Alergăm pe loc, ca motorul cu veveriță, spuneam săptămîna trecută, comentînd analizele lui Harmut Rosa, cunoscut ca filosof critic al accelerării. Acesta ne e prezentul de care ne agățăm, dar care ne-a lăsat deja în urmă, de căruță: prezentul nu e aici, actualitatea este în altă parte, undeva unde noi ne încăpățănăm să nu vrem să ajungem, deși continuăm să accelerăm. Pe loc și chiar înapoi, invers, însă: accelerăm în marșarier.
Accelerarea nu este însă doar un simptom al societăților occidentale, ci principalul motor al globalizării, al mișcării capitalului. Ea își pune, prin urmare, amprenta peste tot, fiind însă mai violentă și mai implacabilă la margini, la periferie:
"Accelerarea nu arată la fel în Amazonia și pe Wall Street sau la Paris. La aceste margini, logica capitalistă ia forma violentă a devastării naturii, a crimelor și a distrugerii modului de viață al indigenilor. Dar trebuie să distingem realitățile plurale pe care le putem observa și forța motrice care pune în mișcare sistemul: așa cum a arătat Karl Marx, inima lui o constituie mișcarea capitalului. Așadar, aceeași logică este cea care taie copacii din Borneo, îi face pe șoferii de camioane din Ungaria să conducă din ce în ce mai repede sau îl obligă pe un sociolog german să publice tot mai multe articole științifice. Presiunea accelerării, adică a mișcării capitalului și a acumulării acestuia, se exercită peste tot, chiar și în zone îndepărtate".
Dar ce se poate face? Nu se poate face nimic? Nu poate fi găsit niciun antidot pentru accelerare? Să fie acesta încetinirea, decelerarea? Nu, ar fi prea simplu, mecanic de simplu, deci fals, iluzoriu, deși există o deja bine hrănită ideologie bazată pe prefixul -de: de-celerare, de-creștere etc. Harmut Rosa este însă de altă părere, ceea ce îl califică drept autentic gînditor, nu drept simplu ideolog:
"După cartea mea despre accelerare, mulți oameni din Germania și Franța m-au transformat într-un guru al încetinirii. Or, eu scrisesem despre accelerare, nu despre decelerare! Nu consider că încetineala este un lucru bun în sine - o mașină de pompieri lentă nu este mai de invidiat decît o conexiune de internet rapidă. O viață plumbuită de plictiseală pentru că nu se întîmplă nimic produce cam aceleași simptome ca și burn-out-ul cauzat de accelerare. Problema nu o constituie viteza, ci nivelul acesteia, atunci cînd velocitatea ei produce alienare".
Deci ce propune Hartmut Rosa ca antidot la accelerare?
"Atunci, noi nu mai sîntem capabili să ne conectăm cu ceilalți și cu ceea ce ne înconjoară. Întrucît alienarea este problema, m-am întors la teoria critică din care proveneam și care mi-a permis să o identific ca fiind o disfuncție în relația noastră cu lumea: la fel ca mișcarea capitalului, accelerarea duce la o stare de agresivitate, deosebit de vizibilă la indivizii din societățile occidentale, și care se exercită împotriva naturii, a celorlalți și a noastră înșine - ca o insatisfacție față de corpul nostru. Căutam, așadar, un contra-concept la accelerare, un concept capabil să contracareze mecanica toxică a acesteia. Și atunci mi-a venit ideea de..."
Dar să nu grăbim, să nu accelerăm, să nu dăm buzna. Vom vedea imediat ce idee i-a venit lui Hartmut Rosa pentru a combate accelerarea, sau pentru a ieși din ea, pentru a evada din imperiul automatismelor generate de ea.
De multe ori, filosofii și, în general, teoreticienii, în special cei inevitabil critici (un gînditor ne-critic nu este un gînditor, este un ideolog sau un propagandist, orice, dar nu un gînditor: "a gîndi înseamnă a spune nu", rezumă marele filosof francez Jacques Derrida), de multe, așadar, filosofii sînt acuzați că "doar" critică, dar nu propun nicio soluție, nicio cale de rezolvare.
Nu este și cazul lui Hartmut Rosa. Care, după ce a identificat rădăcina tuturor relelor epocii noastre staționar, stagnant, cinic post-modern hiper-moderne în accelerare, vine și cu un posibil răspuns la aceasta. Să vedem despre ce este vorba.
"Căutam, așadar, un contra-concept la accelerare, un concept capabil să contracareze mecanica toxică a acesteia. Și atunci mi-a venit ideea de rezonanță, care intervine atunci cînd intrăm în relație cu ceva ce nu putem controla, deoarece nu îl putem poseda. Rezonanța trimite la un tip de reactivitate, de ascultare și de răspuns, care o rupe complet cu modul agresiv de cucerire și de posesie. Rezonanța deschide, astfel, un mod de existență diferit".
Și analiza continuă, continuă să sape:
"Societatea capitalistă modernă încearcă să facă lumea complet disponibilă, realizabilă și accesibilă. Această tendință începe odată cu imperialismul și colonialismul, care urmăreau să facă disponibile America, Africa și Asia. Această luare instrumentală în stăpînire continuă și azi prin cucerirea oceanelor, a cerului și a altor planete. Făcînd totul accesibil, logica modernă este intrinsec agresivă".
Și care sînt efectele? Unele paradoxale: cu cît vrem să controlăm mai mult și mai multe, cu atît construbuim la crearea unor realități mai rezistente și mai agresive, care se întorc împotriva noastră. Așa-numita materie, considerată, potrivit tradițiilor metafizice ale Occidentului, ca fiind pasivă, ne răspunde. Hartmut Rosa:
"Cu toate acestea, tocmai aceste încercări au dus la crearea unor monștri incontrolabili. Controlul nucleului materiei face posibilă bomba atomică, dar ne face neputincioși dacă aceasta explodează. Criza climatică este, de asemenea, un monstru incontrolabil, la fel ca și piețele financiare".
Din fericire, deși a globalizat lumea, supunînd-o acceleraționismului modern, Occidentul nu este întreaga lume. Chiar dacă a considerat "restul lumii" ca o simplă materie și resursă pasivă, "restul lumii" a rezistat și, rezilient, îi poate oferi, binevoitor, creștinește, Occidentului soluții la propria criză. Să vedem în ce sens.
"Culturi non-occidentale au reușit să mențină forțe de rezonanță, ca în cazul anumitor popoare indigene din America Latină și în societăți marcate de budism, în care identific o concepție pe care eu o numesc «medio-pasivitate». În timp ce tradiția noastră distinge între un subiect activ care interacționează cu unul pasiv, medio-pasivitatea configurează niște interacțiuni în care acești doi poli sînt hibridați: fiecare este în același timp subiect și obiect, activ și pasiv.
Totuși, eu nu pretind că societățile noastre occidentale se confruntă cu o pierdere totală a rezonanței. Aceasta rămîne o caracteristică antropologică profundă, care este, de asemenea, forța motrice din spatele dezvoltării copilului - care are nevoie de contactul cu privirile și cu vocile celorlalți. Chiar și în inima lumii occidentale, rezonanța persistă în forme cotidiene, ca în cazul iubirii: dacă controlezi persoana pe care o iubești, nu mai este iubire. Rezonanța călăuzește, de asemenea, experiențele noastre legate de artă, de natură și, bineînțeles, de religie.
Problema este că aceste experiențe nu reprezintă decît niște oaze de rezonanță: individul merge duminică la biserică, dar trăiește restul săptămînii într-un regim de agresivitate. Este, prin urmare, util să căutăm în afara societăților noastre moduri alternative de a fi care să ne ghideze întreaga viață de zi cu zi".
Există, prin urmare, soluții la criza actuală, și ele nu trebuie căutate neapărat foarte departe.
De-subiectivarea realității, adică obiectificarea, reificarea, alienarea (multiplu interioară, general obiectivă), "resursificarea" ei (transformarea ei în resursă) și comodificarea ei (transformarea ei în marfă, ca telos final din care decurg toate cele anterioare), de-subiectivarea realității, așadar, adică nerecunoașterea alter-raționalităților ei (a raționalităților ei diferite, respinse și supuse ca atare) și raportul non-dialogic, non-conversațional cu ea, a dus la "înnebunirea" realităților, adică la supra-subiectivarea lor i-rațională în raport cu propriile lor raționalități, nu doar cu a noastră. Doar rațiunea care se prezintă drept unică creează i-rațiunea, adică "nebunia", ne-bunul - jucîndu-mă și nu prea cu cuvintele, nebunul este ceva ce nu poate fi transformat în bun, adică apropriat.
Și, înainte de încheiere (de fapt, de întrerupere), un îndemn: citiți gînditori! Citiți filosofi! Citiți teorie critică! Citiți! Să ne oferim șanse de a ne înțelege prezentul. Să citim pentru a domoli accelerarea și pentru a începe să intrăm în rezonanță, nu doar în dispută și cucerire, în luptă, cu lumea.
Accelerarea nu este însă doar un simptom al societăților occidentale, ci principalul motor al globalizării, al mișcării capitalului. Ea își pune, prin urmare, amprenta peste tot, fiind însă mai violentă și mai implacabilă la margini, la periferie:
"Accelerarea nu arată la fel în Amazonia și pe Wall Street sau la Paris. La aceste margini, logica capitalistă ia forma violentă a devastării naturii, a crimelor și a distrugerii modului de viață al indigenilor. Dar trebuie să distingem realitățile plurale pe care le putem observa și forța motrice care pune în mișcare sistemul: așa cum a arătat Karl Marx, inima lui o constituie mișcarea capitalului. Așadar, aceeași logică este cea care taie copacii din Borneo, îi face pe șoferii de camioane din Ungaria să conducă din ce în ce mai repede sau îl obligă pe un sociolog german să publice tot mai multe articole științifice. Presiunea accelerării, adică a mișcării capitalului și a acumulării acestuia, se exercită peste tot, chiar și în zone îndepărtate".
Dar ce se poate face? Nu se poate face nimic? Nu poate fi găsit niciun antidot pentru accelerare? Să fie acesta încetinirea, decelerarea? Nu, ar fi prea simplu, mecanic de simplu, deci fals, iluzoriu, deși există o deja bine hrănită ideologie bazată pe prefixul -de: de-celerare, de-creștere etc. Harmut Rosa este însă de altă părere, ceea ce îl califică drept autentic gînditor, nu drept simplu ideolog:
"După cartea mea despre accelerare, mulți oameni din Germania și Franța m-au transformat într-un guru al încetinirii. Or, eu scrisesem despre accelerare, nu despre decelerare! Nu consider că încetineala este un lucru bun în sine - o mașină de pompieri lentă nu este mai de invidiat decît o conexiune de internet rapidă. O viață plumbuită de plictiseală pentru că nu se întîmplă nimic produce cam aceleași simptome ca și burn-out-ul cauzat de accelerare. Problema nu o constituie viteza, ci nivelul acesteia, atunci cînd velocitatea ei produce alienare".
Deci ce propune Hartmut Rosa ca antidot la accelerare?
"Atunci, noi nu mai sîntem capabili să ne conectăm cu ceilalți și cu ceea ce ne înconjoară. Întrucît alienarea este problema, m-am întors la teoria critică din care proveneam și care mi-a permis să o identific ca fiind o disfuncție în relația noastră cu lumea: la fel ca mișcarea capitalului, accelerarea duce la o stare de agresivitate, deosebit de vizibilă la indivizii din societățile occidentale, și care se exercită împotriva naturii, a celorlalți și a noastră înșine - ca o insatisfacție față de corpul nostru. Căutam, așadar, un contra-concept la accelerare, un concept capabil să contracareze mecanica toxică a acesteia. Și atunci mi-a venit ideea de..."
Dar să nu grăbim, să nu accelerăm, să nu dăm buzna. Vom vedea imediat ce idee i-a venit lui Hartmut Rosa pentru a combate accelerarea, sau pentru a ieși din ea, pentru a evada din imperiul automatismelor generate de ea.
De multe ori, filosofii și, în general, teoreticienii, în special cei inevitabil critici (un gînditor ne-critic nu este un gînditor, este un ideolog sau un propagandist, orice, dar nu un gînditor: "a gîndi înseamnă a spune nu", rezumă marele filosof francez Jacques Derrida), de multe, așadar, filosofii sînt acuzați că "doar" critică, dar nu propun nicio soluție, nicio cale de rezolvare.
Nu este și cazul lui Hartmut Rosa. Care, după ce a identificat rădăcina tuturor relelor epocii noastre staționar, stagnant, cinic post-modern hiper-moderne în accelerare, vine și cu un posibil răspuns la aceasta. Să vedem despre ce este vorba.
"Căutam, așadar, un contra-concept la accelerare, un concept capabil să contracareze mecanica toxică a acesteia. Și atunci mi-a venit ideea de rezonanță, care intervine atunci cînd intrăm în relație cu ceva ce nu putem controla, deoarece nu îl putem poseda. Rezonanța trimite la un tip de reactivitate, de ascultare și de răspuns, care o rupe complet cu modul agresiv de cucerire și de posesie. Rezonanța deschide, astfel, un mod de existență diferit".
Și analiza continuă, continuă să sape:
"Societatea capitalistă modernă încearcă să facă lumea complet disponibilă, realizabilă și accesibilă. Această tendință începe odată cu imperialismul și colonialismul, care urmăreau să facă disponibile America, Africa și Asia. Această luare instrumentală în stăpînire continuă și azi prin cucerirea oceanelor, a cerului și a altor planete. Făcînd totul accesibil, logica modernă este intrinsec agresivă".
Și care sînt efectele? Unele paradoxale: cu cît vrem să controlăm mai mult și mai multe, cu atît construbuim la crearea unor realități mai rezistente și mai agresive, care se întorc împotriva noastră. Așa-numita materie, considerată, potrivit tradițiilor metafizice ale Occidentului, ca fiind pasivă, ne răspunde. Hartmut Rosa:
"Cu toate acestea, tocmai aceste încercări au dus la crearea unor monștri incontrolabili. Controlul nucleului materiei face posibilă bomba atomică, dar ne face neputincioși dacă aceasta explodează. Criza climatică este, de asemenea, un monstru incontrolabil, la fel ca și piețele financiare".
Din fericire, deși a globalizat lumea, supunînd-o acceleraționismului modern, Occidentul nu este întreaga lume. Chiar dacă a considerat "restul lumii" ca o simplă materie și resursă pasivă, "restul lumii" a rezistat și, rezilient, îi poate oferi, binevoitor, creștinește, Occidentului soluții la propria criză. Să vedem în ce sens.
"Culturi non-occidentale au reușit să mențină forțe de rezonanță, ca în cazul anumitor popoare indigene din America Latină și în societăți marcate de budism, în care identific o concepție pe care eu o numesc «medio-pasivitate». În timp ce tradiția noastră distinge între un subiect activ care interacționează cu unul pasiv, medio-pasivitatea configurează niște interacțiuni în care acești doi poli sînt hibridați: fiecare este în același timp subiect și obiect, activ și pasiv.
Totuși, eu nu pretind că societățile noastre occidentale se confruntă cu o pierdere totală a rezonanței. Aceasta rămîne o caracteristică antropologică profundă, care este, de asemenea, forța motrice din spatele dezvoltării copilului - care are nevoie de contactul cu privirile și cu vocile celorlalți. Chiar și în inima lumii occidentale, rezonanța persistă în forme cotidiene, ca în cazul iubirii: dacă controlezi persoana pe care o iubești, nu mai este iubire. Rezonanța călăuzește, de asemenea, experiențele noastre legate de artă, de natură și, bineînțeles, de religie.
Problema este că aceste experiențe nu reprezintă decît niște oaze de rezonanță: individul merge duminică la biserică, dar trăiește restul săptămînii într-un regim de agresivitate. Este, prin urmare, util să căutăm în afara societăților noastre moduri alternative de a fi care să ne ghideze întreaga viață de zi cu zi".
Există, prin urmare, soluții la criza actuală, și ele nu trebuie căutate neapărat foarte departe.
De-subiectivarea realității, adică obiectificarea, reificarea, alienarea (multiplu interioară, general obiectivă), "resursificarea" ei (transformarea ei în resursă) și comodificarea ei (transformarea ei în marfă, ca telos final din care decurg toate cele anterioare), de-subiectivarea realității, așadar, adică nerecunoașterea alter-raționalităților ei (a raționalităților ei diferite, respinse și supuse ca atare) și raportul non-dialogic, non-conversațional cu ea, a dus la "înnebunirea" realităților, adică la supra-subiectivarea lor i-rațională în raport cu propriile lor raționalități, nu doar cu a noastră. Doar rațiunea care se prezintă drept unică creează i-rațiunea, adică "nebunia", ne-bunul - jucîndu-mă și nu prea cu cuvintele, nebunul este ceva ce nu poate fi transformat în bun, adică apropriat.
Și, înainte de încheiere (de fapt, de întrerupere), un îndemn: citiți gînditori! Citiți filosofi! Citiți teorie critică! Citiți! Să ne oferim șanse de a ne înțelege prezentul. Să citim pentru a domoli accelerarea și pentru a începe să intrăm în rezonanță, nu doar în dispută și cucerire, în luptă, cu lumea.