun caz că ar mai putea să progreseze, completez eu. De peste douăzeci de ani, sperăm, prin urmare, pe dos, în imobilism, în stagnare, în oprire, în stază, în stoparea decăderii. Ne agățăm, așadar, de un progres care s-a oprit, adică de o mișcare care merge pentru a menține situația pe loc, nemaiputînd s-o facă să înainteze. Înaintarea, progresul și-au atins limitele, și acum funcționează în gol, pe loc. Ne agățăm de mișcare, accelerăm ca să putem rămîne pe loc: nu vi se pare aceasta o bună descriere a orașului (să-i zicem București) contemporan? Să vedem însă ce spune mai departe Harmut Rosa:
"Noutatea acestei crize nu o constituie prin urmare accelerarea, care este intrinsecă modernității, ci pierderea «sensului [și a simțului] mișcării», adică a sentimentului că mergem înainte, că înaintăm. Astfel, mașinile sînt dăunătoare pentru mediu, dar noi continuăm să producem mereu mai multe, deoarece sistemul economic german se bazează pe această industrie. Avem suficiente mașini, computere și haine, dar trebuie să continuăm să producem dacă nu vrem să ne prăbușim: dacă nu o facem nu putem întreține spitalele, plăti pensiile, finanța școlile.
Deși logica accelerării nu s-a schimbat, situația s-a înrăutățit. La vremea respectivă, îndoielile cu privire la progres erau formulate, în esență, dintr-un punct de vedere filosofic. De la începutul mileniului, această criză a gîndirii s-a transformat într-un afect zdrobitor în sînul societății. Continuăm să ne confruntăm cu două probleme majore: virusul și războiul, care s-a întors în inima Europei. Acestora li se adaugă criza climatică și amenințarea nucleară, care este mai acută astăzi din cauza tensiunilor cu Rusia și China. Dacă ar fi să rescriu Accelerarea, conținutul ei ar fi probabil același, dar exprimat într-un mod mai întunecat".
Alergăm pe loc, ca motorul cu veveriță. Acesta ne e prezentul de care ne agățăm, dar care ne-a lăsat deja în urmă, de căruță: prezentul nu e aici, actualitatea este în altă parte, undeva unde noi ne încăpățănăm să nu vrem să ajungem, deși continuăm să accelerăm. Pe loc și chiar înapoi, invers, însă: accelerăm în marșarier.